Pentru cei care au emotii inainte de Spovedanie

[sophia]

În prealabil postat de cezar_ioan

Văd că se tot nuanţează tema listei cu păcate, deşi subiectul era emoţiile.
Revin şi eu cu o completare.
Poate am lăsat impresia că aş fi împotriva listei scrise la spovedanie. Nu, nu sunt, aşa cum am precizat deja în prima postare, parcă.
Spun doar că spovedania nu se reduce doar la etapa aceasta, că relaţia duhovnicească poate fi mult mai nuanţată şi mai profundă, că mărturisirea nu este enumerare de greşeli ci un proces de călătorie în înfruntarea tot mai adâncă a tunelului morţii consecutive păcatului din om.
Cred că a rămâne la hârtiuţa cu păcăţele înseamnă, de la o vreme, a bate pasul pe loc.
Când conştiinţa ta e frământată cu adevărat, n-ai nevoie de prea multe pixuri şi hârtii. Ştie hârtia inimii cu mult mai bine ce-o apasă, ce o murdăreşte...

În concluzie, fără a nega sau desconsidera rolul listei personale de păcate, am dorit să spun că drumul poate continua dincolo de această formă practicată în general la noi, aşa cum arată mulţi dintre mărturisitori (şi cum am descoperit şi eu, în puţina mea practică).

Dacă nu ştiam nimic bun despre asta, nu mă băgam. Dar pentru că descoperisem un folos şi pentru că am mai şi citit pe această temă, credeam că fac un lucru bun să spun şi altora.

Oare nu a mai auzit nimeni de spovedanie continuată şi în afara listei, în alţi termeni, cu alte forme de exprimare, mai puţin generice şi mai pronunţat personale?
Toată lumea de pe la noi se spovedeşte în formule oficiale, în exprimări stereotipe?
Suntem un popor de indivizi atât de depersonalizaţi? Atât de conformişti şi obedienţi? Roboţi de serie programaţi la aceleaşi liste de formule?

Păi, în acest caz, se explică multe. De pildă că ne lipsesc practicile ortodoxe şi că doar avem impresia că suntem ortodocşi.
Ne nevoim, nu-i vorbă, ne străduim cu bună-voinţă, dar o facem eretic, fraţilor! Ortodoxia încurajează mântuirea subiectivă, adică personală, iar nu cea de turmă depersonalizată. Nu se mântuieşte nimeni cu formula altuia. Ci cu inima lui, cu toată fiinţa lui, aşa cum e singular, inimitabil, de la-nceputul lumii până la sfârşit. Fiecare om e o apariţie singulară în istorie, oricât ar părea că se aseamănă cu alţii. Oare nu ar trebui să fie şi mărturisirea lui la fel de singulară?

Incerc sa va inteleg si nu reusesc pentru ca va invartiti cumva pe langa explicatie si nu ajungeti la final, adica la obiect.
Ma refer aici la toti cei ce au scris mai sus.

Tu Cezar_Ioan te apropii mult de problema, dar tot nu spui exact in ce anume consta spovedania. Ce lipseste?
Problema este ca sunt de acord cu tine.
Nici eu nu cred ca se rezuma numai la listuta.
Si ai mare dreptate cand spui ca suntem toti un fel de robotei, depersonalizati, obedienti si ce mai insiri tu.

Luam un indreptar si il prelucram pe ala si cu listuta. Si eu zic totusi ca lipseste ceva, ca nu este personalizat, dar nici eu nu stiu cum anume ar trebui sa fie.

Am doua obiectii din mesajele anterioare:

1. Ca nu trebuie sa te intrebe preotul. De ce? Caci el stie cel mai bine ce anume trebuie spus in fata lui Dumnezeu si ce trebuie marturisit si spus, ce este pacat.

2. Ca nu trebuie sa spunem decat pacate si altceva in afara, alta data cand o fi timp.
Pai exact aici este problema mare, mare de tot: timpul. Niciodata nu este timp in biserica. Suntem zeci de oameni la coada la spovedit, nu exista alte prilejuri, preotii sunt putini si ocupati.

Eu sunt de parere ca un preot trebuie sa ne invete sa ne spovedim. Asta este una la mana. Mie nu-mi plac indrumarele, parca sunt chestionare tipizate. Atunci tiparim unul din ala, cu intrebari, il completam, il dam preotului si gata. Am terminat.
Si ajungem la ceea ce spune Cezar_Ioan cu robotei si depersonalizati.

Este nevoie sa discutam cu preotul mai multe lucruri care nu apar in nici un indrumar: pozitia noastra vis-a-vis de credinta, de biserica, de iubrea de Dumnezeu, de pacate. Cum intelegem si cum le traim, cum sa facem sa fim mai buni, sa intelegem mai mult din credinta. Sa ne putem usura cu adevarat sufletul.
Ca pe urma venim pe forum si intrebam si ne descarcam sufletul si ne chinuim unii pe alti, fara a ne rezolva nici aici problemele.

Aici se face depersonalizarea: cand incepe discutia cu fiecare si se analizeaza problemele fiecaruia.

Da, ne spunem pacatele si de mai multe ori, caci se repeta. Dar atunci ar trebuie sa ne lamurim de ce si cum s afacem. S-ar putea ca de vina sa fie o intelegere/conceptie de baza asupra credintei. Si apare o contradictie in sine.

De ex. cineva are probleme cu o anumita dogma/sau regula. Face un pacat legat de ea. Acela o fi iertat, dar persoana in cauza il va repeta la nesfarsit pentru ca nu il constientizeaza din cauza ca are alta viziune.

E ca si cum ai tot curata o rana si ai trata-o, dar nu rezolvi cauza. Rezolvi simptomul, dar nu si cauza.

Si aici intervina individualitatea. Aici nu poti folosi nici carti si nici indreptare.

Uite mai sus Paraschiva spunea de postit 3 zile inainte de spovedit. Si eu stiu de asta. Pentru spovedit ca atare nu trebuie post, o poti face oricand, Dar daca vrei sa te si impartasesti dupa aceea, atunci trebuie post.
Unii parinti spun de 3 zile cel putin, altii de o saptamana.

S-ar putea ca din cauza unor astfel de intelegeri de baza unii sa nu se duca la spovedit si/sau impartasit.

Eu cred ca sunt multe nelamuriri la toti si nu este suficient numai sa ne ducem la biserica, sa stam la slujba si se ne spovedim dupa listuta. De fapt ramanem intr-o nelamurire permanenta, care ne influenteaza credinta cu totul, viziunea asupra credintei.

Si de aici ajungem la spaima de care se vorbeste aici de la spovedanie. Ca nu stii cum si ce sa spui, ca pleci nerezolvat de fapt, ca nu e timp sa vorbesti, ca nu ne baga nimeni in seama si etc.

Si in ca o obiectie la un mesaj mai sus:

- Sa nu spunem faptele bune. Bun, din cauza de mandrie. Dar pe urma de unde stim ce e bine si ce e rau? Si nu ajungem sa ne facem mai rai decat suntem si mai rau sa ne descurajam: ca indiferent cat bine si ce am face, tot rai suntem si atunci ce rost mai are. ne facem praf, nu mai avem incredere in noi si in credinta. Nu mai avem nici o mangaiere.
Nu stiu cum se poate impiedica asta.

Nu se poate ca iubirea de Dumnezeu si credinta sa fie numai o continua autoflagelare, ca nu-si mai atinge nici scopul. Nici macar nu mai credem in mantuire...


Inca ceva:

"Frate crestine, sa ai in vedere ca la Judecata de Apoi, greselile dupa care vom fi judecati de Dumnezeu se impart in 4 feluri: ia aminte!
rautarile pe care le-am facut noi insine
rautarile pe care altii le-au facut din cauza noastra
binele pe care l-am fi putut face si nu l-am facut
binele pe care altii nu l-au facut fiind impiedicati de noi."

Este un citat dintr-un mesaj de mai sus.
Pai de unde sa stiu eu ce bine puteam sa fac eu si n-am facut, sau ce puteau altii sa faca? Si de ce i-am impiedicat noi?
Nu stiu, intrebarile astea chiar mi se par absurde.
De unde sa pot sa fac asa analize profunde? Cum sa compar, cum sa analizez eu? Si asta trebuie desicutat cu un preot.

Nu stiu cine a facut acel indreptar, dar nici un doctor in psihologie si teologie nu este in stare sa-l lucreze si sa se spovedeasca dupa el.