Ce este sufletul?

[cezar_ioan]

În prealabil postat de laurastifter

Sufletul este o substanţă vie

După acest început al definiţiei urmează câteva însuşiri ale sufletului care cred că îi sunt proprii, într-adevăr.

Mă încurcă, însă, aici termenul de "substanţă". Mă duce cu gândul la molecule, la atomi, la materie... În ce sens oare e folosit termenul de "substanţă"? Există cumva o altă traducere?

Mă gândeam la entitate, ca existenţă determinată, dar nu îmi place deloc cum sună... Şi apoi e prea general, prea nespecific.

Poate că dificultatea e să încadrăm conceptul, atunci când încercăm definirea, prin raportare la genul proxim.
Putem da şi alte feluri de definiţii?

P.S. În psihologie se foloseşte de asemenea termenul de suflet, cu sinonimele duh, spirit, psihic. Dar psihologia academică nu vede sufletul în legătură cu Dumnezeu ci mai degrabă în legătură cu determinanţi naturali precum creierul, relaţiile biologice şi sociale etc.
Deci astfel de accepţiuni nu îmi par potrivite pentru topicul de faţă. Sunt psihologiste, reducţioniste, ne putem detaşa imediat de ele. Mai ales sunt foarte analitice.

P.P.S. Îmi amintesc că părintele Rafail Noica spune undeva că prin suflet ar fi mai potrivit să înţelegem pur şi simplu persoana, omul, spre a depăşi capcana analitică.

[cezar_ioan]

Vă propun totuşi un mic excurs printr-o altfel de abordare, care ne-ar putea ajuta să înţelegem, poate indirect şi în alt câmp al asociaţiilor, ce este sufletul.

Catisma 17, pe care o citim la Denia din seara Vinerii Pătimirilor Domnului, conţine mai multe referiri la subiectul nostru. Găsim aici, în psalmul 118 - "Aliluia", câteva referiri directe (literalmente, apărînd cuvântul "suflet") şi indirecte la sufletul credinciosului în Dumnezeu.

Mai întâi câteva din referirile directe:

Psalmul 118:
20 - Aprins e sufletul meu de dorirea judecăţilor Tale, în toată vremea.

25 - Lipitu-s-a de pământ sufletul meu, viază-mă după cuvântul Tău.

28. Istovitu-s-a sufletul meu de supărare, întăreşte-mă întru cuvintele Tale.

81 - Se topeşte sufletul meu după mântuirea Ta, în cuvântul Tău am nădăjduit.

109 - Sufletul meu în mâinile Tale este pururea şi legea Ta n-am uitat.

175 - Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda şi judecăţile Tale îmi vor ajuta mie.

Sufletul omului credincios, cum arată fiecare verset, este permanent conectat la Dumnezeire.


Şi o referire indirectă, deşi chiar de nu e pomenit sufletul este evident că la el ne referim în rugăciunea de după Catisma 17, când facem o lungă înşiruire:

Prin negrăita bunătate dă-mi curăţie inimii, pază gurii, îndreptare faptelor, cuget smerit, pace gândurilor, linişte puterilor mele sufleteşti, bucurie duhovnicească, dragoste curată, îndelungă răbdare, bunătate, blândeţe, credinţă nefăţarnică şi înfrânare preacuprinzătoare
şi mă umple de roadele tuturor bunătăţilor cu darul Prea Sfântului Tău Duh... AMIN+

[Demetrius]

În prealabil postat de cezar_ioan

După acest început al definiţiei urmează câteva însuşiri ale sufletului care cred că îi sunt proprii, într-adevăr.

Mă încurcă, însă, aici termenul de "substanţă". Mă duce cu gândul la molecule, la atomi, la materie... În ce sens oare e folosit termenul de "substanţă"? Există cumva o altă traducere?

Mă gândeam la entitate, ca existenţă determinată, dar nu îmi place deloc cum sună... Şi apoi e prea general, prea nespecific.

Poate că dificultatea e să încadrăm conceptul, atunci când încercăm definirea, prin raportare la genul proxim.
Putem da şi alte feluri de definiţii?

P.S. În psihologie se foloseşte de asemenea termenul de suflet, cu sinonimele duh, spirit, psihic. Dar psihologia academică nu vede sufletul în legătură cu Dumnezeu ci mai degrabă în legătură cu determinanţi naturali precum creierul, relaţiile biologice şi sociale etc.
Deci astfel de accepţiuni nu îmi par potrivite pentru topicul de faţă. Sunt psihologiste, reducţioniste, ne putem detaşa imediat de ele. Mai ales sunt foarte analitice.

P.P.S. Îmi amintesc că părintele Rafail Noica spune undeva că prin suflet ar fi mai potrivit să înţelegem pur şi simplu persoana, omul, spre a depăşi capcana analitică.

Foarte importantă această înțelegere fiindcă de la acest moment se schimbă atât viziunea propriei identități cât și accentul care se pune pe trup în fiecare faptă.

[cezar_ioan]

Bună observaţie!
Foarte bună, mulţumesc Demetrius,
şi abia acum întrezăresc ce implicaţii are apelativul "suflete", "sufleţelule" sau chiar "măi, suflete".
(Dacă ar fi gândit aşa, poate că unul dintre preşedinţii românilor nu ar mai fi folosit expresia alternativă "băi animalule"...)

[LiviuPopovici]

Multa vreme m-a framantat gasirea unei caracterizari cat mai exacta a sufletului. In special cand mai discutam cu adventisti care nici macar nu sustin existenta lui si implicit cred intr-un om dihotomic.
O definitie care m-a satisfacut a fost urmatoarea: Sufletul reprezinta a doua entitate a trinitatii antropologice reflectata in coeziunea ontogenetica dintre proiectia substantiala si cea invizibila a omului.
Biblia nu da o definitie a lui si nici momentul "integrarii" lui in om ci doar "a fost facut suflet viu".
O alta problema ontogenetica pentru mine a fost: bine, exista... si cu ce-i diferit de duh?
Dupa mult "research" am ajuns la concluzia: sufletul, prin definitia lui, se exteriorizeaza personificat prin sentimente, simtiri si tot ce tine de acest registru. Duhul se ocupa de partea rationala.
Sper ca am fost destul de explicit, daca nu, voi mai reveni si cu alte explicatii in masura capacitatii mele de intelegere.

[Tomita]

eu cred ca sufletul este o sfera luminoasa, de marimea unei mingi care merge la o distanta de pamant egala cu distanta dintre pamant si inima (nu stiu daca in mod real este localizat in jurul inimii) invizibila de cele mai multe ori si care are concentrata fiinta noastra.
Asta e parerea mea.

Am o intrebare pentru cei din topicul acesta.

Inteleg ca sufletul este o entitate care anima corpul material, care alftel ar fi fara viata.

Mai inteleg ca sufletul supravietuieste mortii fizice.
Gandurile si sentimenetele sunt ale sufletului nu ale corpului fizic.

Atunci va intreb un lucru: sufletul meu nu stie ca e suflet ? Sau in general, sufletele stiu ca nu fac parte din lumea materiala ? Ele stiu ca exista Dumezeu ?

Daca da, atunci cum de eu nu stiu ? Si cand zic eu, ma refer la sufletul meu, ca eu ca materie pura nu am cum sa stiu.

Tare ma tem ca nu e de loc asa cum ziceti voi cu sufletele astea.

[Patrie si Credinta]

În prealabil postat de iliegh

Am o intrebare pentru cei din topicul acesta.

Inteleg ca sufletul este o entitate care anima corpul material, care alftel ar fi fara viata.

Mai inteleg ca sufletul supravietuieste mortii fizice.
Gandurile si sentimenetele sunt ale sufletului nu ale corpului fizic.

Atunci va intreb un lucru: sufletul meu nu stie ca e suflet ? Sau in general, sufletele stiu ca nu fac parte din lumea materiala ? Ele stiu ca exista Dumezeu ?

Daca da, atunci cum de eu nu stiu ? Si cand zic eu, ma refer la sufletul meu, ca eu ca materie pura nu am cum sa stiu.

nu stiu, dar intuiesc.

În prealabil postat de iliegh

Tare ma tem ca nu e de loc asa cum ziceti voi cu sufletele astea.

eh, toata viata omul joaca la risc.

[Demetrius]

În prealabil postat de iliegh

Am o intrebare pentru cei din topicul acesta.

Inteleg ca sufletul este o entitate care anima corpul material, care alftel ar fi fara viata.

Mai inteleg ca sufletul supravietuieste mortii fizice.
Gandurile si sentimenetele sunt ale sufletului nu ale corpului fizic.

Atunci va intreb un lucru: sufletul meu nu stie ca e suflet ? Sau in general, sufletele stiu ca nu fac parte din lumea materiala ? Ele stiu ca exista Dumezeu ?

Daca da, atunci cum de eu nu stiu ? Si cand zic eu, ma refer la sufletul meu, ca eu ca materie pura nu am cum sa stiu.

Tare ma tem ca nu e de loc asa cum ziceti voi cu sufletele astea.

Gândurile sunt ale creierului, care aparține de corpul fizic și prin care primește informațiile pe baza cărora le procesează, iar sentimentele care se nasc din aceste gânduri sunt ale sufletului și pentru aceste sentimente el va răspunde la judecată; așadar e foarte important ce sentimente permit să se formeze în suflet(inimă) pe baza gândurilor și informațiilor trupești pentru că pe baza gândurilor pot să nu făptuiesc nimic, dar pe baza sentimentelor este foarte greu să mă abțin. Peste gânduri se poate trece ușor, dar peste sentimente este aproape imposibil.

Sufletele știu că nu fac parte din lumea materială atâta timp cât nu sunt întrupate, când sunt în lumea de dincolo știu de Dumnezeu(pe care însă nu-L văd) prin însăși culoarea lor(aura sufletească) care le demonstrează credința și supunerea lor în fața lui Dumnezeu; acolo sufletele au vedere universală(atât în timp, cât și în spațiu), însă de îndată ce se întrupează nu mai știu nimic(uită tot) pentru că sunt înrobite de trup și primesc informații trunchiate numai prin intermediul organelor de simț trupești. Sufletele se întrupează cu destinul de a rezista în fața asaltului de pofte trupești(care sunt extrem de multe și insidioase, cum ar fi orgoliul sau inteligența) pe care el trebuie să le supună și prin asta(făcând deci Voia Lui) să dobândească mântuirea și reîntoarcerea la Dumnezeu cu o culoare luminoasă, curate.

Tu nu știi încă de Dumnezeu, dar tocmai de aceea aranjat Dumnezeu prin îngerul tău de ai venit aici, ca să înveți și să înțelegi că tu ești un suflet care momnetan ești în acest ”cort” trupesc pe care-l vei lepăda și te vei elibera și de gânduri deșarte. Atunci culoarea aurei tale sufletești va da mărturie în fața Luminii despre vrednicia faptelor tale pe care le vei re-vedea mai clar fără ochi și vei trece, sper, la dreapta...