"Mila, asta este esenta iubirii de aproapele. . . "In memoriam: Parintele Iustin

[cristiboss56]

Părinte, vă rog câteva lucruri despre începutul dvs. de drum în viaţa asta. Mama, tata, fraţii…

Dacă viaţa noastră, în general, este legată de cei doi părinţi, apoi mama este numele sfinţeniei pe lumea asta, lumea însăşi este făcută din sângele şi din plămădeala trupului şi a sufletului ei. Mama mea a avut un nume tradiţional, al Sfinţilor Părinţi dumnezeieşti, Ana, şi care, într-adevăr, a dus o viaţă trudită, o viaţă ca a femeii de la munte, s-a căznit mult de tot ca să crească pe cei cinci copilaşi. Tata se numea Gheorghe, purtător de biruinţă, pentru că a dus mereu lupta cu lumea asta. Mama era acasă, cu greutăţile ei, şi tata era mereu plecat cu treburile lui. Copii au fost Ioana, Tanasă, Neculai, Elisabeta şi eu.

A mai ajuns vreunul preot? Sau slujitor la mănăstire?

N-a mai ajuns nici unul preot, deşi la noi, în casă, era împământenit foarte mult spiritul acesta al mănăstirii, pentru că foarte mulţi călugări de la Neamţu şi Secu şi Sihăstria umblau prin sate, pe la casele creştinilor. Astăzi, dacă se umblă cu repartiţia cărţilor religioase, cu transmiterea lor dintr-un judeţ în altul, dintr-o mănăstire în alta, totul se face cu maşini rapide, pe când pe vremea copilăriei mele se mergea cu un cărucior tras de câte un călugăr, care se trudea să ajungă din loc în loc. Mă gândesc, astfel, la părintele Pahomie de la Mănăstirea Neamţului, de pildă, venea şi îl ajutam noi la urcat Muntele Petru Vodă, avea câte doi, trei săcuşori în cutia căruciorului şi noi de-abia aşteptam să vină părintele, ne dădea din săcuşor câte o cărţulie, câte un Acatist al Sfântului Nicolae, al Sfinţilor Ioachim şi Ana şi Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului. Mare bucurie era pentru noi! Apoi, când se întorcea, pe jos, de prin părţile Broştenilor, de la Borca, din satele astea situate de-a lungul Bistriţei, venea şi dormea la noi. Eram mereu lipit de el, şi îl întrebam despre lucrurile astea frumoase şi tainice ale vieţii de mănăstire. Povestea până târziu şi eu îl ascultam pe bătrân aşa cum ascultă lumea acum, bunăoară, la televizorul ăsta diabolic. Ascultam despre viaţa aceasta duhovnicească a mănăstirilor. Şi nu mai vorbesc că mama a fost legată în credinţa ei trup şi suflet de Ortodoxie, mai ales că atunci se dădea lupta între stilul vechi şi stilul nou. Mama a rămas pe stil vechi până la sfârşitul vieţii ei. Dar tata ţinea şi pe una şi pe alta. (...) Oricum, era o obişnuinţă a casei să plecăm de sărbători la mănăstiri, Durăul era mănăstirea preferată.

Aşa se explică faptul că aţi şi intrat în mănăstire. Spunea un sfânt părinte că dacă vrei să vezi până departe, dacă vrei să vezi cu adevărat, atunci fă-te preot…

Aşa se explică, pentru că am crescut zi de zi în spiritul credinţei, în casă era atmosfera frumoasă a vieţii morale, a respectului pentru valorile tradiţionale. Pentru că tradiţia, dragul meu, este aşezarea în matcă a unui neam. Fără tradiţii, un neam dispare din istorie. Iar tradiţia românului este legată de biserică, este construită pe alcătuirea sărbătorilor bisericeşti, a respectului pentru familie.

Care a fost momentul cel mai semnificativ al vieţii dvs. în biserică?

Au fost multe, dar începutul are în el toate seminţele evoluţiei ulterioare. De asta, când m-au primit pe mine la Mănăstirea Durău şi m-au îmbrăcat într-o seară în ipodiacon şi m-au aşezat cu sfeşnicul înaintea soborului, apoi pentru mine a fost toată lumea, pentru mine nu mai exista nici casă, nici bordei, nimic…!

Când am îmbrăcat primul veşmânt cu care am ieşit în faţa poporului, pentru sufletul meu a fost mare sărbătoare

La ce vârstă aţi intrat în mănăstire?

La 17-18 ani. Am intrat la mănăstire aici, la Durău. Socoteam că a coborât cerul pe pământ, nu alta. Când am intrat în mănăstire şi am văzut călugării aceia cu bărbi mari şi care cântau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei adunări de pe ceea lume, aşa de înălţător şi de frumos mi se părea totul. Îmi mai amintesc că slujba se ţinea într-un paraclis, „Schimbarea la Faţă“, un paraclis mic pentru că în biserica mare pictorul Tonitza restaura pictura. Vă spun că eu nu mai vedeam nimic, mi se părea că nu au nimic pământesc oamenii aceia, vedeam că sunt veniţi, căzuţi parcă din cer aicea, între noi. Mă uitam la ei, aşa, ca la nişte zei. Mă închinam pe la icoane, dar mă duceam şi la ei şi mă închinam. „Măi, du-te şi te-nchină la icoane, nu veni aicea la mine!“, mi-a zis unul. Şi mai ales era un părinte, Dometian, Dumnezeu să-l ierte, care îmi spunea mie: „Măi băiete, tu n-ai putea să te mântuieşti acasă? Ce-ai căutat la mănăstire?!“. „Păi, vreau să stau şi aicea, cum aţi trăit şi Sfinţia Voastră aicea, frumos. Îi satul meu aproape, aicea şi eu sunt la mănăstire, nu pierd eu legătura…“. Îmi spunea: c-o să-ţi pară rău, că acasă ai avut altă viaţă, aicea-i aspră viaţa…! Da, au fost şi lucruri bune, extraordinar de bune, au mai fost şi lucruri mai de sminteală, aşa, ca peste tot în lumea asta. Un alt lucru pe care l-am reţinut ca deosebit în viaţa mea, a fost atunci când am îmbrăcat primul veşmânt cu care am ieşit în faţa poporului. Anagnost se cheamă, şi pentru mine, pentru sufletul meu a fost mare sărbătoare.

Şi după un an şi jumătate mă cheamă părintele stareţ şi îmi zice: „Măi băiete, tu ai să mergi să faci carte, mai departe!“. Hainele îmi erau gata cusute, mi-a citit o rugăciune, mi-a dat nişte adrese şi hai, băiete, la seminar, să înveţi carte! Şi după trei zile, cu două pachete după mine, uitându-mă cu jind după Ceahlău, am plecat gândindu-mă ce şi cum am să fac, cum am să mă mai întorc eu înapoi. Ei, abia acum începea viaţa pentru mine, când mă rupeam de munţii mei şi de oamenii mei, de părinţii mei, de fraţii mei. Că de acolo, de la seminar, tocmai de la Cernica, era obiceiul ca o singură dată pe an să vii acasă, şi eu deja începeam să tânjesc după locurile mele…

[cristiboss56]

Dacă n-aş fi trăit între oamenii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor

Eraţi în situaţia lui Creangă, părinte. Că şi el zice: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti…“. Dumneavoastră părăseaţi spaţiul binecuvântat al Ceahlăului…

Da, greu, greu…! Ce ştiam eu despre Cernica, de la alţii? (...) Acomodarea a fost destul de anevoioasă. Pe atunci sistemul de învăţământ era mai altfel decât acum. Făceai întâi şase clase primare. După aceea o luai, din nou, de la clasa întâi, la seminar. Şi era greu la seminar. Limba greacă, limba latină. Şi dă-i, tată, şi muncă, şi aritmetică, şi toate socotelile... Programul era anevoios, cu studiu toată ziua. Şi eu, dintr-un copilaş liber, muntean, deh, obişnuit cu munca şi mai puţin cu studiul şi cu statul în loc, crescut la umbra Ceahlăului, a trebuit să strâng din dinţi şi să mă acomodez cu altfel de viaţă, care nu era pe structura mea. Necazul era şi mai mare că trebuia să scoţi cel puţin 7, 50, un 8, acolo, fără de care bursa nu era posibilă, te trezeai că te trimitea înapoi. Munceai zi şi noapte şi trebuia să scoţi note mari, ca să rezişti. De fapt, dacă e să cântărim bine, eu mi-am luat treaba în serios, şi nici o greutate nu era mai mare, decât scosul cuvintelor la greacă şi latină. Germana şi franceza, la fel, erau aceeaşi bucurie, dar parcă erau mai accesibile. Dar astea, greaca şi latina, erau nenorocirea cea mai mare. Părintele Hrisan, Dumnezeu să-l ierte, a fost vreo doisprezece ani în Grecia şi când te scotea la lecţie, să spui toate formele verbelor şi toate regulile, transpirai tot. Apoi te lua la Noul Testament, îţi dădea un verb, timao, aşa, şi spune, forma perfectului, a perfectului trecut, pasivul, viitorul… toate. Te luau transpiraţiile de parcă munceai din greu. (...) Cu bune, cu rele am terminat patru ani la seminarul de la Cernica. Deodată s-a desfiinţat acolo, odată cu mişcările legionare... (...)

În ce an era asta?

În ’41. Anul şcolar ’41-’42. Aşa am fost repartizat la „secţia monahală“ de pe lângă seminarul de la Râmnicu Vâlcea.

Aţi terminat, deci, patru ani la Cernica.

Da, am intrat acolo, la Râmnicu Vâlcea, în anul al cincilea al seminarului. Acolo eram mult mai aproape de nivelul şcolilor laice. Mi-am dat seama ce distanţă era între educaţia ce am primit-o noi în cei patru ani de la Cernica şi şcoala aceasta, unde programul era mult mai lejer. Faţă de Cernica, aici, la Râmnicu Vâlcea, pentru noi, care eram foarte bine pregătiţi, era floare la ureche.

Calvarul omului scos de acasă continua astfel, părinte. Opt ani era, deci, seminarul?

Seminarul, da. Şi după anul al cincilea la Râmnicu Vâlcea, ne-au repartizat, ca să terminăm studiile, pe eparhii. Şi eu fiind din Moldova, am fost repartizat la seminarul din Roman, cu încă vreo cinci-şase colegi care erau tot din judeţul Neamţ. La Roman, iarăşi, am continuat şcoala, dar din ce în ce mai slabă era pregătirea noastră. Şi pot spune că la ce am învăţat în cei patru ani de la Cernica, puţin am mai adăugat în următorii patru ani din şcolile astea, în special în domeniul acesta lingvistic: latină, greacă, germană, franceză, în care eram foarte bine pregătiţi din primii ani.

Ei, bine, în 1948, imediat cum am terminat seminarul, a venit, într-o noapte, arestarea… (...)

Pe unde aţi trecut dvs., prin sate şi prin mănăstiri, aţi lăsat o dâră de lumină. Toţi oamenii pe unde aţi trecut parcă i-aţi magnetizat, toţi vă caută şi azi, indiferent unde vă duceţi…

Ştiţi de ce? Pentru că dacă n-aş fi avut experienţa pe care am avut-o, în închisoare, dacă n-aş fi trăit între oamenii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor. Şi aşa dacă m-am apropiat şi am ţinut uşa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comuniune între mine şi ei. Şi chiar dacă nu se duce el, omul, chiar satisfăcut, că nu i se întâmplă mare lucru că a venit la Mănăstirea Petru Vodă şi a plătit un pomelnic, rămâne dialogul nostru, ne ascultăm unul pe altul. Dar el tot acelaşi om rămâne. Doar că îi dă Dumnezeu mai multă răbdare, mai mult îndemn spre viaţa asta şi ştie că undeva cineva se roagă pentru el.

[cristiboss56]

Fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe cu vrednicul de pomenire părintele arhimandrit Iustin Pârvu. Interviurile vor apărea într-un volum aflat în pregătire pentru tipar


- Spuneaţi în „Abecedarul duhovnicesc”, la un moment dat, că adevărata biserică a fost în închisorile comuniste…
- Dovada este că dacă eu am să fac o dezgropăminte, la una din mănăstirile noastre, nu cred că am şansa să găsesc osemintele pe care le găsesc la Aiud sau la Gherla sau la Piteşti… Acolo dacă dai cu târnăcopul, la câţiva centimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfinţeniei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire nevăzute, neştiute, prin suferinţă, prin jertfă.

- Am văzut la televizor procesiunea de înmormântare a unui gardian şi torţionar de la Sighetul Marmaţiei, unul dintre cei mai răi. Dar la înmormântare au venit mulţi dintre foştii deţinuţi, au aprins lumânări… Cum explicaţi acest lucru?
- Unii au uitat, alţii şi-au pierdut spiritul de răzbunare. Şi cei care au iertat, şi cei care n-au iertat, şi cei care au uitat, şi cei care încă mai visează la răzbunare, şi cei care mai au coşmaruri, şi cei care trec senini mai departe, şi cei care au murit neîmpăcaţi, toţi, da, toţi nu pot face neîntâmplate cele care s-au întâmplat.

- Nu e vorba de un „complex al călăului”? E acel celebru „complex al călăului”, când îl vezi pe stradă, deşi eşti liber, te cutremuri din nou…
- Prin torţionari nu mai vorbea Dumnezeu, prin ei vorbea şi înfăptuia direct diavolul. Şeful lor, al torţionarilor, îi întreba dimineaţa, pe fiecare: „Bă, câţi ai făcut astă noapte? Câte căpăţâni ai spart…?”; „Păi, cinci, şase…!”; „Puţin, bă! Puţin…!”. Vă puteţi imagina? Cu aceşti oameni cum să mai stai de vorbă omeneşte? Consider că aceşti oameni erau şi sunt satanizaţi, nu mai erau ei, prin ei vorbeau iadul şi mesagerii lui. Păreau creaţi special ca să ucidă, să tortureze, să umilească. Îşi depăşeau limitele torturii pentru care erau puşi acolo. Ajunseseră la aşa nivel de sadism, încât nu-i mai satisfăcea decât suferinţa pe care o provocau celorlalţi.

- Am citit în volumul părintelui Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, relatarea despre acele Sfinte Paşti din mina de la Baia Sprie. Acelaşi episod îl relataţi şi dvs. în „Abecedar duhovnicesc”…
- Da, a fost o mare îndrăzneală din partea noastră. Din sfredele am făcut clopote, unii au stat de pază, alţii ne-am adunat şi am oficiat slujba. Cred că niciodată n-a răsunat mai bine „Hristos a înviat!”, cred că niciodată o liturghie n-a fost mai bine primită de Dumnezeu. Gardienii s-au ascuns speriaţi dar n-au îndrăznit să sune pe securişti, n-au suflat o vorbă.

Acolo erau multe minuni, pe care de obicei le neglijăm, în libertate
- Părintele Grebenea spune la un moment dat că în închisoare a citit asiduu din Sfântul Augustin, o ediţie în limba franceză. Era posibil să circule o carte în închisoare la Aiud? Nu erau considerate cărţile mai periculoase decât oamenii?
- Se putea să circule şi cărţi, dar numai prin minuni. Iar acolo erau multe minuni, pe care de obicei le neglijăm în libertate.

- Apoi spune că a învăţat pe de rost “Confesiunile” Sf. Augustin…
- Da, o carte circula numai în fascicule, pe pagini, aveam controlul exact al fiecărei pagini. Sfânta Scriptură era împărţită, câte trei, patru pagini în fiecare celulă. Evanghelia lui Ioan, pentru că asta era cea mai interesantă, era cartea cea mai disputată. Plângeam şi citeam sub pătură, niciodată cărţile n-au fost citite atât de bine, niciodată cuvântul nu a avut atâta înţeles. Citeam şi învăţam pe de rost, repetam în cursul zilei, ne adunam când puteam şi reconstituiam interiorul unei cărţi, fiecare dintre noi ştia un fragment dintr-o carte, se identifica cu acesta. Ne transmiteam cum puteam paginile pe care le deţineam, cel mai adesea la WC, dimineaţa. Ştiţi, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în închisoare, nu era deţinut care să nu le ştie, să nu le repete zilnic.


-Poezia v-a salvat…?
- Ne făcusem o datorie din a le reţine, din a nu le uita, ele nu mai erau scrise, ele se transmiteau prin viu grai. Poeziile se spuneau ca şi rugăciunile, poeziile ne încălzeau. Dar şi poeziile lui Eminescu şi alţi poeţi, cunoscuţi sau nu, fiecare îi învăţa pe ceilalţi ceea ce ştia. Poezia îmblânzea instinctele din fiecare vieţuitor de acolo. Tendinţa gardienilor, a torţionarilor, care ştiau care e psihologia omenească, era să ne învrăjbească, să ne înnebunească prin lipsa de comunicare, să ne înrăiască unul împotriva altuia. Oamenii care stau mult unul lângă altul, în condiţiile de acolo, pot să ajungă la certuri, la scandaluri, să nu se suporte unul pe altul.

- În condiţii extreme oamenii se manifestă altfel…
- Da, se comportă chiar animalic…! Or, ei nu s-au gândit că mai există şi cultura care poate să-l facă pe om să reziste, că mai există gândurile, răbdarea şi educaţia. Este extraordinar ce poate născoci mintea omului…! Am început să ne folosim unul pe altul. „Ce facem azi?” ne întrebam. „Azi avem întâlnire în celulă cu un inginer agronom!”. Inginerul acesta agronom trebuia să spună totul despre ceea ce ştia el de la răsadul roşiei până la răsadul sfeclei…

- În primul rând el nu uita propria meserie iar ceilalţi învăţau şi ei lucruri folositoare. Memoria era însă, prin exerciţiu, cea mai câştigată.
- Da, toţi învăţam lucrul expus. Aveam profesori de engleză! Gata, hai să începem! Gramatica, lingvistica, cuvinte, tot ce ştii spune celorlalţi. Aşa am învăţat şi aprofundat noţiuni de engleză, germană, franceză, italiană, tot ce trecea prin celula noastră (…)

Sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate

- Mulţi dintre supravieţuitorii închisorilor comuniste vorbesc de faptul că erau mult mai liberi în interior decât cei care rămăseseră în afară. Unii spun că erau mult mai liberi chiar decât cei care i-au închis. Cum puteţi defini libertatea din această perspectivă ? Dvs. sunteţi mai liber acum? Sau sunteţi „îngropat în oameni”, cum spuneaţi chiar dvs…?
- Numai Dumnezeu ştie… Acum nu mai am timp să fac o rugăciune, nu mai am timp să citesc viaţa unui sfânt, să mă întreţin cu cineva, să mai comentez ceva cu vreun preot, cu vreun intelectual. Cu toate astea să ştiţi că în puşcărie s-au realizat cei mai puternici oameni. Dacă ieşeau deţinuţii din închisoare şi îşi făceau măcar zece la sută dintre ei câte o mănăstire, astăzi am fi fost un popor mântuit, de neînfrânt de nici o putere trecătoare. Închisorile comuniste au creat caractere şi au conferit morală indivizilor, au creat patrioţi pentru că deţinuţii n-au confundat niciodată pe torţionari şi pe gardieni cu poporul român.
Şi apoi, libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, făcând ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernământul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici. (…)

- Spunea părintele Galeriu: ŤJertfa e conştiinţă; e cunoaşterea precisă a unui ţel superior căruia mă devotez. Nu e oarbă, ci totdeauna e luminată de adevăr, de un sens şi de o persoană sau colectivitate în care aflu raţiunea de a trăiť. Din această perspectivă, care e adevărul revelat care v-a susţinut în perioada în care aţi fost închis în închisorile comuniste ?
- La început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înţeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispăşim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate. Închisorile ne-au învăţat adevărata rugăciune, care se naşte din suferinţă, jertfă şi dăruire de sine.

[cristiboss56]

Am o dragoste deosebită pentru această mănăstire şi o pietate deosebită pentru Părintele Iustin Pârvu, stareţul mănăstirii, probabil cel mai tare, după duh, monah al mănăstirilor româneşti

În călătoria noastră prin duhul României, odată ajunşi în Moldova am hotărât să mergem fără popas până la Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli de la Petru Vodă. După ce am părăsit şoseaua, maşina se mişca încet, cu precauţie, ca un cal de munte care caută cu grijă unde să pună piciorul: drumul era de ţară, cu pietriş şi pietre mai mari aruncate la întâmplare, zdrobite şi azvârlite pe margini de roţile căruţelor, ale maşinilor şi tractoarelor. Pe vale am întâlnit un tânăr citind dintr-o carte, poate îşi citea canonul de spovedanie şi împărtăşanie.
Intram într-o altă lume, cu oameni care se îngrijeau de mântuirea sufletului lor. Femei bătrâne cu traiste pe umăr, cele mai multe ţinând de mână câte un copil sau doi, urcau încet şi cu opriri dese. Fiecare pas al lor era, de fapt, o rugăciune, chiar dacă nu era rostită, fiecare pas spre mănăstire era, fără îndoială, un urcuş spre desăvârşire.
Am ajuns pe înserat, începuse Vecernia. Se schimbaseră multe lucruri, mai apăruseră clădiri noi. Ceea ce nu se schimbase de fel era acea adâncă duhovnicie pe care o cunoscusem cu doi ani înainte, închinătorii se grăbeau spre biserică pentru a prinde privegherea, alţii stăteau în şir la uşa chiliei Părintelui Iustin să se spovedească. Tot ca în trecut, această coadă lungă de penitenţi aşteptând mărturisirea păcatelor şi iertarea lor începea dis-de-dimineaţă, şi după miezul nopţii erau tot atât de mulţi.
Părintele Iustin şade în scaunul spovedaniei câte 17 ore în şir. De aceea am spus că este cel mai tare călugăr contemporan, căci puterea aceasta de a sta acolo, nemâncând şi nebând aproape nimic, vine de la Dumnezeu.
În jurul mănăstirii s-au aşezat câţiva tineri intelectuali, care şi-au cumpărat acolo casă şi pământ şi care ţin de mănăstire cu duhul. Îndemnul cumpărării a venit de la Părintele Iustin, care doreşte să aibă în jurul mănăstirii numai vecini credincioşi. Dar acest îndemn se dovedeşte acum un adevărat dar de înainte vedere, căci acum, cu noua Constituţie, orice străin poate să cumpere pământul din jurul mănăstirii şi să trântească acolo o crâşmă, o discotecă sau alt locaş de desfrâu, pentru că dracul nu numai că nu zideşte biserici, dar şi pe cele care există vrea să le distrugă. Noua Constituţie dă dreptul oricărui străin să cumpere ce vrea şi unde vrea, nimic nu protejează patrimoniul spiritual al ţării.
Am participat la slujba de noapte. Din când în când, câte un credincios care probabil îşi mai amintea de mine venea să-mi sărute mâna, sau câte o maică. Am observat un lucru ciudat şi nu cred că ceea ce voi spune acum îşi are sursa în pietatea deosebită pe care o am pentru Părintele Iustin, care ar putea să-mi influenţeze sentimentele: când mergi într-o mănăstire de călugări, şi când trebăluiesc prin curte, şi când slujesc în biserică, ei sunt aceeaşi. La Petru Vodă este ceva deosebit: monahii aceştia tineri, în biserică parcă ar fi coborâţi dintr-o altă lume, au în ei ceva îngeresc. Nu vreau să spun că ei sunt îngeri, dar în atmosfera de credinţă instituită în această mănăstire, şi nu numai de către părintele Iustin, ci mai ales de către puterea credinţei pelerinilor, monahii iau chipuri îngereşti în biserică.
Am o dragoste deosebită pentru această mănăstire şi o pietate deosebită pentru Părintele Iustin Pârvu, stareţul mănăstirii, probabil cel mai tare, după duh, monah al mănăstirilor româneşti, mai ales acum, când Părintele Cleopa s-a dus la cer, printre sfinţi.
El şi mănăstirea lui este ca un fel de stea a marginilor care ne arată nouă cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui. Să punem la picioarele Mântuitorului lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia sufletului şi smirna inimii, adică tot ce a pus Dumnezeu în noi, minte, credinţă, sentiment, toate să le punem la picioarele Mântuitorului şi să-L cinstim cu toţii. Această misiune o are Părintele Iustin.


(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 165-167)

[cristiboss56]

"As vrea sa le multumesc din nou tuturor celor care s-au rugat pentru nevrednicia si neputinta mea si Maica Domnului sa rasplateasca rugaciunea si osteneala fiecaruia. Dar sa stiti ca intotdeauna bolile si necazurile sunt consecinta pacatului, de sus pana jos. Fiecare este pedepsit de Dumnezeu dupa raspunderea pe care o are – mica sau mare. Stateam si ma gandeam pe patul spitalului de la Cluj: Care o fi cauza suferintei mele, de nu vrea Domnul sa ma ridice deloc? Si cauza nu eram decat eu, pacatele mele. Si cand am constientizat ca pentru pacatele mele sufar aceasta boala, atunci m-a si ridicat Dumnezeu. Mandria mea este pricina bolii. Acum mi-a mai dat Dumnezeu si schiopatul asta la piciorul drept – si asta are o cauza: ca mergeam prea tantos asa. Prea credeam eu ca toata lumea e a mea si eu sunt buricul pamantului. Dar iata ca nu sunt nimic, decat iarba uscata. Asa ca sa dam slava lui Dumnezeu in boli, pentru ca prin boala invatam smerenia, bunatatea, rabdarea si asa primim mantuirea. Toate sunt spre smerenia si mantuirea noastra. Fara smerenie nu ne putem mantui.”
(Parintele Justin Pârvu)

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

"As vrea sa le multumesc din nou tuturor celor care s-au rugat pentru nevrednicia si neputinta mea si Maica Domnului sa rasplateasca rugaciunea si osteneala fiecaruia. Dar sa stiti ca intotdeauna bolile si necazurile sunt consecinta pacatului, de sus pana jos. Fiecare este pedepsit de Dumnezeu dupa raspunderea pe care o are – mica sau mare. Stateam si ma gandeam pe patul spitalului de la Cluj: Care o fi cauza suferintei mele, de nu vrea Domnul sa ma ridice deloc? Si cauza nu eram decat eu, pacatele mele. Si cand am constientizat ca pentru pacatele mele sufar aceasta boala, atunci m-a si ridicat Dumnezeu. Mandria mea este pricina bolii. Acum mi-a mai dat Dumnezeu si schiopatul asta la piciorul drept – si asta are o cauza: ca mergeam prea tantos asa. Prea credeam eu ca toata lumea e a mea si eu sunt buricul pamantului. Dar iata ca nu sunt nimic, decat iarba uscata. Asa ca sa dam slava lui Dumnezeu in boli, pentru ca prin boala invatam smerenia, bunatatea, rabdarea si asa primim mantuirea. Toate sunt spre smerenia si mantuirea noastra. Fara smerenie nu ne putem mantui.”
(Parintele Justin Pârvu)

Tatal nostru, fie mijlocitoare Biserica pentru cei adormiti, ca sa le faca scara catre cer;
Tatal nostru, indura-Te de ei pentru solirea Preasfintei Fecioare si a tuturor Sfintilor;
Tatal nostru, curateste pe cei pentru care credinciosii striga catre Tine, ziua si noaptea;
Tatal nostru, pentru nerautatea pruncilor, iarta pe parintii lor;
Tatal nostru, pentru lacrimile maicilor, rascumpara pacatele fiilor;
Tatal nostru, primeste milosteniile si rugaciunile noastre ca implinire la faptele lor bune;
Tatal nostru, sa fie sangele Fiului Tau izvor de viata, pentru aceia carora le facem pomenirea;
Tatal nostru, iubirea cea nemarginita, odihneste sufletele adormitilor robilor Tai!

[cristiboss56]

Părintele arhimandrit Justin Pârvu, fostul stareţ al Mănăstirii nemţene Petru Vodă, a fost condus astăzi pe ultimul drum. Slujba înmormântării a fost oficiată, după Sfânta Liturghie, de un sobor de ierarhi ai Bisericii noastre, alături de care s-a aflat şi Preasfinţitul Părinte Longhin, Episcop de Bănceni, Ucraina. Cu acest prilej s-a dat citire mesajului de condoleanţe al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, intitulat: „Părintele Justin Pârvu, ziditor de suflete şi ctitor de mănăstiri”.

Sicriul cu trupul părintelui Justin Pârvu a fost purtat în procesiune în jurul bisericii mari a Mănăstirii Petru Vodă, fiind înhumat în apropierea lăcaşului de cult. La slujbă au participat sute de preoţi şi mii de credincioşi din ţară şi de peste hotare, informează TRINITAS TV.

Cunoscutul duhovnic s-a născut în satul Petru Vodă pe 10 februarie 1919. S-a închinoviat la Mănăstirea Durău în anul 1936 şi a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial. Între anii 1948-1964 a fost întemniţat politic la Văcăreşti, Jilava, Aiud şi Suceava. A revenit apoi în viaţa monahală, slujind ca ieromonah la Mănăstirile Secu şi Bistriţa. În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii de călugări Petru Vodă, iar din 1999 a început construirea Mănăstirii de monahii Paltinu, unde a organizat şi o casă pentru copiii săraci.

[cristiboss56]

Părintele ne spune că omul a venit pe lume curat, vesel, sprinten. Singur îşi împovărează viaţa, singur se bagă în jugul patimilor, singur devine posac şi asta pentru că el nu se mai raportează la Dumnezeu, el se raportează numai la averea vecinului, la luxul nemăsurat pe care l-a văzut undeva. Vechii creştini se întreceau în virtuţi, în fapte bune, în rugăciunea inimii. Creştinii de azi vor să fie şi cu un picior în cer, dar şi cu unul bine înfipt pe pământ. Ori, Dumnzeu ne dă o cale frumoasă: să trăim pe pământ în aspiraţie pentru cele veşnice.

[cristiboss56]

Staretul manastirii Petru Voda a primit la Baia Sprie omagiul post mortem al romanilor fata de Duhovnicul Neamului. Parintele Justin Parvu, Cetatean de Onoare, deocamdata in trei localitati: Poiana Teiului, Belcesti si Baia Sprie .





Parintele Hariton Negrea, staretul manastirii Petru Voda, primind distinctia de Cetatean de Onoare acordata post mortem Parintelui Justin Parvu de Primaria, Consiliul Local si romanii din Baia Sprie – 14 septembrie 2013.



Maica Justina, stareta manastirii Paltin – Petru Voda, ucenica a Parintelui Justin, la ceremonia de la Baia Sprie