Autoevaluare duhovnicească: ai încredere în aproapele tău?

[Demetrius]

În prealabil postat de laurastifter

Hristos a înviat!
Iubirea - porunca cea desăvârşită a Noului Testament - implică, aşa cum ştim, încrederea în cei iubiţi, convingerea că ei sunt buni, frumoşi duhovniceşte şi vrednici de preţuirea noastră...

Doamne ajută!

Adevărat a înviat!

Îmi pare rău, dar datorită acestei prime propoziții n-am mai fost în stare să citesc mai mult pentru că nicăieri nu ne-a dat de înțeles Iisus Hristos că ”Iubirea - porunca cea desăvârşită a Noului Testament -...” ar fi așa cum spui tu în citatul selectat mai sus, ba chiar lui Petru, căruia i-a dat cheile Împărăției Cerurilor, i-a spus:
”De trei ori te vei lepăda de Mine pâna va cânta cocoșul.”

Încedere? Doar în Tatăl!

,,Putem vorbi despre relatii complet reciproce? Nu prea, din moment ce intotdeauna cineva detine mai multa putere decat altcineva. Acest comportament uman este greu de ignorat, mai ales daca analizam cultura locului de munca si evolutia echipelor. Exista lideri si urmasi, cei dragi (rude) si cei iubiti (jumatatile noastre), angajatori si angajati. Am vrea sa ne gandim la egalitate, la scopuri comune, la implicare absoluta, dar nu este cazul. Principiile urmatoare se aplica atat in viata personala, cat si la birou, scrie Forbes. (...)

1) Spune adevarul. Nu oricine are har. Alege-i pe cei mai buni si creste-i in compania ta. Acesti angajati vor instrui alti angajati si te vor ajuta in dezvoltarea brandului.

2) Angajatii trebuie sa stie ce roluri si responsabilitati au. Ofera-le o sansa nu doar celor priceputi, ci tuturor angajatilor. Uneori, te vei confrunta cu multe probleme, dar aminteste-ti cea mai importanta calitate a unui sef: sa nu-i surprinzi niciodata pe angajati cu vesti proaste. Stabileste un plan clar de dezvoltare pentru toata lumea, atat pentru cei care promit, cat si pentru cei care raman in urma. Asigura-te ca angajatii isi cunosc locul in schema.

3) Creeaza o cultura corporatista care respecta relatiile interumane. Pentru multi angajati, relatiile la locul de munca si cele intre manageri si angajati, care sunt definite prin angajament si loialitate sunt mult mai eficiente decat amplasarea unui teren de fotbal, a unei mese de ping pong sau oferirea de tricouri inscriptionate cu numele companiei.

4) Fii deschis si corect. Nu poti trata pe toata lumea la fel. Asigura insa un proces transparent de leadership. Angajatii vor sustine mai usor schimbarile, daca beneficiaza de transparenta si corectitudine din partea sefului lor.

5) Modeleaza comportamentul celorlalti. Asa cum face si un profesor la scoala, in fata elevilor, asa si tu trebuie sa dai dovada de responsabilitate, in calitate de lider si sa actionezi cu hotarare. In fiecare zi."

Sursa:

http://www.manager.ro/articole/leade...tai-20024.html

Comentariul meu: Judecand lumeste, increderea in sine si in ceilalti se dobandeste in mod realist si nuantat, pe diverse planuri, in urma unor eforturi sustinute de cunoastere si autocunoastere, nu fara temei. Nu pot sa am incredere ca ,,X" va castiga concursul de atletism, daca este obez si sedentar. Pot sa-l incurajez spunandu-i ca sunt castigatori toti cei care ajung sa treaca de linia de sosire. Dar eu stiu ca nu e capabil de performanta in domeniul respectiv. Poate ca exceleaza, insa, in alt domeniu.

Pe plan duhovnicesc, parintele Proclu recomanda un exercitiu de smerenie, adica sa-i putem vedea pe toti mai buni decat pe noi insine.

Alt parinte recomanda sa devenim orbi, surzi si muti la toate aspectele strict lumesti si sa vedem in orice om scanteia de dumnezeire din el. Aceasta scanteie se poate transforma oricand intr-o flacara datatoare de lumina si caldura, iar noi nu stim lucrarea tainica a lui Dumnezeu cu aproapele nostru.

Sfantul Lavrentie de Cernigov spunea ca orice om poate fi influentat de Duhul Sfant sau de duhurile rele, de aceea noi il vedem bun sau rau.
Increderea deplina i se cuvine lui Dumnezeu Care ne ajuta sa avem discernamantul necesar si smerenie.

[eodor nastasa]

am incredere in 11 din cei 10, chiar daca STIU ca vor minti, vor insela vor fi fatarnici...increderea se ofera usor,se castiga greu si se pierde foarte usor.Iubirea le rabda pe toate...hm.

Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte.

Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel [asupra] căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund -datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).

- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blînd, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.
Din relatările Evangheliilor- fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întîi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - pînă la dirimanta probă contrară -are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie - putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei.
Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţîrîita. Pe cînd Domnul: „Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui." Nici eu nu te osîndesc...

Am început răspunsul meu citând din "Jurnalul fericirii" (în mesajul anterior), pentru că mi-a reţinut şi mie atenţia, ca şi Laurei, ideea părintelui Nicolae Steinhardt că încrederea în semeni este o însuşire a creştinului.

Nu pot să dau un răspuns concret întrebării lansate în acest topic, pot însă să spun că este dureros atunci când încrederea acordată ne este înşelată... Asta poate arăta că aşteptările noastre sunt uneori prea mari, că idealizăm persoanele din jur care sunt, totuşi, supuse greşelii, tentaţiilor... ca noi toţi, de altfel. Şi aici intervine iertarea cu care suntem datori, căci şi Domnul ne iartă nouă...

Întrebarea mea este dacă ar fi oportun să îi mărturisim celui care ne-a înşelat încrederea acest lucru? Este delicat, probabil depinde de la caz la caz.

Faptul că ai pus cuvântul „autoevaluare” în titlul topicului s-ar putea să influențeze răspunsurile pe care le vom da, încercând să părem fie mai creștini decât suntem, fie mai smeriți.
Însă trebuie să încercăm să fim obiectivi, pentru că ne propui să facem o statistică, luând în considerare 10 persoane cunoscute.

Făcând așa, îmi dau seama că am o încredere limitată în fiecare dintre ele; știu cam la ce să mă aștept de la fiecare. De exemplu, știu că dacă împrumut pe cineva cu o sumă de bani mi-o va da înapoi cu siguranță, și știu că altcineva nu mi-o va mai înapoia aproape sigur. Știu că dacă încredințez unuia un secret nu-l va spune nimănui, iar altul nu va fi în stare să-l păstreze. Știu cine ar fi gata să facă orice pentru a mă scoate dintr-un eventual necaz și cine m-ar lăsa, foarte probabil, singur. Iar toate acestea, pe baza experiențelor trecute pe care le-am avut cu ei.
Mai sunt și persoane pe care nu le cunosc atât de bine și de la care pot avea surprize plăcute. Așa se întâmplă că rămânem uneori încântați de faptul că, la necaz, sare să ne ajute cineva aproape necunoscut.

Cred că diferența de încredere între români și suedezi se explică prin prisma experiențelor trăite. Acolo oamenii chiar sunt de încredere, sunt cinstiți, se tratează corect unii pe alții. La noi, din păcate trebuie s-o recunoaștem, este multă înșelătorie. Este trist că este așa, însă constatăm mereu și mereu că noi, ăștia mai din sud, mai orientali, practicăm mult viclenia; mă refer mai ales la modul în care se fac afacerile, comerțul, carierele. Ca să reușești, trebuie să fii „descurcăreț”, să dai mită, să faci un pic de evaziune fiscală ș.a.m.d., adică să nu ai în vedere binele celorlalți, să nu te gândești prea mult că faptele tale îi afectează pe cei de-un neam cu tine (și nu numai).

Totuși, în pofida lucidității cu care putem constata multe aspecte negative, putem avea încredere. Însă una mai de adâncime. E vorba de conștiința că cel din fața mea, oricine ar fi el, poartă, ca și mine, chipul lui Dumnezeu în sufletul său și că de multe ori de mine depinde să și-l scoată la iveală.
Vreau să spun că noblesse oblige. Se întâmplă ca, acordând încredere cuiva aparent nedemn de ea, să fii răsplătit cu un răspuns onorabil; arătând respect unui disprețuit, să ai parte de recunoștința lui.

Este și un sfat al unor Părinți duhovnicești, să-l stimulezi pe om prețuindu-l, arătându-i că este mai bun decât crede (știe) el însuși că este. Se va simți obligat să se ridice la nivelul prețuirii tale, să nu dezamăgească.

Încrederea în oameni trece prin încrederea în Dumnezeu. Dacă n-o ai pe aceasta, dacă nu I-ai încredințat Lui toate temerile tale cu privire la semeni, nu vei putea să le-o acorzi nici lor. Dar cu încrederea în El și în faptul că orice om este chip al Său și este capabil să-I reflecte lumina, poți să te duci în mijlocul unor răufăcători și să fii bine sau foarte bine primit.

Bănuiala implică frica, iar frica înseamnă necredință, căci Domnul ne-a spus „Nu vă temeți!” și să-i iubim pe vrăjmași. Dacă neîncrederea poate avea temei, bănuiala este păcat pentru că ea nu înseamnă doar prudență, ci o presupunere, întemeiată sau nu, că celălalt îmi va face un rău. Cred mai mult în partea întunecată din el decât în cea luminoasă, dau o prezumție de vinovăție celor mai mulți.