Postul meu ?

Nu sunt profund,credeti-ma pe cuvant,este o problema de aritmetica cumva.Nu vreau sa par reductionist sau legalist dar in NT sunt aprox(minim) 50 de cerinte pe care Hristos le are de la un credincios pentru ca acesta sa poata spune ca traieste o viata de credinta.Nici una nu este optionala si din moment ce le-a cerut inseamna ca pot fi indeplinite.Toate.Dupa ce te analizezi in lumina lor iti ramine fie si macar varianta sinceritatii,fie si de moment.Dupa cum am mai spus pe Dumnezeu nu-l pacaleste nimeni asa ca imi ramine varianta cojilor de nuca.

[catalin2]

Am scris de cateva ori ca ideea ca Biserica nu e si institutie nu e din ortodoxie, e probabil din (neo)protestantismul liberal, ajunsa in ecumenism.
O sa dau si citate cu invatatura ortodoxa, se gasesc o multime numai la cautarea pe google.
Sfantul Iustin Popovici: http://www.crestinortodox.ro/editori...tre-88230.html
"Biserica este o institutie divino-umana, vesnicie intrupata inlauntrul hotarelor timpului si spatiului. Ea se afla aici, in aceasta lume, dar nu este din aceasta lume (Ioan 18, 36). Ea se afla in lume pentru a o inalta sus, la ceruri, acolo unde ea isi are originea, izvorul."
Mitropolitul Ardealului, IPS Laurentiu Streza: http://newsletter.ulbsibiu.ro/primav...ului-1186.html
"Biserica este o instituţie divino-umană, deci legată direct de Întemeietorul ei, de Hristos."
Episcopia Severinului, Cateheza despre Sfanta Biserica: http://www.episcopiaseverinului.ro/s...a-biseric.html
" Biserica este o instituţie teandrică (divino-umană), care-i cuprinde pe toţi cei botezaţi, care mărturisesc credinţa cea una, uşa ei fiind deschisă pentru toţi oamenii, inclusiv pentru cei păcătoşi."

[cezar_ioan]

Biserica este şi instituţie, cum să nu fie. Dar când punem accent pe instituţie (cu riscul de a rezona lumeşte şi intelectualist, raţionalist la acest cuvânt) iar nu pe ce se întâmplă cu sufletele dinlăuntrul Bisericii, atunci denaturăm sensul instituţiei, căzînd în instituţionalism. Acesta este rece şi trans-personal. Or, ce poate fi dincolo de persoană, în Ortodoxie? Neantul, cred, neantul... Când accentuăm instituţia în detrimentul sufletelor, atunci eu cred că pledăm pentru des-fiinţare. Un fel, culmea, de budhism camuflat. Nihilism, praf şi pulbere, nisip rânjind sticlos la stele... Groaznic!
Aşadar, nu negăm, noi ortodocşii, noi creştinii, instituţia. Ci ponderăm duhul instituţionalismului, care e centrat pe reguli şi norme, iar nu pe mântuirea sufletelor vii şi suferinde. Sesizezi accentul? O instituţie poate fi rece, arogantă, dispreţuitoare sau dimpotrivă: sensibilă, caldă, slujitoare sufletelor ei, compătimitoare. Cum crezi că e de fapt Biserica?

Drept este că nu-i uşor pentru nimeni să penduleze, ori pur şi simplu să păşească pe muchie de spadă... Vrem nu vrem, drumul bun e între extreme. Dar asta cam doare, Cătăline, sper că eşti de acord. E dureros pentru fiecare dintre noi, o ştim bine. Lupta dintre legea duhului şi legea cărnii e confortabilă, poate, doar pentru gură-cască (deşi unii pot avea empatie!). Cine o poartă, cât de cât, se trezeşte dintr-odată în cumplită alegere: să-şi dea seama de sine, cu înfrângere şi groază pentru cine s-a descoperit că este SAU să se învelească în dispreţ pentru cei care nu o poartă cum trebe...
Poate tocmai din acest motiv ar trebui să fim mai înţelegători unii cu alţii, că suntem cu toţii în suferinţă, fiecare în felul lui.
Iar aceasta nu înseamnă a renunţa la credinţa noastră, căutînd căi mai uşurele, mai comode/facile. Ci doar de a o face lucrătoare prin aplecarea compătimitoare faţă de aproapele şi poate, uneori, chiar faţă de noi înşine - neputincioşii, greşiţii şi multmiluiţii Bunului Hristos.

[catalin2]

Citatul din Sfantul Iustin Popovici avea si o continuare, am dat-o pe topicul despre ortodoxism, se referea la greseala filetismului.

[laurastifter]

În prealabil postat de catalin2

Citatul din Sfantul Iustin Popovici avea si o continuare, am dat-o pe topicul despre ortodoxism, se referea la greseala filetismului.

Doamne ajută!
Încerc să mai răspund măcar la câteva dintre muultele mesaje care mi-au fost adresate...
Am observat de mai mult timp faptul că atât pentru dvs, cât şi pentru alţi ortodocşi, argumentul suprem într-o discuţie te teme religioase îl reprezintă... citatele (mai mult sau mai puţin autentice, mai mult sau mai puţin scoase din context, citate ale unor autori Sfinţi, dar şi de preluate fără simţ critic de pe internet).
În logică, aceasta este o eroare de argumentare (sofism) numită "argumentul autorităţii". Exemplu: ecumenismul este o erezie, pentru că aşa a spus părintele... sau pentru că aşa a hotărât sinodul... etc. Înţelegeţi la ce mă refer?
Cu alte cuvinte, este încercarea de a argumenta o idee nu prin logică (sau, în cazul nostru, prin argumente teologice, filosofice etc), ci invocând, pur şi simplu, afirmaţia unei persoane cu autoritate în domeniu.
Gândiţi-vă cum aţi reacţiona, dacă ar veni un "ecumenist" şi ar aduce drept argument al poziţiei adoptate celebrele cuvinte ale părintelui Nicolae Steinhardt din "Jurnalul fericirii", scrise în contextul relatării Botezului său din închisoare: "Voi rosti Crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă socotesc botezat în numele ecumenicităţii şi să făgăduiesc a lupta - dacă-mi va fi dat să ies din închisoare - pentru cauza ecumenismului mereu, ceea ce făgăduiesc din toată inima".
Dacă ecumenistul un ecumenist ar aduce acest citat drept rgument, dvs i-aţi putea replica, pe bună dreptate, că acesta este argumentul autorităţii (autoritatea duhovnicească a părintelui Nicolae Steinhardt este incontestabilă, dar părintele Steinhardt poate greşi în anumite privinţe, nefiind infailibil), astfel încât este necesar să fie aduse argumente logice şi/ sau teologice în favoarea opiniei susţinute (în acest caz, ecumenismul).
Exact la fel este şi-n cazul practicii de a se da citate împotriva ecumenismului. Orice afirmaţie (adevărată sau falsă) poate fi demonstrate cu argumente RAŢIONALE, fiindcă raţiunea este de la Dumnezeu, de la Hristos, Care este Logos, este Izvorul suprem al raţiunii, al inteligenţei fiind, evident, în sens apofatic, chiar mai presus decât aceasta.
Părinţii cei duhovniceşti din toate timpurile - dacă ar fi să recurg şi eu la argumentul autorităţii - şi-au însoţit totdeauna ideile de argumente, nelimitându-se la citarea altor Părinţi prestigioşi din generaţiile precedente. Părinţii noştri dragi au avut, de asemenea, de multe ori, inclusiv opinii diferite între ei. Exemple? Sfinţii Petru şi Pavel (cf. Gal2), Sfântul Ciprian al Cartaginei şi episcopul Ştefan al Romei (amândoi martirizaţi în urma Edictului împotriva creştinilor dat de împăratul Valerian în anul 257) şi exemplele pot continua... Îmi făcusem într-o zi, în gând, o listă cu astfel de polemici constructive între Sfinţi ai Bisericii şi părinţi duhovniceşti importanţi, doar că acum, de oboseală, efectiv nu-mi mai trece prin minte nici un exemplu. Cum îmi voi reaminti, voi scrie.
Evident, polemicile lor nu aveau ca obiect adevărurile revelate ale credinţei, ceea ce este esenţial în credinţă, ci aceste opinii diferite şi complementare reflectă diverse moduri de înţelegere şi trăire a aceleiaşi credinţe în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Unicul Dumnezeu la Care fiecare persoană umană unică se raportează într-un mod unic. Nu putem impune celorlalţi propriul mod de trăire a relaţiei cu Tatăl ceresc, ci putem învăţa doar unii de la alţii, ne putem mira de taina inimilor celorlalţi (pe care, evident, taină fiind, n-o putem înţelege, aşa cum atât de puţin ne cunoaştem şi înţelegem şi pe noi înşine, câtă teologie, filosofie şi psihologie am şti în mod teoretic). Putem să ne bucurăm de experienţele duhovniceşti ale celorlalţi, chiar dacă sunt diferite de ale noastre, să înţelegem că îngerii din ceruri Îi cântă lui Dumnezeu în cor... pe mai multe voci. :)
Cât de monotonă ar fi viaţa, dacă toţi am gândi la fel, în tipare şi şabloane fixe, dacă "am încremeni în proiect" în definiţii şi formule, fără a trăi, în mod autentic, liber şi dinamic, comuniunea cu Cel Care "ieri şi azi şi în veci Acelaşi este" (Evr13, 8)! Cât de frumos ştiau Sfinţii să comunice între ei, să se îmbogăţească, să sporească neîncetat împărtăşindu-şi unii altora noi şi noi experienţe şi idei, polemizând uneori, dar totul în iubire, înţelegere şi bucurie! Ei priveau şi mărturiseau aceeaşi realitate spirituală, dar din perspective diferite, exprimându-se în mod diferit (în funcţie de personalitatea fiecăruia, de epoca şi societatea în care le-a fost rânduit să-şi ducă viaţa etc): adevărul că Dumnezeu este iubire.
Sfântul Policarp a călătorit de la Smirna la Roma pentru a-l convinge pe Papa Anicet să adopte pascalia din Răsărit, considerând că acest mod de calculare a Paştilor este de origine apostolică, deci mai corectă decât pascalia romană. Vă daţi seama ce însemna, în vremea aceea, o călătorie de la Smirna la Roma? Atât de mult şi-ar fi dorit Sf. Policarp să-l înduplece pe episcopul Anicet.
N-a reuşit, Anicet susţinând, contrar opiniei episcopului Smirnei, faptul că în Biserica Romei s-a păstrat practica apostolică.
Ce credeţi că au făcut?
Credeţi că s-au excomunicat reciproc, s-au acuzat unul pe altul de erezie şi gata?
Nicidecum!
Deşi nu au ajuns la un acord, au ştiut să se accepte unul pe celălalt cu modul propriu de gândire şi înţelegere. Până una alta, amândoi credeau că Hristos a înviat; ce importanţă avea data la care prăznuiau acest eveniment esenţial al istoriei mântuirii?
Înainte de a pleca la Smirna, Sfântul Policarp a slujit Sfânta Liturghie împreună cu episcopul Anicet, iar acesta, în semn de preţuire, i-a încredinţat episcopului Smirnei conducerea slujbei, calitatea de proistos al acelei Liturghii euharistice.
Ce s-ar întâmpla, oare, dacă Sfinţii, părinţii cei duhovniceşti, filosofii, oamenii de ştiinţă, poeţii sau artiştii n-ar mai căuta, nu s-ar mai aventura în a găsi noi şi noi interpretări şi modalităţi de înţelegere a realităţii, de teamă ca nu cumva să-i contrazică pe înaintaşii lor?... Cum ar fi fost, oare, dacă Sfinţii Părinţi s-ar fi limitat la a reproduce, mecanic şi cu fobia de a nu cădea în erezii, citate şi definiţii standardizate ale Părinţilor dinainte de ei, ce-ar fi fost, dacă ar fi răspuns unor probleme noi în modalităţi anacronice, fără a-şi adapta limbajul la înţelegerea interlocutorilor şi fră a lua în considerare cunoştinţele ştiinţifice şi filosofice din vremea lor?
Cred că ştiu ce s-ar fi întâmplat: întreaga Sfântă Liturghie ar fi cuprins doar câteva rugăciuni şi, poate, citiri din Vechiul Testament, fiindcă Sfinţii Apostoli n-ar fi compus nici un fel de scriere, de frică să nu adauge ceva la Scripturile vechi, cele revelate de Dumnezeu lui Moise.
Ce imnografie liturgică? Ce lucrări teologico-filosofice şi icoane? Toate acestea nu ar fi existat, fiindcă ar fi fost considerate drept "inovaţii eretice".
Creativitatea şi libertatea exprimării, a trăirii credinţei îi caracterizează atât de bine pe Sfinţii Părinţi. De asemenea, îi caracterizează, după înţelegerea mea (dacă nu cumva sunt în înşelare), repulsia faţă de orice formalism, faţă de orice fel de rigiditate în păstrarea unor forme şi a unui limbaj de lemn, faţă de orice încercare de ideologizare a credinţei şi transformare a dogmelor sfinte în sloganuri propagandistice.
Şi, revenind la temă, da, Biserica este organizată instituţional, dar noi toţi formăm Biserica. Biserica lui Hristos este formată nu doar din instituţia denumită oficial "Biserica Ortodoxă Română", "Biserica Ortodoxă Sârbă", "Patriarhia Ecumenică" etc etc, ci Biserica suntem noi, noi în comuniune cu Hristos, de fapt El şi noi, El Capul, împreună cu noi toţi, ucenicii şi copilaşii Lui mult iubiţi.
Părintele Al. Schmemann scria atât de frumos (fiindcă tot am criticat argumentul autorităţii...), în lucrarea sa "Euharistia - Taina Împărăţiei", că noi nu mergem la Biserică pentru a obţine ceva de la ea (mângâiere, iertare etc), ci mergem pentru a alcătui, împreună cu toţi ceilalţi credincioşi, Biserica.
Cred că este esenţial să avem această conştiinţă a apartenenţei noastre la trupul eclesial, fiind mădulare unii altora, preoţi ai preoţiei speciale şi noi, preoţii preoţiei universale. Tot Părintele Schmemann spunea că Biserica nu a fost instituită, ci constituită... Sesizaţi nuanţa?...
"Şi dacă toţi ar fi un singur mădular, unde ar mai fi trupul?" - se întreba retoric, inspirat fiind de Duhul Sfânt, Apostolul neamurilor.
Îndrăznesc o încercare de interpretare, raportându-mă la discuţia noastră de aici: dacă toţi am gândi la fel, dacă toţi am înţelege la fel credinţa, dacă ne-am uniformiza şi înregimenta într-o ideologie, unde ar mai fi trupul, unde ar mai fi unicitatea persoanei fiecărui mădular?
Este uşor să-i tolerezi pe cei care te aprobă, dar toleranţa (mod de manifestare practică a iubirii) se exersează în polemici, în întâlnirea cu cei diferiţi de noi, cu gândirea celorlalţi care, de multe ori, ne pare ciudată sau chiar greşită, fiindcă ori n-o înţelegem, ori nici măcar n-o analizăm, convinşi fiind că avem dreptate şi uitând că Adevărul absolut nu este o idee, nici o doctrină, ci o Persoană: Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Cel binecuvântat în vecii vecilor!
Ştiu, am scris un mesaj luung, am fost destul de nesistematizată în idei (ca de obicei, de vrme ce am timp de internet mai mult noaptea, când sunt după o zi întreagă de învăţat)... dar, în final, vă propun să medităm împreună la o idee deosebit de interesantă şi profundă a părintelui Stăniloae, exprimată în "Mica dogmatică vorbită". Voi reda din memorie, nu reţin citatul exact: pe măsură ce progresăm în viaţa duhovnicească, devenim mai originali, mai imprevizibili... :)

Doamne ajută!

Hristos în mijlocul nostru, fraţi creştini!

[cezar_ioan]

Ai scris un mesaj luuuuung, slavă Domnului, Laura! ...:)

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Ai scris un mesaj luuuuung, slavă Domnului, Laura! ...:)

Frumos îmi scrieţi de fiecare dată, domnule profesor, frumos şi încurajator! :)
Am scris un mesaj lung şi plin de greşeli de scriere (nu mai stau să le corectez acum), sper măcar ca aceste câteva gânduri pe care le-am scris să fie, cât de puţin, folositoare cuiva.
Să aveţi o noapte liniştită şi Domnul să vă ocrotească!

[Decebal]

Cu discursul ăsta îi prevăd un viitor frumos Laurei Stifter pe undeva pe acolo pe la Adriana Tartaruga la "Turma Bunului Păstor" sau poate cine ştie undeva pe la Oastea Domnului, sau Ostaşi cum li se mai spune, slăvit să fie Domnul, sau poate cine ştie pe undeva pe la ASCOR cu nişte consore cu batic pe cap. Ce să îi faci, mulţi nu se pot dezvăţa de a îşi crea ei idolii şi dumnezeii lor mentali, în loc ca să se înalţe ei la Dumnezeu. Stau pe canapele, buchisesc la cărţi, dar vin să le dea lecţii Sfinţilor Părinţi. Ei care nu l-au văzut niciodată pe Dumnezeu vin să le ţină predici văzătorilor şi iniţiaţilor. Ei care nu au scurs o lacrimă, ei care nu au suportat o prigoană pentru Sfânta Ortodoxie vin să ne ţină predici despre căzătura ecumenismului.

Unitate adevărată nu a existat, nu există şi nu va exista decât într-o singură Biserică, nu într-un conglomerat sau într-o federaţie de "biserici". Iar această unitate este dată de lucrarea Duhului Sfânt şi de conlucrarea oamenilor cu El. Restul, unităţile astea făcute la comandă, propagandistice, efecte ale proceselor de re-educare ecumenistă sunt nişte false unităţi, în afara Bisericii lui Hristos dar în interiorul "bisericilor de dânşii inventate".

[Decebal]

Unfortunately, many Orthodox Christians are ignorant of the sufferings of the nearly 750,000 Orthodox Serbian Christians who gave their lives in the defense and confession of the faith during the time of the last world war in the so-called "Independent State of Croatia" and in other parts of German-occupied Yugoslavia at the hands of the Croatian nationalists and other enemies of the Orthodox Church, at the instigation of and with the open participation of the Latin clergy. This persecution was aimed at the complete elimination of the Orthodox Church in these areas. Attempts at forced conversion to Catholicism were joined to a systematic and completely overt destruction of every trace of Orthodoxy. All of this was done in such a fierce and inconceivably brutal manner and in such a short span of time and relatively small geographic area that it is difficult even to imagine. Indeed the characteristics of this recent persecution are unprecedented in the history of the Church after the persecutions of the first centuries. The sacrifice and memory of these martyrs must not be allowed to remain hidden, known only to their fellow Orthodox countrymen, but should be published and commemorated for the edification of all Orthodox Christians.

(...) Very revealing as to the utter fanaticism that gripped the Roman Catholic Church in Croatia during these early days of the war and the infant Croatian state, is this excerpt from the diocesan newspaper of the archdiocese of Sarajevo: "Until now, God spoke through papal encyclicals. And? They closed their ears... Now God has decided to use other methods. He will prepare missions. European missions. World missions. They will be upheld not by priests, but by army commanders. The sermons will be heard with the help of cannons, machine guns, tanks and bombers." The Ustasi were known to have publicly taken oaths in the Catholic churches, pledging to work for the eradication of the Serbs and Orthodoxy. Especially militant and very prominent in the Ustasi were members of the Franciscan Order. Immediately after the proclamation of the Ustasi state, the Croatian primate, Archbishop Alojzije Stepinac of Zagreb, gave his blessing in the name of the Roman Church to the Croatian state and established "close collaboration." (It should be pointed out, however, that the Croatian Catholic Church was, at least officially, speaking for itself at that time. The procedure for obtaining recognition by the Vatican was in full progress, but officially the Vatican still recognized the Kingdom of Yugoslavia and had diplomatic relations with the government-in-exile. In short, the Vatican gave de facto recognition to the Ustasi regime, together will full diplomatic protocol at state occasions, though never official recognition.)

(...) The Ustasi plan called for the extermination of one portion of the Serbian population and for the forced conversion to Roman Catholicism of the other. In either case, the Serbs, as an Orthodox people, had no place in the Catholic Croatian state. This shows that in spite of the presence of widespread National Socialist "Aryan" racist propaganda in Croatia, the hatred for the Serbs was based on their being Orthodox. One Catholic periodical in lauding the head of the Ustasi state, Pavelic, praises the Ustasi "Crusader" (Krizar) organization as "Raised in the spirit of radical Catholicism, which knows no compromises so far as principles are concerned, that never knew what it meant to give in and abandon any part of the program of Croatian nationalism." Thus the program of Serbian conversion and/or liquidation, can be viewed as being in the tradition of the medieval crusades which were launched to stamp out the enemies of the Roman church. Archbishop Stepinac saw the Serbs as being schismatics and an evil "almost greater than Protestantism." Croatia was viewed as a bastion of Roman Catholicism in the Balkans. In 1944 a Berlin newspaper wrote: "An extraordinary ecclesiastical struggle is going on in Croatia. The Ustasi government is persecuting the Orthodox Church and is trying to convert as many Orthodox people as possible to Catholicism by means of intimidation and all kinds of devices. At the opening of the so-called Croat Assembly, Pavelic said that religious freedom did exist in principle, but it did not include the Orthodox Church. Apart from nationalistic reasons, Pavelic endeavored to represent himself as a missionary by virtue of his work on behalf of the church, thus desiring to acquire greater prestige. We still recall his visit to the pope at the time when he was just organizing his 'State'."

(...) During the time of the persecution, nearly 300 Orthodox churches in the territory of the Croatian state were destroyed. In the diocese of Karlovac 173 out of 189 temples were demolished. Others were desecrated by being turned into slaughterhouses, stables and latrines. Still others were given over to the Roman Catholics, as were several of the historic Orthodox monasteries. Many of the damaged churches have been restored by the Serbian Church since the war. Others are still to be repaired and can be seen crumbling and abandoned in Yugoslavia today.

The new Serbian martyrs of World War II included five bishops and at least 177 other clergy martyrs. In all, both clergy and lay, they number about 750,000. The late Bishop Nikolai (Velimirovich), over a quarter of a century ago, inscribed into the Church calendar by his own hand the following notation for the date August 31 (0. S.): "The 700,000 who suffered for the Orthodox faith at the hands of the Roman crusaders and Ustasi during the time of the Second World War. These are the New Serbian Martyrs."

Through their prayers may all the Orthodox be saved and strengthened in the defence of the Faith! Amen.

sursa şi mai multe la:

Joachim Wertz, On the Serbian Orthodox New Martyrs of the Second World War. A Brief Historical Background
http://orthodoxinfo.com/ecumenism/se...ewmartyrs.aspx

[laurastifter]

În prealabil postat de Decebal

Cu discursul ăsta îi prevăd un viitor frumos Laurei Stifter pe undeva pe acolo pe la Adriana Tartaruga la "Turma Bunului Păstor" sau poate cine ştie undeva pe la Oastea Domnului, sau Ostaşi cum li se mai spune, slăvit să fie Domnul, sau poate cine ştie pe undeva pe la ASCOR cu nişte consore cu batic pe cap. Ce să îi faci, mulţi nu se pot dezvăţa de a îşi crea ei idolii şi dumnezeii lor mentali, în loc ca să se înalţe ei la Dumnezeu. Stau pe canapele, buchisesc la cărţi, dar vin să le dea lecţii Sfinţilor Părinţi. Ei care nu l-au văzut niciodată pe Dumnezeu vin să le ţină predici văzătorilor şi iniţiaţilor. Ei care nu au scurs o lacrimă, ei care nu au suportat o prigoană pentru Sfânta Ortodoxie vin să ne ţină predici despre căzătura ecumenismului.

Unitate adevărată nu a existat, nu există şi nu va exista decât într-o singură Biserică, nu într-un conglomerat sau într-o federaţie de "biserici". Iar această unitate este dată de lucrarea Duhului Sfânt şi de conlucrarea oamenilor cu El. Restul, unităţile astea făcute la comandă, propagandistice, efecte ale proceselor de re-educare ecumenistă sunt nişte false unităţi, în afara Bisericii lui Hristos dar în interiorul "bisericilor de dânşii inventate".

Argumentum ad hominem.