Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Într-o societate cu valorile tradiţionale răsturnate, a vorbi despre familie pare azi un pic desuet şi deloc la modă. Există, însă, chiar lângă noi, oameni ce ţin în picioare această construcţie din care ne hrănim cu dragoste şi cu energie. Varvara Florariu, preoteasă, mamă a şapte copii, cu o poveste de viaţă cutremurătoate, reprezintă un model de urmat în orice comunitate creştină.
A crescut şapte copii şi a ocrotit alte sute, ca educatoare. A trecut prin grelele încercări ale unui cancer recidivant, prin cinci intervenţii chirurgicale chinuitoare şi prin lungi şi devastatoare perioade de chimioterapie. În urmă cu doi ani a traversat, alături de copii, un alt moment teribil: aflat la limita dintre viaţă şi moarte, soţul, părintele Vasile Florariu (Belcești – Iași), a avut nevoie de un transplant de ficat pentru a supravieţui. Prin toate a trecut cu rugăciunea, dobândind calm, tărie şi mărturisind răspicat nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu. Căci, spune ea, doar Dumnezeu i-a dat putere să biruiască toate necazurile vieţii. “Mereu ne-a povăţuit, şi pe mine, şi pe copii: “Lasă, dragă, trece şi asta”. Mereu spre tăcere, răbdare şi iertare”, spune părintele Vasile Florariu. Firescul, blândeţea, dragostea de biserică, milostenia, puterea de sacrificiu de care a dat dovadă, toate au rodit nu numai în familie, ci şi în parohiile prin care a trecut. Femeile i-au urmat modelul şi s-au apropiat de Dumnezeu, întărindu-se în credinţă. “De la ea am învăţat ce înseamnă milostenia. Duminica, în general, hrăneşte câte un suflet, un bătrân, un copil şi, deşi acasă uneori ne adunăm la masă 16, mama zice: "Unde sunt atâtea guri, mai încape încă una". E ca o albină, nu stă locului nicio secundă; ar fi în stare să hrănească tot satul dacă ar ţine-o puterile”, povesteşte Iustina, una dintre fetele familiei Florariu.
“Copiii, nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate”
S-au cunoscut în 1979, la biserica din Belceşti, de lângă Iaşi. Vasile Florariu - proaspăt absolvent al Seminarului teologic, ea, Varvara - tânără educatoare. Deşi cadrelor didactice le era interzis de către regimul comunist să frecventeze biserica, Varvara, crescută într-o familie de creştini curaţi, n-a încetat să participe la slujbele religioase, indiferent de riscuri. “Ea a avut în sânge înclinaţia aceasta spre a-L iubi pe Dumnezeu, spre răbdare, spre înţelepciune”, spune pr. Vasile Florariu.
S-au căsătorit, au trecut prin greutăţile de început ale primei parohii la Lişna (jud. Botoşani), iar apoi, rând, pe rând au venit copiii. Deşi trăiau extrem de modest, într-o casă în care au stat multă vreme la lumina lămpii, a considerat fiecare copil ca pe un dar de la Dumnezeu. Niciodată nu s-a gândit să renunţe la sarcină; simţea fiori numai auzind asemenea sugestii. Şi ei, copiii, darurile lui Dumnezeu, au venit, unul câte unul: Alexandru, Ionuţ, Andrei, gemenii Iustina şi Emanuel.
În 1989 s-au mutat la Belceşti, luând viaţa de la capăt. Fără casă, cu condiţii de locuit dificile, cu greutăţile unei parohii noi. Aici s-au născut şi ceilalţi doi copii: Teofil şi Paula. “De-a lungul anilor am avut parte de multe răutăţi. Ni se spunea că suntem sectanţi sau ţigani, că numai ei cresc atâţia copii. Dar n-am avut timp să le auzim. Noi ne-am bucurat de fiecare dintre ei şi am înţeles, amândoi, că sunt nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate“, spune zâmbind, părintele Florariu.
Plecat mereu cu treburile parohiei, pe şantiere, părintele ştia că lasă acasă un stâlp, o mână de fier care ţinea cu fermitate nu doar familia, ci şi gospodăria. Mama a crescut cei şapte copii, dintre care doi gemeni, cu nesfârşită dragoste, cu principii de viaţă sănătoase şi cu încredere că numai prin rugăciune vor izbândi. Tenacitatea, răbdarea, credinţa şi puterea de a lupta sunt, pentru copiii familiei Florariu, repere dobândite de la mama, după care toţi şi-au ghidat vieţile. “Mama e un model de urmat. Şi când spun model mă gândesc la iubirea ei, la tăria de a înfrunta cancerul şi de a lupta pentru viaţă, pentru a fi lângă noi, copiii, la îndemnurile de a stărui în rugăciune, de a pleca genunchii pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate în familie sau în viaţa personală a fiecăruia dintre noi. N-a fost o mamă doar pentru noi, cei şapte fraţi, ci şi pentru copiii ei, de la grădiniţă. Ţin minte cum ducea zilnic cozonac, colăcei ori dulciuri şi împărţea în pauza de masă copiilor lipsiţi. Ba unora dintre ei le cumpăra caiete, carioci, jucării. Am avut bucuria s-o am educatoare pe mama”, povesteşte Emanuel.

[cristiboss56]

<< CONTINUARE >>


Lupta cu boala
În urmă cu 12 ani, Varvara Florariu a suferit nu mai puţin de cinci intervenţii chirurgicale, luptând împotriva unui cancer recidivant. Medicii ieşeni nu i-au mai dat nicio şansă. Dar ea, mama, a plecat din nou genunchii, în rugăciune. Şi a luptat cu boala cu un curaj ce venea de dincolo de omenesc. “Noi aproape că încetasem să mai sperăm, după diagnosticele atât de necruţătoare primite de la medici. Dar ea avea un calm şi o tărie inexplicabile aproape. Spunea mereu că Dumnezeu aşa a rânduit. Şi nu înceta să se gândească la noi, la ce mai era de făcut”, spune părintele Vasile Florariu. “Ţin minte că eu urma să mă căsătoresc, iar mama, pe patul de spital, îmi făcea meniul pentru nuntă. Atât de mult lupta ca să fim noi realizaţi, să fim fericiţi, deşi era răpusă de boală”, povesteşte Alexandru, cel mai mare dintre copii.“Făcuse chimioterapie, era de nerecunoscut, însă mereu o găseam în salon cu cartea de rugăciuni; ştia că doar acolo e nădejdea ei. Şi, deşi suferea şi o durea, avea un chip luminos, ştia că Dumnezeu nu o va lăsa. Urma să i se nască şi a treia nepoată şi ea trebuia să o vadă”, povesteşte Iustina.
În lupta cu boala s-a petrecut - au recunoscut-o şi medicii - o minune. Căci, acolo unde medicina se declara neputincioasă (cum să fii altfel în faţa unui cancer cu metastaze), s-a produs un miracol. Ultimele analize au arătat că nimic din ce era malign nu mai exista.“E o transformare la ambii părinţi. Să-i vezi că se bucură împreună de orice fir de iarbă, adiere de vânt sau floare, e formidabil. Se bucură de noua viaţă ce le-a daruit-o Dumnezeu şi nu uită să-I mulţumească zilnic pentru asta”, spune Iustina.
Testul suprem al vieţii
În 2011, întreaga familie avea să treacă tesul suprem al existenţei lor. Cu o hepatită cu virus C în antecedente, tatăl, Vasile Florariu, se îmbolnăveşte subit. După câteva săptămâni de spitalizare, medicii îi dau un verdict necruţător: nu se mai poate face nimic. Fără a-şi pierde speranţa, familia face totul pentru a-l salva. Un transplant hepatic, într-o clinică din Germania, rămâne singura şansă. Începe o luptă grea, pentru a strânge fondurile necesare intervenţiei. Din mijlocul familiei, mama e sprijinul, umărul pe care se plânge, cea care îndeamnă la rugăciune şi la încrederea că Dumnezeu nu-i va lăsa nici acum.“A fost o perioadă foarte grea. Dar rugăciunea m-a făcut să sper, să am nădejde şi, când era mai greu, luam cheile de la biserică, fugeam repede la Maica Domnului şi mă linişteam”, îmi povestea, imediat după această încercare, Varvara Florariu.
“Înainte de transplantul tatei, o găseam zi şi noapte cu cartea de rugăciuni şi plângând. E o luptătoare şi Dumnezeu a făcut minuni cu ea, cu ambii părinţi. I-am vazut neputincioşi, fără salvare aici, toţi ridicau din umeri şi spuneau că nu o mai duc mult, dar Dumnezeu a avut alt plan”, consideră Iustina.
Şi Dumnezeu nu i-a lăsat, iar părintele s-a întors acasă cu bine. “După transplant, dacă n-ar fi fost ea, cred că n-aş mai fi fost nici eu acum. Mă gândesc la ceea ce spunea părintele Stăniloae, când a fost întrebat dacă cunoaşte un sfânt în viaţă. Părintele a răspuns: “Da, soţia mea”. M-a obsedat răspunsul lui; aşa spun şi eu. Pentru că trăieşte pe pământ, dar cu gândul, sufletul şi mintea mereu la Dumnezeu. Fără a exagera, înmănunchează toate virtuţile ce se pot cere unei persoane care este soţie, mamă, preoteasă, femeie în general”, consideră pr. Vasile Florariu.
Familia Florariu, o bucurie care merită împărtăşită
Astăzi, familia Florariu e un exemplu de trăire creştină, de bucurie, de speranţă, de armonie şi de solidaritate. Şi mai e ceva ce oamenii aceştia emană: credinţă neştirbită, dragoste faţă de aproapele şi multă modestie. Sunt un exemplu că şi astăzi se poate vorbi despre familii sănătoase, călăuzite de principii şi de valori morale autentice. Iar la baza acestei familii a stat mama, stâlp şi dragoste nesfârşită. Trei dintre copii sunt deja preoţi: Alexandru la Hodora, Ionuţ la Scobinţi- Rediu şi Andrei la Satu Nou – Belceşti. Emanuel a terminat Teologia, iar acum studiază limbile clasice (greacă şi latină), Teofil este şi el student la Teologie. Fetele, Iustina şi Paula, au moştenit, de la mama, latura artistică. Iustina e absolventă a Facultăţii de Arte, iar Paula elevă a Liceului de Arte “Octav Băncilă” din Iaşi. “De la toţi primim atâta bucurie! Să îi vezi strânşi pe toţi 16 (copii şi nepoţi), la masa de Paşti sau la o sărbătoare, iar mama, tot ea, să pregătească atâtea bucate şi să-i bucure pe toţi cu bunătăţi, e un sentiment despre care cuvintele spun prea puţin”, apreciază părintele Vasile.

Mama , portret în contrast: lumină multă şi umbră

Alexandru: “Primii paşi în biserică, în rugăciune, cu ea i-am făcut. Şi mi-au prins bine”.
Ionuţ: “Adeseori o dau exemplu de credinţă, căci prin credinţă a fost vindecată, de dragoste, căci ne iubeşte egal pe toţi, de muncă, suntem şapte copii şi nu a fost uşor, de jertfelnicie, căci şi-a jertfit viaţa pentru noi şi pentru Hristos prin misiunea de preoteasă şi mamă model ce şi-a asumat-o.
Emanuel : “Cred că mama cel mai mult îşi doreşte să rămânem cu toţii ancoraţi în credinţa şi în dragostea de Dumnezeu, să construim în continuare pe temelia educaţiei pe care ne-a oferit-o”.
Iustina: “E greu să spun totul despre ea; mai simplu mi-ar fi să o pictez, deşi nu cred că aş face-o în culoare, mai degrabă în contrast - în lumină multă şi umbră. În perioada când era bolnavă, i-am făcut un portret în mişcare, aşa am simţit. Poate pentru că cei foarte dragi ne sunt pemanent în gând, ca o imagine între trecut şi prezent”.

[cristiboss56]

Medicii o îndeamnă să facă o operaţie, dar îi era teamă deoarece cunoaştea pericolele, riscurile. De aceea, a venit să se roage să fie ajutată să ia o hotărâre, iar dacă Puterea Sfântă o va îndemna să se opereze, îl roagă pe Sfântul Ioan Rusul să facă o minune să se vindece, să trăiască, pentru că are copii de crescut.

Într-o zi a intrat în Capela "Sfântul Ioan Rusul" de la maternitatea Polizu o femeie cu privirea pierdută, tristă; se vedea că plânsese mult. S-a rugat la toate icoanele, şi în special la Icoana Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Rusul.
Medicii o îndeamnă să facă o operaţie, dar îi era teamă deoarece cunoaştea pericolele, riscurile. De aceea, a venit să se roage să fie ajutată să ia o hotărâre, iar dacă Puterea Sfântă o va îndemna să se opereze, îl roagă pe Sfântul Ioan Rusul să facă o minune să se vindece, să trăiască, pentru că are copii de crescut.
Avea frământări sufleteşti justificate ca înainte de un eveniment greu, o operaţie de cancer. Rugăciunile ei n-au rămas fără urmări. A prins curaj, a simţit că nu este singură, că Dumnezeu şi Maica Domnului o vor ajuta. A spus "da". Operaţia s-a efectuat cu rezultate deosebite. Femeia s-a însănătoşit şi a revenit la viaţa-i normală, la serviciu şi în familie. Dar n-a uitat că a primit ajutor şi forţă în urma rugăciunilor sale adresate cu multă credinţă şi speranţă.
În ziua de Sfânta Cuvioasă Parascheva (14 octombrie), a venit la Capelă să mulţumească Sfântului Ioan Rusul pentru minunea înfăptuită de a o salva din „braţele" disperării, a obsesiei care o cuprinsese, a deznădejdii. Astfel, dintr-o femeie bolnavă, distrusă, a redevenit aceea care fusese înainte de diagnostic: o femeie sănătoasă, o mamă şi o soţie devotată, în plus cu dorinţa fierbinte de a merge mai des la biserică, unde să se roage.
MULŢUMIM SFINTE IOAN RUSUL!
Octombrie 2004

(Protoprezbiter Ioan Vernezov, Preot Gheorghe Nicolae, Noile minuni ale Sfântului Ioan Rusul, Editura Andreas, p. 83-84)

[cristiboss56]

Acum sta intins, cu paru-i alb frumos pieptanat.Mereu il vazuse asa...Nu-si aducea aminte sa-l fi vazut altfel - o boala lunga tintuindu-l la pat -, vremea aceea nefiindu-i insa clara in minte. Ceea ce retinea mereu era o icoana pe care, atunci cand vorbea de Razboiul cel Mare, la care unchiul luase parte, o atingea mai intai cu varful degetelor si, cand incerca sa-si scrie compunerea pentru scoala, nu mai avea rost teancul de amanunte pe care le strivise pe coltul ca de birou al memoriei. Dintre toate, icoana - mica, plapanda si innegrita parca de ploile unor sarutari de ingeri - ramase ca developata pe retina gandului.
I-o daduse mama sa. Atunci cand, tuns racaneste - adica scurt si patrat -, veni acasa la ai lui, intr-o scurta permisie, inainte de a apuca, asemeni celorlalti tineri incorporati, drumul Rusiei. I-o intinsewse peste albiturile pe care, grijulie, i le asezase in lada de campanie, mai incapatoare decat un rucsac.Dar mai grea, pentru ca el, telegrafist fiind, putea s-o duca.Altfel i-ar fi fost imposibil, cum avea sa-i si devina dincolo de pustiile nesfarsite pe care le intalnise trecand Nistrul. Nu-i spusese nimic, dar ce stia sigur era ca aceeasi icoana-l pazise pe bunicul-sau la vremea cataniei, in Imperiul austro-ungar, si mai apoi pe tata-sau, tanara catana in Primul Razboi Mondial, acela de facuse Romania Mare.Niciunul dintre colegii lui de scoala, deveniti camarazi de razboi, nu se indoiau ca icoana aceea reprezenta cel mai bine darurile pe care maica-sa le facuse fiului sau.Ea, care pusese pentru fiecare cate ceva:lui Ion, mancau mare, o tabla de slanina din cea buna;lui Gheorghe, de unde stia ea, niste dulceata de cea aleasa;iar lui Vasile,"prietenul cel mai de treaba" - cum zicea mama-sa - ii dadu ceasul cel vechi a lui taica-sau, cel care, in primavara, parasise lumea aceasta, un soi de fuga sufleteasca dinaintea prapadului care avea sa se iveasca. Iar lui ii dase icoana cu un firesc peste poate, acelasi pe care il manifesta cand, cu grija, ii invata pe copii scrisul sau socotitul, istoria sau geografia...Si daca mai adaugai si privirea ei tematoare si totusi plina de incurajare, si tampla ei argintata de griji inainte de vreme, aproape credeai ca in icoana nu-i numai Maica Domnului cu Pruncul, ci si maica-sa, care mergea sa faca Razboiul cu el, fiul ei unic, cum ades sublinia.
Si, Doamne, cate avea de tras!...Nu-si mai amintea tot, dar secventele pe care le povestea ii pareau lui, copil, si mai apoi adolescent, desprinse din icoanele de groaza ale unui film cutremurator.Erau in amintirile lui si mortii de la trecerea Nistrului, si arsii de la Tighina, si urmarirea nenorocita pe care rusii o facusera unora din camarazii sai.Erau transee pline de un noroi cleios - de parca dadeau mana cu mortii -, urat mirositoare de miasma unor ploi interminabile.Era ploaia de gloante care-l ucisese pe Ion, lasandu-l pe bunul prieten, Vasile, numai cu o mana, cealalta pe care isi pusese ceasul, zburandu-i-o suflul unei explozii cumplite. Ai fi crezut ca lui i-a fost mai bine, daca nea Vasile si celalalt - de-i ziceau Gheorghe - nu le-ar fi povestit despre sutele, miile de ore in care unchiul, cu castile inghetate pe urechi, striga, pana-si pierdea glasul, catre pozitiile ale caror tunuri trebuia sa-si scuipe moartea peste ceilalti.Niciodata nu le spuneau dusmani - "mama, dusman este numai diavolul", ii spusese maica-sa -, ci "ceilalti" sau, simplu, "rusii", cu toate ca, de la o vreme, numai rusi nu erau de dinaintea lor, ci tot felul de chipuri, care mai de care mai fioroase, mai flamande sa ucida...Atunci au inteles ei ca in fata le era moartea...
Ajunsese renumita in companie cu icoana lui. Si-o agata dinainte pe vreun stalp, cum facuse atunci cand, cazand bomba peste adapostul unde era, numai stalpul cu icoana ramasese in picioare, protejandu-l, in vreme ce ceilalti doi, doi nemti, buni prieteni, ramasesera pe vecie ingropati sub malul de tina vascoasa, ca Nistrul la vreme de ploaie.In fractiuni de secunda se salvase dintre nisipurile miscatoare ale mortii, singurul lucru scapat odata cu el fiind icoana...Nu-l crezusem prima oara cand imi povestise.Dar intr-o vara mergand la o manastire, undeva in sud pe malul Jiului, vazui in curtea acesteia o icoana a Maicii Domnului. Aceasta, dupa ce strajuise fatada unei vechi clopotnite, fusese prinsa de un copac. La o ploaie mare, copacul fusese mai mult decat traznit...Doar atat ca firul arcului de foc ce se pornise din inaltimi se oprise in catul de sus al icoanei, ca intr-un baraj de gheata, precum altadata - mi-a zis el - focul bombei in icoana Maicii ce-l strajuia pe unchiul.
Si parea ca protectia pe care i-o aducea icoana se revarsa si peste ceilalti toti din detasamentul ardelean al unchiului.Caci, uneori noaptea, alteori la pranz, cand putea, unchiul spunea pe de rost toate rugaciunile ce le stia; au, cand ragazul era mai mare, dintr-o carte de rugaciuni veche - si ea facuse celalalt razboi -, rostea Paraclisul Maicii Domnului, cu vocea baritonala, placuta, care nu o data le ostoise dorul de casa prin doinele ce le doinea. Parca le trecea de toate, si unchiului ii revenea vocea, oricat de pierduta ar fi fost in strigate ce orientau tragerea artileriei pamantesti.Caci era o alta artilerie, cereasca, ce-si incepea parca de fiecare data comanda, spaland transeele si mortii, ca-ntr-o pregatire de priveghi si de-ngropare, acolo, departe de casa...
Cand pentru meritele din lupta unchiul fu decorat - pipaise si el cu evlavie crucea ce-i marca decoratia -, Generalul insusi il intreba despre icoana lui salvatoare si acela nu se sfii sa-si dea jos chipiul de campanie si sa sarute fata intristata a icoanei, mana ingalbenita dinaintea acelei nebunii fara sens ce era razboiul. Caci, mi-a zis unchiul, i se paruse aproape nefiresc ca, pe toata durata Razboiului, slava Domnului, nu vazuse nici un copil; Singurul pe Care-L vazuse fiind Cel care-l insotea mereu, amestecand lumina intre chipurile intunecate si mancate de moarte...
Cand explodase-n pieptul sau plumbul mitralierei sovietice, pentru o clipa toata viata-i trecu pe dinainte. Clipele fericite din bratele tatalui sau, joaca din curtea casei, care era si curte a scolii, praful albastru al drumului ce urca din sat catre luna in fiecare noapte, auriul argintat al merelor coapte in roua diminetii...si chipul mamei sale aplecat peste el, mangaindu-i tamplele transpirate de frica. Asa o frica nu-i fusese niciodata, era frica de animal tanar dus la taiere, frica amintind a pulbere de iod...Si din mirosul acela de iad il trezise mirosul de iod al camerei - ce zice el camerei, despartamantul de cort sanitar. Si sunetul rece al uneltelor de metal care atingeau fundul vasului ce-i strajuia, in dreapta, planul vederii.Dincolo de buza de fier al vazului, o lumina chioara, apoi din ce in ce mai intensa, ii argumenta faptul ca era in viata si ca-n maruntaiele lui se lucreaza. Mai simti o impunsatura in brat si-apoi lin se asternu intr-un somn linistitor.
Cand se trezi, primul lucru ce-l facu fu sa-si pipaie picioarele: unul, doua...Apoi fata, ochii...Mainile erau la locul lor:una, doua...Doar in partea stanga simtea o stransura ca de ghips - cum mai avusese o data, cand, la scoala, jucandu-se cu mingea, isi scrintise piciorul. Chipul cald al unui camarad sanitar care se pleca spre el, batandu-i umarul sanatos si zicandu-i Baftosule!, si-apoi graba in care venira langa el ceilalti, il facu sa inteleaga ca nu fusese gluma intalnirea cu focul sovieticilor.Cand doctorul se pleca deasupra lui, el, muscand parca aerul, ii spuse un Multumesc! soptit ca un suier de aripa de fluture. Doctorul - vazuse ca printr-o vata de lumina - ii zambi si el, da-i arata mai apoi icoana de la mama-sa.O noua impunsatura de brat, un alt somn...
Evacuat undeva spre Bacau, aflase ca glontul trimis spre pieptul sau cu inima tanara lovise icoana, de-acolo ricosand in incheietura umarului.Infectia era cea care-l speriase mai tare pe medic, nu rana. Caci fusese gasit - de cine altul decat de nea Vasile! - dupa trei zile, in urma unei contraofensive, prin hoiturile celelalte;caci aceeasi ploaie, care nu mai contenea, amestecase mortii si sangele si durerea intr-un creuzet de spaime.Ea, icoana, sezuse pe pieptul sau ca un act de identitate, luminand parca prin rafalele de ploaie, interminabila si rece...Poate ca aceea-l si tinuse in viata, sau, mai mult, il tinuse departe de moarte, pe marginea prapastiei adanci, intr-o realiatate ca moartea si moartea mocirloasa din jur...Nu poate, ci sigur.
Ceea ce ii uimise pe toti fusese insa ca rana de la umar nu-i facuse rau, dar, infectata o vreme - dandu-i, asadar, mari fierbinteli -.ii obliga pe medici sa-l trimita in spatele frontului.
Tarziu, intors acasa, aflase cum maica-sa se rugase fierbinte Maicii Domnului sa-l apere, caci il visase noaptea, aruncat la marginea unui hau fara de fund, ca o rana putreda, din care viata fugise.
Au trecut ani multi si unchiul spunea ca din zilele acelea de delir nu avea nici o amintire.Doar deschiderea ochilor pe chipul unei alte vieti i s-a parut mai presus de orice.
In sat l-au primit ca pe un inviat din morti. Si nimeni nu s-a mirat cand, la nunta cu tanara-i logodnica ce-l asteptase suspinand a teama si dor, darul pe care-l facu bisericii din sat era icoana ce-si pusese pieptul in bataia glontului ucigas, de dragul ramanerii lui in viata.
Spre aceea privind el, nepotu-sau, gandi ca, macar acum, la cateva zile de la moartea unchiului, trebuia sa scrie in randuri putine cele ce au insemnat atat de mult pentru familia sa.
Si zambetul Maicii Domnului din icoana incuviinta...


Link :


http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p2017.htm

[cristiboss56]

“Ce ți-am făcut Eu, Sfinte Ioane, de ce mă urăşti? De ce Dumnezeu nu vrea să-mi dea această bucurie? Sfinte Ioane, mă urăşti?"
Au trecut opt ani de la ziua nunţii lor. În zadar au aşteptat însă domnul Ghlorgos K. şi soţia sa să le vina pe lume un copil. Inima lor este arsă de o tristeţe adâncă şi de nevindecat. Ce jalnică este viaţa pentru o femeie care nu are copii, care nu este mamă! Soţul, întristat şi el, încearcă să-i dea curaj: „Ai răbdare, îi spune, asta-i voia Domnului; cu lacrimi şi supărare nu poţi să schimbi nimic. Scopul nunţii nu este numai dobândirea copiilor, ci şi creşterea noastră duhovnicească, unirea aici şi în veşnicie cu Dumnezeu”.
Doamna Arhondula stăruia însă să se roage, să se roage din toată puterea sufletului ei. De mică, mama o învăţase să se roage totdeauna pentru că, spunea ea, adevăraţii oameni se roagă din toată inima şi rugăciunea îi înarmează cu răbdare şi perseverenţă în luptele grele ale vieţii. Mersese de multe ori cu familia şi la biserica Sfântului Ioan. După căsătorie se ruga adesea: “Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijloceşte către Domnul nostru şi roagă-L să mă învrednicească să devin şi eu mamă. Oamenii şi ştiinţa lor mi-au spus că eu nu voi fi niciodată mamă. Braţele mele vor rămâne goale, casa întunecoasă, inima mea îndurerată. Eu, Sfinte Ioane, voi aştepta răspunsul din Ceruri, să-mi dăruiască Dumnezeu un copilaş, să-mi umple casa, inima şi viaţa întreagă de bucurie. O să aştept, Mare Sfinte Ioane..."
*
Iarna lui 1979. Posomorâtă, doamna Arhondula încearcă să-şi adune gândurile şi să se roage. Nu poate însă, este istovită şi simte ceva urât înăuntrul ei. Ar vrea să plângă, să strige, să ameninţe. Se întoarce, vede pe perete icoana Sfântului loan şi izbucneşte în lacrimi: “Ce ți-am făcut Eu, Sfinte Ioane, de ce mă urăşti? De ce Dumnezeu nu vrea să-mi dea această bucurie? Sfinte Ioane, mă urăşti?".
Noaptea următoare se aud paşi urcând scările ce duc către casa lor şi cineva bate la uşă. S-au trezit amândoi, ea, şi soţul. A ieşit doamna să deschidă. În întunericul de afară vede o lumină având chipul Sfântului Ioan: “Arhondula, ce rugăciune a fost aceea pe care ai făcut-o aseară? Sfinţii nu urăsc pe nimeni. Nu este însă voia lui Dumnezeu să dobândeşti acum copii. Vor mai trece doi ani şi va veni şi această bucurie".
A dispărut lumina, s-a stins şi ecoul glasului Sfântului.
Au trecut cei doi ani, apoi a venit şi bucuria de la Dumnezeu: primul, al doilea şi al treilea copil. Glasurile lor duioase au umplut acum de fericire casa şi inimile părinţilor.
3 decembrie 1979

(Sfântul Ioan Rusul, mărturii contemporane ale iubirii lui Dumnezeu, Editată de Mănăstirea Crasna, p. 49-50)