Ecleziastul 3:18-22

În prealabil postat de MariS_

Mie mi-a placut Eclesiastul foarte, foarte mult, desi concluzia e trista: desertaciunea desertaciunilor! La aceeasi concluzie am ajuns si eu pe cand eram ateu (sau necredincios, mai bine zis) si cred ca multi altii, care nu eram nici macar credinciosi, darmi-te sa fi adiat prin preajma noastra o unda de har. Niica, da' niica, niica. Si totusi concluzia era aceeasi cu a marelui Solomon. Mai sa fie, care sa fie atunci "iesplicatia"? Explicatia e ca ne-am folosit doar ratiunea. Tu, draga Dumitru73, ai o ratiune brici, am observat asta si esti un cautator sincer de adevar. Eu, unul, prefer sa gandesc mai mult cu inima. Poate n-ar fi rau sa incercam asta toti cei ce suntem, deobicei, mult prea rationali.
Bucurii!

Stimate coleg, aveti un cuvint cu putere, ca si fratii Scotian si N.Priceputu, de altfel. Acum, o intrebare deopotriva on-topic si personala: cum sa fie aplicata aceasta cale, a inimii, la niste sceptici ca mine, care cunosc foarte multe, prea multa poate, istorie a credintelor si filosofiei, si sunt complet inghetati in privinta trairii religioase? Nu sunt ateu, precum exteem de luciul nostru coleg Dumitru, dar cumva cred ca am atins piscul scepticismului in materie de credinta. Cum bunul meu amic Catalin are un "vinat", namely "ecumenism", eu am altul numit "subiectivism". Ei bine, din acest motiv nu voi crede niciodata in ceva compilat de altii. Problema e ca acest mod de gindire ucide inima duhovniceasca, sau, cum ii zic yoginii, Annahata Chakra. Unde e sabia pestru acest nod gordian? Cumva, cred ca cineva ca dvs si cei enumerati aveti raspunsul.

[MariS_]

În prealabil postat de Theodore_of_Mopsuestia

Stimate coleg, aveti un cuvint cu putere, ca si fratii Scotian si N.Priceputu, de altfel. Acum, o intrebare deopotriva on-topic si personala: cum sa fie aplicata aceasta cale, a inimii, la niste sceptici ca mine, care cunosc foarte multe, prea multa poate, istorie a credintelor si filosofiei, si sunt complet inghetati in privinta trairii religioase? Nu sunt ateu, precum exteem de luciul nostru coleg Dumitru, dar cumva cred ca am atins piscul scepticismului in materie de credinta. Cum bunul meu amic Catalin are un "vinat", namely "ecumenism", eu am altul numit "subiectivism". Ei bine, din acest motiv nu voi crede niciodata in ceva compilat de altii. Problema e ca acest mod de gindire ucide inima duhovniceasca, sau, cum ii zic yoginii, Annahata Chakra. Unde e sabia pestru acest nod gordian? Cumva, cred ca cineva ca dvs si cei enumerati aveti raspunsul.

O, dragul meu, eu nu am raspuns decat pentru mine, nu am pentru altii si nici nu cred in raspunsuri oferite pe tava. Raspunsul pe care l-am gasit pentru mine e ca ar trebui sa practic "teologia" aproapelui. Adica sa incerc sa ajung la inima aproapelui, sa-l cunosc, sa-i simt caldura, trairile, emotiile, sentimentele, gandurile, sa-l stimez, sa-l incurajez si .. pe cat imi permite inima asta impietrita .. sa-l si iubesc. Si, daca nu pot sa-l ajut, atunci macar sa nu-l judec. Dar nu recomand nimanui sa urmeze aceasta "teologie", caci stiu ca locul meu e in iad, pentru ca si la asta sunt codas, ce sa mai zic de acelea mai .. inalte!
Bucurii!

Cele spuse de MariS sunt, cu adevărat, o cale de cunoaștere a lui Dumnezeu, în care și eu cred. Mai mult decât în cunoașterea cu mintea cred în cunoașterea inimii. Iar aceasta e ajutată mai degrabă de o minte simplă. Cred că atunci când vrei să te apropii de Dumnezeu trebuie să lași deoparte tot ceea ce ai citit și gândit, care, cu cât sunt mai multe, cu atât te adâncesc în relativ. Cred că printr-o cunoaștere tot mai aprofundată pătrunzi tot mai adânc și în misterul Creației, te minunezi tot mai mult...
Însă această cunoaștere - rațională - nu este de ajuns pentru a te uni cu Dumnezeu. Te poate și înălța, dar te poți și prăbuși de unde te-a înălțat, și căderea va fi cu atât mai dureroasă sau catastrofală cu cât ai urcat mai sus.

Există și oameni fericiți, care în apropierea lor de Dumnezeu se bucură și de cunoașterea minții, însă asta e din cauză că înainte au pus cealaltă cunoaștere. La Dumnezeu ajunge mai ușor smeritul. E un paradox, însă mă gândesc că zona smereniei este locul întâlnirii cu Hristos, cel care atât de mult S-a smerit, fiind, totodată, inaccesibilă diavolului, care este încremenit în mândrie. Când ai, însă, multă cunoaștere, este mult mai ușor să te mândrești decât să te smerești.

Știm că în Biblie „a cunoaște” înseamnă „a te uni”. Iar unirea cu Dumnezeu se face după cum ne-a arătat Hristos: în stare de jertfă. Aceasta poate fi experimentată ca post sau ca nevoințe sfinte. Postul înseamnă o simplificare și o limitare a preocupărilor pentru lume, pe care le avem în mod obișnuit: simplificând și reducând hrana, reducem senzațiile. Iar senzațiile care nu sunt corelate cu hrana trebuie limitate despărțindu-ne de obiectul lor: TV-ul, clipurile, filmele. Însă și mintea are nevoie să se golească, iar moara ei să înceapă să macine altă „materie”. De fiecare dată când sunt tulburat sau simt că inima mi s-a răcit, o liniște deosebită îmi dă Filocalia, o bună așezare pe cale (cum ar fi Sf. Isaac Sirul).

În felul ăsta pregătim vasul inimii pentru rugăciune și pentru primirea harului, care este sporit de Spovedanie, Împărtășanie și celelalte Taine ale Bisericii. Atunci, abia, începe cunoașterea.

Mă tem că am îndrăznit prea mult, neținând cont de sfatul sfântului Isaac Sirul care spune că cine povățuiește fără să facă e ca o desfrânată care vorbește despre feciorie. Ceea ce cunosc eu este ceea ce-mi lipsește.

Ce am scris mai sus îmi pare incomplet: cunoașterea inimii, deși esențială, nu este suficientă. Dumnezeu ni s-a adresat și minții, înțelegerii. S-a revelat. E drept că aici începem să ne încurcăm, mai ales dacă plecăm urechea la învățături străine. Calea dreaptă cred că poate fi găsită prin împletirea celor două tipuri de cunoaștere.

Iubirea încălzește rațiunea (care este rece dacă ține să fie singură), iar rațiunea luminează iubirea (care altfel e proastă: își poate ușor greși ținta).

Se formează, astfel, triada: iubire, rațiune, lumină. Și toate astea, primind Revelația; care trebuie luată ca atare, fără a fi supusă prea mult analizelor. Sensul se face cunoscut abia după ce o iei în serios, după ce începi s-o pui în practică.

[Dumitru73]

În prealabil postat de N.Priceputu

Ce am scris mai sus îmi pare incomplet: cunoașterea inimii, deși esențială, nu este suficientă. Dumnezeu ni s-a adresat și minții, înțelegerii. S-a revelat. E drept că aici începem să ne încurcăm, mai ales dacă plecăm urechea la învățături străine. Calea dreaptă cred că poate fi găsită prin împletirea celor două tipuri de cunoaștere.

Iubirea încălzește rațiunea (care este rece dacă ține să fie singură), iar rațiunea luminează iubirea (care altfel e proastă: își poate ușor greși ținta).

Se formează, astfel, triada: iubire, rațiune, lumină. Și toate astea, primind Revelația; care trebuie luată ca atare, fără a fi supusă prea mult analizelor. Sensul se face cunoscut abia după ce o iei în serios, după ce începi s-o pui în practică.

care este legatura dintre raţiune şi revelaţie?

Dumitre,eu o singura intrebare ti-am adresat si nu prea mi-ai raspuns.Pe tine,un om modern,cu atata stiinta la dispozitie,aceea mica parabola cum te face sa-l vezi pe Tata,cu intelegerea ta de acum?

[Dumitru73]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Dumitre,eu o singura intrebare ti-am adresat si nu prea mi-ai raspuns.Pe tine,un om modern,cu atata stiinta la dispozitie,aceea mica parabola cum te face sa-l vezi pe Tata,cu intelegerea ta de acum?

la cine te referi?
mi-ai spus o pildă cu un "tata" şi apoi mă întrebi de "Tata".

În prealabil postat de Dumitru73

care este legatura dintre raţiune şi revelaţie?

Sper să nu mă aduci din nou pe terenul „rațiunii și atât” (pe care nu mă simt confortabil) după ce am făcut apologia unei cunoașteri integrale.
Însă ca să încerc să-ți răspund, aș zice că e o strânsă legătură. Mă refer întâi la revelația naturală, adică la urmele lui Dumnezeu în Creație, la amprenta pe care și-a pus-o peste ea, la „spatele” lui Dumnezeu, pe care-l putem vedea (dacă avem ochi de văzut) în tot ce a creat.
Pătrunzând în adâncurile materiei, de exemplu, poți spune că lumea s-a organizat atât de minunat de la sine, din întâmplare, sau poți vedea că pretutindeni există un proiect, că nimic nu se desfășoară haotic, ci după niște legi, poți bănui Autorul din spatele Creației. Și vezi, și te minunezi că totul este atât de rațional, că totul are un rost și un sens.

Poate găsesc mai târziu timp să-mi scormonesc mintea și pentru a găsi (a-mi aminti) răspunsul cu privire la revelația supranaturală. Însă mărturisesc că îmi este destul de greu, subiectul fiind prea adânc pentru mintea mea greoaie. Dar sper să găsesc ajutor. Poate și de la tine, de ce nu, pentru că o întrebare bună e calea spre răspuns.

[MariS_]

În prealabil postat de N.Priceputu

Sper să nu mă aduci din nou pe terenul „rațiunii și atât” (pe care nu mă simt confortabil) după ce am făcut apologia unei cunoașteri integrale.
Însă ca să încerc să-ți răspund, aș zice că e o strânsă legătură. Mă refer întâi la revelația naturală, adică la urmele lui Dumnezeu în Creație, la amprenta pe care și-a pus-o peste ea, la „spatele” lui Dumnezeu, pe care-l putem vedea (dacă avem ochi de văzut) în tot ce a creat.
Pătrunzând în adâncurile materiei, de exemplu, poți spune că lumea s-a organizat atât de minunat de la sine, din întâmplare, sau poți vedea că pretutindeni există un proiect, că nimic nu se desfășoară haotic, ci după niște legi, poți bănui Autorul din spatele Creației. Și vezi, și te minunezi că totul este atât de rațional, că totul are un rost și un sens.

Poate găsesc mai târziu timp să-mi scormonesc mintea și pentru a găsi (a-mi aminti) răspunsul cu privire la revelația supranaturală. Însă mărturisesc că îmi este destul de greu, subiectul fiind prea adânc pentru mintea mea greoaie. Dar sper să găsesc ajutor. Poate și de la tine, de ce nu, pentru că o întrebare bună e calea spre răspuns.

Dupa mintea mea proasta mai adaug ceva: ratiunea si revelatia ar trebui sa lucreze in sinergie. Asa cum la marile genii, ratiunea si intuitia au lucrat in sinergie. Arhimede, Newton, Einstein si-au folosit, mai intai, intuitia pentru a descoperi marile lor idei si apoi ratiunea ca sa le explice celorlalti. Intuitia e deasupra ratiunii, dar doar din pdv calitativ. La cantitate, ratiunea e regina.

La fel e cu revelatia, insa aici, la revelatie, ea nu mai tine atat de om, cat de Dumnezeu. Omul, insa, ca sa o poata primi trebuie, mai intai, sa-si curateasca mintea si inima.

Daca fortezi doar ratiunea (si atat) sa-ti gaseasca un Sens, iti va da pe acela gasit si de Eclesiast. Daca fortezi si intuitia, ea iti va spune ca exista ceva sau cineva deasupra puterii de intelegere a omului, iar revelatia, daca ai sansa sa o primesti, iti indica si cine este acel Cineva, Cel ce da Sens intregii existente.
Bucurii!