Cine nu poate urî se poate mantui?

[florin.oltean75]

În prealabil postat de Mena59

Iata o intrebare aiuristica. Ca si cum pt a te mantui tre' sa poti uri... Da, trebuie sa uram pacatul.

“Aiureala” este necesara pentru a iesi din stereotipuri, a le sesiza aspectele subtile..

Concluzia este corecta.

Cine nu poate ura, nu se poate mantui!!!

Ura este o traire specifica --- fie ca este indreptata impotriva oamenilor, fie a pacatelor sau chiar a sinelui propriu.

Cliseele de gandire au utilitatea lor,
dar prin automatisme se pot pierde nuante esentiale.

Testarea si interogarea cu atentie a stereotipurilor pot evidentia principii profunde ale dinamicii gandirii emotive.

Adancul inimii nu poate fi disociat in trairi secventiale de genul iubire – ura – iubire – ura…

Acolo iubirea si ura sunt o unime indivizibila.

Dumnezeu este “Infricosator”doar dintr-un singur motiv.

Pentru ca putem sesiza intensitatea urii Sale si fata de cele mai transparente pacate.

Ura Celui Preainalt este purificatoare.

Ura dumnezeiasca nu este in afara iubirii Sale. Este pur si simplu o expresie a Sa.
Au aceeasi substanta.
Nu stii unde se termina ura si incepe iubirea Sa sau invers.

Noi oamenii, pentru ca nu unim iubirea si ura ramanem si fara paza si fara curatenia iubirii.

Iubirea fara ura (fata de pacat) este doar o forma de atasament lumesc. O iubire inferioara, lamentabila.

Ura fara iubire este pur si simplu distructiva, indiferent de obiectul ei.

Nu este usor sa le unim, pentru ca in stadii ceva mai avansate este foarte dificil sa discernem pacatele subtiri.

Cel ce realizeaza aceasta extraordinara fuziune iubire-ura poate privi omul (el insusi sau altii) intr-un fel neschimbator: il iubeste pentru cea ce este in ultima sa natura si uraste pacatele lui.

Cliseu - “Stramta este calea spre imparatie.”- cu o infinitate de interpretari.

[heaven]

Cumva este doar un fel de a spune ca uram pacatul si nu omul...si pacatul de catre cine este comis,nu tot de om?Nu vine din niste trasaturi personale si profunde ale fiintei sale?
Iubirea presupune acceptare de sine si a celorlalti si nu are nimic a face cu incurajarea pacatelor,ci cu vindecarea sufletului.Nu este suficient sa ii spui unui om ca x sau y lucru este pacat si sa ii induci ca este necesar sa se urasca pentru asta!Stiu ca poate parea exagerat,insa daca dam perdeluta subtilitatilor la o parte,cam asta este mesajul care patrunde direct in subconstientul sau!
Pacatul este doar un efect al unor suferinte profunde ale fiintei umane,care tocmai de neacceptare,ura,violenta sau pierderi majore din viata sa au fost produse.Este important sa intelegem ca nu prin atacarea efectului,un om poate fi ajutat,ci prin a-l calauzi spre vindecarea cauzei,a ranii,de multe ori foarte adanci, din sufletul sau care il conduce spre a comite acel pacat.Iar ranile sufletului doar prin iubire si iertare pot fi vindecate.Oare nu tocmai de aceea mergem la spoveanie?Pentru ca avem nevoie sa fim iertati si sa ne iertam in acelasi timp noi pe noi insine?Oare nu de aceea suntem atat de insetati de iubirea lui Dumnezeu si o cautam in fel si chip,pentru ca sufletul nostru are nevoie de ea pentru a se vindeca?
Pentru ce,oare,acest cult pentru promovarea fricii si urii in randul crestinilor,cand iertarea si iubirea sunt tot ceea ce avem nevoie pentru a ne vindeca sufletul si a ne mantui?
Frica si controlul ar fi necesare doar daca am trai o credinta falsa,iluzorie,din ratiune si nu din inima,iar atunci avem nevoie de cat mai multe mijloace de control pentru a ingropa cat mai adanc in noi orice scapare a ceea ce suntem in realitate.Este ca si cum am purta o masca si ne-am preface ca noi suntem acea masca.
Se spune despre constiinta ca ar fi al saptelea simt al omului.Este ceea ce ne inalta ca fiinte umane,pentru ca aceasta constiinta,traita autentic,nu are legatura cu vreo norma,lege,porunca,frica sau ura autoimpusa ori indusa.Toate acestea din urma izvorasc din minte,din cap,in timp ce constiinta adevarata isi are radacinile in inima noastra.
Ca un mic exemplu:Una este o persoana care,sa spunem, nu isi inseala partenerul de viata,pentru ca se teme sa incalce normele sociale,divine s.a.m.d. si alta este cel care,nu ar putea sa il tradeze pe omul de langa el,pentru ca,pur si simplu a-i produce o suferinta fiintei dragi l-ar rani enorm chiar pe el insusi...
Despre asta vorbim...despre credinta traita in ratiune si cea izvorata din inima.Avem nevoie,desigur si de ratiune,insa sufletul este cel mai important si ,daca ele nu conlucreaza armonios prin intelepciunea atat a mintii,cat si a inimii,rezulta ca traim o incongruenta si ambivalenta afectiva si chiar spirituala...

[Parascheva16]

În prealabil postat de heaven

Cumva este doar un fel de a spune ca uram pacatul si nu omul...si pacatul de catre cine este comis,nu tot de om?Nu vine din niste trasaturi personale si profunde ale fiintei sale?
Iubirea presupune acceptare de sine si a celorlalti si nu are nimic a face cu incurajarea pacatelor,ci cu vindecarea sufletului.Nu este suficient sa ii spui unui om ca x sau y lucru este pacat si sa ii induci ca este necesar sa se urasca pentru asta!Stiu ca poate parea exagerat,insa daca dam perdeluta subtilitatilor la o parte,cam asta este mesajul care patrunde direct in subconstientul sau!
Pacatul este doar un efect al unor suferinte profunde ale fiintei umane,care tocmai de neacceptare,ura,violenta sau pierderi majore din viata sa au fost produse.Este important sa intelegem ca nu prin atacarea efectului,un om poate fi ajutat,ci prin a-l calauzi spre vindecarea cauzei,a ranii,de multe ori foarte adanci, din sufletul sau care il conduce spre a comite acel pacat.Iar ranile sufletului doar prin iubire si iertare pot fi vindecate.Oare nu tocmai de aceea mergem la spoveanie?Pentru ca avem nevoie sa fim iertati si sa ne iertam in acelasi timp noi pe noi insine?Oare nu de aceea suntem atat de insetati de iubirea lui Dumnezeu si o cautam in fel si chip,pentru ca sufletul nostru are nevoie de ea pentru a se vindeca?
Pentru ce,oare,acest cult pentru promovarea fricii si urii in randul crestinilor,cand iertarea si iubirea sunt tot ceea ce avem nevoie pentru a ne vindeca sufletul si a ne mantui?
Frica si controlul ar fi necesare doar daca am trai o credinta falsa,iluzorie,din ratiune si nu din inima,iar atunci avem nevoie de cat mai multe mijloace de control pentru a ingropa cat mai adanc in noi orice scapare a ceea ce suntem in realitate.Este ca si cum am purta o masca si ne-am preface ca noi suntem acea masca.
Se spune despre constiinta ca ar fi al saptelea simt al omului.Este ceea ce ne inalta ca fiinte umane,pentru ca aceasta constiinta,traita autentic,nu are legatura cu vreo norma,lege,porunca,frica sau ura autoimpusa ori indusa.Toate acestea din urma izvorasc din minte,din cap,in timp ce constiinta adevarata isi are radacinile in inima noastra.
Ca un mic exemplu:Una este o persoana care,sa spunem, nu isi inseala partenerul de viata,pentru ca se teme sa incalce normele sociale,divine s.a.m.d. si alta este cel care,nu ar putea sa il tradeze pe omul de langa el,pentru ca,pur si simplu a-i produce o suferinta fiintei dragi l-ar rani enorm chiar pe el insusi...
Despre asta vorbim...despre credinta traita in ratiune si cea izvorata din inima.Avem nevoie,desigur si de ratiune,insa sufletul este cel mai important si ,daca ele nu conlucreaza armonios prin intelepciunea atat a mintii,cat si a inimii,rezulta ca traim o incongruenta si ambivalenta afectiva si chiar spirituala...

Asta spun duhovnicii, sa uram pacatul si nu omul. Si are sens si e perfect logic.
Duhovnicii cand au spus ca uram pacatul si nu omul, nu s-au referit la a spune in fata tuturor celor care gresesc si sa la scoti ochii! Nu stiu de unde se trag concluziile astea. Si sa stii, in anumite situatii, unii oameni chiar trebuie scuturati putin ptr. a se trezi la realitate. Doar nu crezi ca duhovnicii cand cearta putin o fac din rautate?! De multe ori o cearta dovedeste mai multa iubire decat tacerea sau mangaierea pe crestet. Bine, aici e vorba si de alt fel de relatie, nu de primul om intalnit pe strada.

Uram pacatul, da. Cand vedem ca cineva greseste, nu incepem sa ii punem etichete si sa il clevetim, ci ne gandim ca este si el om ca noi toti si a facut si el o greseala, ne gandim ca se poate pocai si ca Dumnezeu il iubeste chiar si cand greseste. Cand spunem ca uram avortul, ne referim la crima in sine, nu la femeile care fac asta. Cand spunem ca uram hotia, ne referim la fapta in sine si nu la omul care fura din diverse motive. Lista poate continua. Sunt atatia oameni care au facut fapte rele si s-au pocait, unii ajugand chiar Sfinti. Cand spunem ca diferentiem omul de pacat, ne gadim ca de cele mai multe ori acele pacate nu se fac din rautatea omului, caci Dumnezeu nu creaza nimic rau, ci in slabiciunea fiintei cazute. Cred ca este destul de evident la ce se refera duhovnicii cand spun ca uram pacatul si nu pacatosul.

[heaven]

Ideea pe care incerc sa o exprim este,Parascheva,ca exista mult prea multa axare pe pacat si combaterea lui,cand,acesta este doar un efect al unor aspecte mult mai profunde.
Combatem efectul,insa ignoram cauza.Iar acest mod de a spune ca "uram pacatul si nu omul"... mi se pare doar o maniera de a ne ascunde elegant dupa vorbe,pentru a nu vedea neiubirea din noi insine...
Si pe langa ce am explicat mai sus,chiar si pe acest forum vom gasi "n" exemple de credinciosi care chipurile urasc "doar pacatul" ,insa isi ataca foarte acid semenii pe care ii considera ca pacatuiesc in x sau y mod de neacceptat pentru ei!
Si, sugerez doar aruncarea unei priviri asupra topicurilor privind alte confesiuni sau religii decat cea ortodoxa din care veti putea culege adevarate mostre de iubire crestina si cuvinte de alint...:)
Iar omul,bietul,este mentinut in acest cerc vicios al auto/culpabilizarii,urii de sine si implicit a celor din jur,iar asta nu va duce nicicand la vindecarea sa,la mantuire si nici macar la a nu mai pacatui!Cu prima ocazie cu care va pierde controlul, va pacatui,pentru ca sufletul nu se va supune vreodata impunerilor de vreun fel.El se va supune doar in fata iubirii si iertarii,pentru ca doar acestea ii vindeca ranile si il ajuta sa se inalte...Iar atunci,cand omul se multumeste doar sa se lupte cu pacatul,sufletul tocmai ca va cauta sa il faca sa se smereasca si mai mult ...printr-o noua cadere in pacat,o noua suferinta,o pierdere,o boala etc.Iar asta pana cand va intelege,ca a se vindeca si a se intoarce catre Dumnezeu,inseamna intai a invata sa se iubeasca pe el insusi,pentru ca mai apoi sa isi poata indrepta si darui aceasta iubire in jurul sau...

[florin.oltean75]

În prealabil postat de heaven

Ideea pe care incerc sa o exprim este,Parascheva,ca exista mult prea multa axare pe pacat si combaterea lui,cand,acesta este doar un efect al unor aspecte mult mai profunde.
Combatem efectul,insa ignoram cauza.

Prea multa axare?
Nu, este doar o metoda psihologica dintr-o paleta extinsa.
Se aplica atunci cand este necesar.

Insa care este Cauza in viziunea ta?

[heaven]

În prealabil postat de florin.oltean75

Prea multa axare?
Nu, este doar o metoda psihologica dintr-o paleta extinsa.
Se aplica atunci cand este necesar.

Insa care este Cauza in viziunea ta?

Florin,intrebarea ta ma face sa cred ca nu ai citit atent ce am scris in mesajele anterioare...

[cezar_ioan]

În prealabil postat de heaven

exista mult prea multa axare pe pacat si combaterea lui,cand,acesta este doar un efect al unor aspecte mult mai profunde.
Combatem efectul,insa ignoram cauza.

Să fiu iertat: eu cred că aici se află o neînţelegere serioasă a păcatului şi o schemă de gândire psihologistă. (Nu psihologică, ci psihologistă, abuzivă şi facilă.) Această modalitate de interpretare cred că e superficială şi falsă. Cad eu însumi de foarte multe ori în capcana asta, dar am început să-mi dau seama de ea.
Dacă reducem păcatul doar la un comportament observabil, atunci e posibil să fie şi aşa cum spui.
Însă păcatul este un continuum: se petrece mai întâi în conţinuturi "mult mai profunde" şi avansează treptat spre comportamente şi conduite observabile (de către persoana în cauză sau de către alţii).
Tocmai de aceea Biserica ne primeşte la Spovedanie nu doar cu păcatele văzute ci şi cu cele nevăzute, nu doar cu păcatele prin faptă observabilă, ci şi cu păcatele făcute cu gândul, cu atitudinea, cu simţirea păcătoasă etc. Nu doar cu cele pe care le ştim (adică le cunoaştem efectul de suprafaţă concretizat în gând, emoţie sau faptă - fizică, verbală), ci şi pe cele pe care nu le ştim. Despre care spunem la Spovedanie că sunt încă mai mari decât acelea pe care le-am spovedit.

Procesul numit păcat e mai larg decât se vede un vârf comportamental de iceberg.
Masa ascunsă a păcatului e tot păcat: gânduri, simţăminte, atitudini, scheme, tipare, obişnuinţe, trăsături, în fine o întreagă alcătuire psihică până în inima şi rărunchii omului. Cauza păcatului vizibil e o lume păcătoasă invizibilă dar deplin lucrătoare în om. Stăpână pe el, în el. Ne poartă, ne joacă precum păpuşarul joacă o marionetă.

De aceea şi spunem că Dumnezeu citeşte în rărunchii omului, că El cunoaşte cel mai bine inima noastră şi că putem să avem mari surprize, ca tot fariseul orb dealtfel, când din impecabili ne trezim în fundul iadului. ("Vai vouă,..., morminte frumos văruite...")
Păcatul lucrează foarte adînc în noi. Tocmai pentru a-l elimina treptat, se fac ani şi zeci de ani anumite demersuri de curăţire, de pocăinţă etc. Asceza creştină e un proces de-o viaţă. Dumnezeu ne dă şansă o viaţă ca să aruncăm mormântul păcatului dinlăuntrul nostru. Să aibă loc, aşadar, o înviere în locul morţii lăuntrice.
Păcatul lucrează foarte adânc. Ceea ce spunem noi pe o listă de spovedanie sunt doar roadele faptice, cele mai superficiale, mai de suprafaţă, ale păcatului. Alţii însă se spovedesc mult mai profund, ne-am cruci dacă am auzi cum se spovedeşte un om îmbunătăţit. Sunt cu adevărat taine, acelea pe care le spune. Taine pentru noi, cei superficiali.

Nu există "cauze mai profunde" decât păcatul. Păcatul este prima şi ultima cauză a nenorocirii omeneşti. O coloană de apă murdară e apă murdară şi deasupra şi la mijloc şi mai sus şi mai jos. Peste tot. Din izvor în vărsare. Din inimă până la gând şi faptă.
Iar o flacără de foc e pretutindeni numai foc, în conţinutul ei.

Păcatul e despărţire de Dumnezeu. O întreagă lume personală stă despărţită de Dumnezeu.
Noi listăm de obicei formele exterioare ale acestei despărţiri, forme care revin iar şi iar în conştiinţa noastră şi în fapte. Pentru că păcatul e cuibărit adânc în inimă, într-un izvor tainic. Pe care să ne ajute Dumnezeu să-l lichidăm cu fiecare zi ce trece, prin Harul Lui. Să ne prefacă Domnul, cu alegerea/participarea noastră liberă, în izvor de apă curată şi de foc dumnezeiesc! AMIN+

[Parascheva16]

http://www.crestinortodox.ro/carti-o...cat-80578.html

http://www.sfaturiortodoxe.ro/pacate/desprepacat.htm

http://www.sfaturiortodoxe.ro/_pacate.htm

Aceste site-uri contin doar minimul. In cartile Sfintilor este mult mai detaliat.

Totul pleaca de la pacate. Pacatele tale, pacatele parintilor, pacatele bunicilor...este un lant. Anumite comportamente pot fi influentate de ce ai patit in copilarie de exemplu, dar ce ai patit in copilarie tot din vina pacatelor este, poate nu pacatul tau, ci pacatul parintilor sau aproapelui. Efectul tot de la pacat vine. Pana la urma, nu am ajuns in starea in care ne aflam din cauza pacatului savarsit de Adam si Eva?

Apoi, sunt ispitele diavolului. Ce facem cu ele?! Doar stim din pateric cati monahi au fost ispititi si au cazut in pacat din cauza diavolului, iar diavolul nu poate fi biruit prin psihologie, ci prin Hristos. Si mirenii au ispite, nu asa mari ca si pustinicii, dar au. E suficient numai sa te uiti pe strada.

Duhovnicii au pus mereu accent pe pacat si birunta asupra pacatului. Sa luam aminte de la ei si cand vine vorba de acest subiect, sa le punem invatatura lor mai presus de orice, mai ales cand vine vb. despre acei duhovnici care au ajuns Sfinti.

[heaven]

În prealabil postat de cezar_ioan

Să fiu iertat: eu cred că aici se află o neînţelegere serioasă a păcatului şi o schemă de gândire psihologistă. (Nu psihologică, ci psihologistă, abuzivă şi facilă.) Această modalitate de interpretare cred că e superficială şi falsă. Cad eu însumi de foarte multe ori în capcana asta, dar am început să-mi dau seama de ea.
Dacă reducem păcatul doar la un comportament observabil, atunci e posibil să fie şi aşa cum spui.
Însă păcatul este un continuum: se petrece mai întâi în conţinuturi "mult mai profunde" şi avansează treptat spre comportamente şi conduite observabile (de către persoana în cauză sau de către alţii).
Tocmai de aceea Biserica ne primeşte la Spovedanie nu doar cu păcatele văzute ci şi cu cele nevăzute, nu doar cu păcatele prin faptă observabilă, ci şi cu păcatele făcute cu gândul, cu atitudinea, cu simţirea păcătoasă etc. Nu doar cu cele pe care le ştim (adică le cunoaştem efectul de suprafaţă concretizat în gând, emoţie sau faptă - fizică, verbală), ci şi pe cele pe care nu le ştim. Despre care spunem la Spovedanie că sunt încă mai mari decât acelea pe care le-am spovedit.

Procesul numit păcat e mai larg decât se vede un vârf comportamental de iceberg.
Masa ascunsă a păcatului e tot păcat: gânduri, simţăminte, atitudini, scheme, tipare, obişnuinţe, trăsături, în fine o întreagă alcătuire psihică până în inima şi rărunchii omului. Cauza păcatului vizibil e o lume păcătoasă invizibilă dar deplin lucrătoare în om. Stăpână pe el, în el. Ne poartă, ne joacă precum păpuşarul joacă o marionetă.

De aceea şi spunem că Dumnezeu citeşte în rărunchii omului, că El cunoaşte cel mai bine inima noastră şi că putem să avem mari surprize, ca tot fariseul orb dealtfel, când din impecabili ne trezim în fundul iadului. ("Vai vouă,..., morminte frumos văruite...")
Păcatul lucrează foarte adînc în noi. Tocmai pentru a-l elimina treptat, se fac ani şi zeci de ani anumite demersuri de curăţire, de pocăinţă etc. Asceza creştină e un proces de-o viaţă. Dumnezeu ne dă şansă o viaţă ca să aruncăm mormântul păcatului dinlăuntrul nostru. Să aibă loc, aşadar, o înviere în locul morţii lăuntrice.
Păcatul lucrează foarte adânc. Ceea ce spunem noi pe o listă de spovedanie sunt doar roadele faptice, cele mai superficiale, mai de suprafaţă, ale păcatului. Alţii însă se spovedesc mult mai profund, ne-am cruci dacă am auzi cum se spovedeşte un om îmbunătăţit. Sunt cu adevărat taine, acelea pe care le spune. Taine pentru noi, cei superficiali.

Nu există "cauze mai profunde" decât păcatul. Păcatul este prima şi ultima cauză a nenorocirii omeneşti. O coloană de apă murdară e apă murdară şi deasupra şi la mijloc şi mai sus şi mai jos. Peste tot. Din izvor în vărsare. Din inimă până la gând şi faptă.
Iar o flacără de foc e pretutindeni numai foc, în conţinutul ei.

Păcatul e despărţire de Dumnezeu. O întreagă lume personală stă despărţită de Dumnezeu.
Noi listăm de obicei formele exterioare ale acestei despărţiri, forme care revin iar şi iar în conştiinţa noastră şi în fapte. Pentru că păcatul e cuibărit adânc în inimă, într-un izvor tainic. Pe care să ne ajute Dumnezeu să-l lichidăm cu fiecare zi ce trece, prin Harul Lui. Să ne prefacă Domnul, cu alegerea/participarea noastră liberă, în izvor de apă curată şi de foc dumnezeiesc! AMIN+

Desigur,este parerea dumneavoastra si o respect!
As avea,totusi,o intrebare sa va pun,daca m-ati putea ajuta sa ma lamuresc...dupa cum stim,in timpurile in care Iisus predica multimilor,oamenii isi aduceau copiii la el pentru binecuvantare.Ucenicii,insa,i-au certat spunandu-le sa nu il oboseasca pe Iisus,dar,Acesta i-a oprit spunandu-le:

"Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti,ca a unora ca acestia este Imparatia Lui Dumnezeu!"

Din aceasta,eu inteleg ca noi, ca si copii suntem fara de pacat.Iar,daca pacatul este radacina si nu efectul,atunci cum ajungem noi,din acei copii,fiinte fara de pacat, sa ne transformam in niste pacatosi?Ce genereaza aceasta tranzitie?Care sunt factorii care contribuie la aceasta metamorfoza?

[florin.oltean75]

În prealabil postat de heaven

"Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti,ca a unora ca acestia este Imparatia Lui Dumnezeu!"

Din aceasta,eu inteleg ca noi, ca si copii suntem fara de pacat.Iar,daca pacatul este radacina si nu efectul,atunci cum ajungem noi,din acei copii,fiinte fara de pacat, sa ne transformam in niste pacatosi?
Ce genereaza aceasta tranzitie?
Care sunt factorii care contribuie la aceasta metamorfoza?

Cauza este insusi acest trup contaminat, stricacios.

Nici copiii nu sunt imaculati - pentru ca au un trup.

Gandurile au ca suport “picaturile esentiale” (baza hormonala, chimica) si o retea complexa de “curenti” (trasee nervoase).

Daca in copilarie “picaturile sunt clare” si din abundenta, iar “curentii” curg lin, pe masura ce imbatranim “picaturile” se imputineaza si isi pierd din puritate, iar curentii nervosi incep sa curga cu greutate pe diferite trasee.

Procesul de impurificare a bazei este natural.

Daca baza este impura si gandurile devin impure.

Practica spirituala poate opri acest proces intern si chiar reinversa.

Chiar daca trupul imbatraneste, picaturile esentiale si curentii nervosi pot fi complet purificati, astfel ca gandurile devin si ele limpezi si virtuoase.

Deci acest trup poate fi drumul nostru spre iad dar si spre Imparatie.