Istorii cu talc

[cristiboss56]

Iubirea şi iertarea pot schimba orice suflet

Într-o casă sărăcăcioasă trăia odată o tânără de o frumuseţe răpitoare, împreună cu tatăl ei; frumuseţea exterioară era însă umbrită de cea interioară. Tânăra avea un suflet curat, inocent, plin de iubire pentru Dumnezeu, pentru semenii ei şi nu se trudea pentru a-şi menţine frumuseţea exterioară, pentru ea contând doar sufletul omului.


Spre deosebire de fiica sa, tatăl era un om morocănos, căruia nu îi convenea niciodată nimic şi era mereu pus pe ceartă. Văzând credinţa fetei, adesea izbucnea hulindu-l pe Dumnezeu sau bătându-şi joc de comportamentul singurei lui fiice. Într-o zi, înainte de a sosi vremea Sfintei Liturghii, fata gătea tocăniţă de legume. Nu terminase însă pregătirea ei, când toaca a bătut; neavând cui să îi lase în grijă tocăniţa, a lăsat-o şi a mers la biserică.

Vrăjmaşul diavol îi şopteşte viclean la ureche, îndemnând-o să plece înainte de terminarea slujbei.

- Eşti o fată săracă. Acele legume sunt unică hrană a ta şi a tatălui tău pe următoarele zile. Du-te acasă să vezi dacă nu cumva s-a prins mâncarea şi miroase urât... biserica nu pleacă nicăieri şi vei mai putea veni la slujbă şi altă dată.

Dându-şi seama de la cine vin gândurile, tânăra răspunde:

- Dumnezeu Care hrăneşte orice făptură a Sa va avea grijă şi de mâncarea mea.

După ce şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, a ascultat cu atenţie slujba până la sfârşit. S-a întors acasă liniştită, cu pace în suflet dar când deschide uşa, minune mare: în loc de mirosul urât care ar fi fost normal din cauza mâncării arse, în aer plutea o mireasmă deosebită, nelumească. Uimită s-a întors în bucătărioară; ridicând ochii, vede un tânăr frumos, cu faţa strălucitoare şi cu o privire blândă care purta un veşmânt dumnezeiesc. Mâneca dreaptă îi era suflecată şi în mână ţinea o lingură cu care amestecă mâncarea. După puţin timp, minunatul bucătar gustă din mâncare iar apoi scoate din sânul său o batistă mică de unde ia nişte mirodenii şi le aruncă cruciş în oală.

Zâmbindu-i, îndată îşi desface aripile şi zboară spre Cer. Speriată, tânăra se întoarce spre răsărit şi începe să se roage lui Dumnezeu.

- Doamne, nevrednicia mea este mult prea mare... cine sunt eu pentru a-L trimite pe îngerul Tău să aibă grija mea? Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta nemăsurată, îţi mulţumesc pentru purtarea Ta de grijă, îţi mulţumesc pentru că, deşi sunt o păcătoasă care nu merită să îţi fie fiică, m-ai primit în braţele Tale ocrotitoare.

În timp ce se ruga, se aud zgomote puternice afară; tatăl sosise acasă... o stare de nervozitate îl stăpânea determinându-l să urle şi să dea cu piciorul în tot ce îi ieşea în cale.

- Mi-e foame, vreau să mănânc! Se auzi vocea groasă şi impunătoare a bărbatului. Trânteşte uşa.

- Unde este mâncarea şi ce este cu mirosul acesta? Smerită, fata îi serveşte mâncarea fără să scoată nici o vorbă. Îndemnat de un gând rău, fără nici un motiv, tatăl izbucneşte când vede mâncarea din faţa lui.

- Eu nu mănânc o asemenea porcărie. Ridică vasul şi-l întoarce cu fața-n jos... vroia ca mâncarea să cadă pe podea, dar aceasta nu căzuse. Intrigat, aruncă cu putere farfuria în perete, dar în loc ca mâncarea să se împrăştie aceasta rămânea intactă la fel ca şi farfuria. Turbat de furie, o apucă strâns de braţe pe fiica lui:

- Ce ai făcut? Farmece?

- Eu.. eu...

- Ţi-am zis să nu te mai rogi Dumnezeului tău. Uite ce s-a întâmplat din vina ta. Precum o fiară, se îndreaptă spre camera fetei, dorind să rupă crucea ce se odihnea pe perete, însă când luă crucea în mână, o arsură cumplită îi cuprinde întreg trupul, făcându-l să se zvârcolească de durere. Tânăra, cu lacrimi în ochi, fuge în faţa singurei icoane pe care o avea, în afară de cruce, şi căzând în genunchi, se roagă duios.

- Dumnezeule, iartă-l, nu ştia ce face. Te rog, opreşte-i durerea sau dă-mi-o mie, dar nu îl lăsa să sufere aşa. Te rog, Doamne, fie-Ţi milă de el... suspinând uşor, continuă rugăciunea. Facă-se voia Ta şi iartă-mă pentru această îndrăzneală. Răspunsul îl primeşte îndată. O voce îi şoptea în suflet şi în minte să ia crucea care căzuse alături de tatăl ei şi să-l atingă cu ea. Fata a urmat vocea lui Dumnezeu şi durerea tatălui ei a dispărut. Fără a scoate vreo vorbă, acesta se ridică şi pleacă, lăsându-şi fată singură în cameră micuţă. După vreo două ore, se întoarce... ochii îi erau înlăcrimaţi iar în mână ţinea o micuţă icoană pe care o cumpărase din banii care îşi pusese în gând, înainte să-i cheltuiască pe băutură. Fata, care rămăsese în acelaşi loc, aşteptându-şi tatăl, îl priveşte uimită.

- Primeşte această iconiţă, fetiţa mea. Primeşte-mi şi iertarea.

- Nu am pentru ce să te iert, tăticule. Mulţumesc! Zise, îmbrăţişându-l bucuroasă.

- Vino în bucătărie, nu ai mâncat nimic. Mâncarea îşi păstrase dumnezeiasca mireasmă. Gustând din ea, o dulceaţă nespusă îi cuprinde, toate simţurile lor preschimbându-se şi dobândind ceva dumnezeiesc.

Iubirea şi iertarea sunt flori ale sufletului iar dacă ai aceste flori, poţi alunga iarna cumplită care îngheaţă multe inimi înveninându-le cu trufie, mâhnire, cruzime şi ură.

Dumnezeu să ne dea puterea de a ne scoate inimile din iarnă grea şi să sădim în ele florile atât de necesare udate de ploaia credinţei.! Să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu care toate le poate câte le voieşte.

"Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 21)

[cristiboss56]

O poveste cu talc (singuratatea)-Poveste despre feciorul imparatului

Traia odata un imparat mare, care stapanea o imparatie, ce se intindea pe mai bine de jumatate din tot pamantul. Si avea el un baietel, unicul lui copil, ce-i era mai drag ca ochii din cap. Imparatul il alinta si-i daruia cele mai scumpe jucarii, care se puteau gasi in lume. Si erau asa de multe, ca ocupau cinci, poate chiar sase camere!
Dar iata, s-a intamplat odata o nenorocire. Micutul s-a imbolnavit.
Au fost invitati cei mai renumiti medici, pentru a-l vindeca pe print, nimeni nu-l putea ajuta. Nici ceaiurile, nici picaturile, nici pastilele, sau vitamina C, nu i-au ajutat, nici chiar aerul curat, sau baile in mare; toate erau inutile.
Imparatul si imparateasa erau tare necajiti si oftau, vazand ca incercarile lor de a-l ajuta pe fiu, sunt zadarnice. Si iata ca odata, cand nefericitii parinti, isi pierdusera deja orice speranta, sfetnicii i-au spus imparatului despre un cizmar intelept si foarte sarac, care locuia in oras si care, ar putea fi in stare sa-l vindece pe print.
-Un oarecare cizmar saracacios, sa-mi salveze mie, copilul? s-a mirat imparatul. In timp ce cei mai vestiti medici ridica neputinciosi din umeri?
Insa nu a avut incotro si a trebuit sa-l invite pe omul cel intelept.
Cizmarul a consultat copilul si a spus:
- Copilul este absolut sanatos. Insa sufera cumplit de [COLOR=#000000]singuratate[/COLOR]. Printul se usuca, la fel ca o floare neudata, deoarece este lipsit de fericirea de a se juca impreuna cu alti copii.
- Nu s-a mai auzit asa ceva! Unde s-a mai vazut!? Ce prostie! strigau intr-un glas, cu totii, imparatul, imparateasa, sfetnicii si toti cei de la curtea imparateasca.
- Printul marelui imparat sa se joace cu copiii prostimii?! Asta nu se va intampla! Printului i se cuvine sa stea in curtea imparateasca si sa se joace cu cele mai importante jucarii, nu cu toti mucosii, in nisip!
Toti s-au retras, iar imaratul a trantit usa, de-a cazut un tablou - bum! Inteleptul a ridicat din umeri si s-a intors la casa lui.
Insa din zi in zi printul se simtea tot mai rau. Nu au mai ramas medici la care sa nu se fi adresat imparatul. In zadar! Toate leacurile erau fara niciun folos. Imparatul s-a luat cu mainile de cap: ce-i de facut? Atunci, si-a amintit de sfatul cizmarului si a hotarat, ca trebuie sa incerce propunerea lui.
Cizmarul cel intelept a venit la print, l-a luat de mana si l-a scos din palatul imparatesc, ducandu-l in oras. Au ajuns repede la terenul de joaca al copiilor.
-Uita-te! i-a zis inteleptul.
Sub ochii printului fremata viata. Copiii se jucau veseli, in nisip, construiau turnuri, tunele si drumuri. Ei strigau, erau galagiosi si foarte bucurosi impreuna.
La inceput feciorul de imparat a strambat din nas. Copiii i s-au parut murdari, si erau mult mai prost imbracati decat el. Dar, mai ales, el nu stia cum ar trebui sa se comporte cu ei. Deoarece pana atunci el se jucase numai singur.
Printul deja voia sa se intoarca la palat, cand cizmarul l-a ridicat in brate si l-a asezat direct in mijlocul copiilor. Ei l-au primit in joaca lor, si si-au impartit jucariile, lopetile si caldarusele. Toti construiau un oras mare si le trebuia un sofer de camion, care transporta nisipul. Printul, nici n-a bagat de seama cand s-a prins in jocul lor.
S-a dovedit ca joaca cu copiii era foarte captivanta si interesanta, asa ca, toate bolile si durerile au disparut ca prin minune, de parca nici nu ar fi existat vreodata. In veselia si zgomotul ce-l inconjurau, printul a uitat de tot necazul.
Cand a venit seara el s-a uitat cu dragoste la toti noii sai prieteni. Tare nu vroia sa-i lase, dar tocmai si-a amintit cate jucarii stateau la palat fara ca nimeni sa se joace cu ele.
Ele vor fi indeajuns pentru toti copiii din oras, a gandit printul.
Intorcandu-se la palat i-a rugat pe imparat si imparateasa, ca a doua zi de dimineata, toate jucariile sale sa fie impartite pe la toate locurile de joaca din oras.
Vazandu-si fiul insanatosit, parintii s-au bucurat nespus si au fost de acord cu el. Ei au multumit inteleptului cizmar si chiar i-au cerut scuze ca nu l-au ascultat de la bun inceput.
-De-acum incolo am sa ascult orice intelept, chiar daca e cizmar, s-a gandit printul.
Si mare sarbatoare a fost a doua zi, in tot orasul, si toti copiii, s-au jucat imparateste!
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...ui-b1-p239.htm

[cristiboss56]

O schiţă de convorbire între doi fraţi gemeni nenăscuţi.


Se spune că doi copilaşi în burta mamei vorbeau unul cu celălalt.
- Tu crezi în viaţa de după naştere?
- Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?
- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…
- Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici.
- Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, într-un întuneric profund.
- Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.
- Pe mama? Tu crezi în mama? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?
- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, niciun fel de mamă, aşa că e evident că nu există!
- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângaie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!
Şi în viaţa de după naştere mulţi cred că nu există viaţă dincolo de moarte, dar ea există. Trupul este muritor, nu însă şi sufletul, care este suflare din suflarea lui Dumnezeu, fiind, deci, nemuritor. Viaţa de după moarte există şi este cea pe care omul şi-o câştigă, trăind pe pământ, prin gândurile, vorbele şi faptele sale bune sau rele, ca de altfel şi prin credinţa sau necredinţa sa în Dumnezeu; viaţă pe care fiecare şi-o va petrece în rai sau în...iad, după dreapta judecată a lui Dumnezeu.

[calinit]

"- Pe Tatăl? Pe Dumnezeu? Tu crezi în Tatăl? În Dumnezeu? Şi după tine, unde ar putea El să fie?
- Păi, oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în El şi prin El. Fără El, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, niciun fel de Dumnezeu, aşa că e evident că nu există!
- Dar, uneori, când suntem în linişte, Îl auzim cum ne cheamă, simţim cum ne mângaie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!"

Liniștea, tăcerea și rugăciunea inimii vor arăta și inutilitatea "cordonului ombilical" pentru Viață (să vedem doar posturile sfinților, ei gustă deja parțial ceea ce vor gusta cu "gura duhovnicească"după naștere). Aici, e drept, e doar pregătirea pentru Viață. "viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!" Problema e dacă vrem să renunțăm la cordonul ombilical ("marile noastre averi" folosite spre hrană - aspectul material al vieții, dar și spiritual al vieții noastre) sau vrem să ne legăm de el și să murim la NAȘTERE (întru Domnul) sau să murim la MOARTE (fără Tatăl, fără Dumnezeu).

[cristiboss56]

Un frate l-a întrebat pe avva Agathon: „Am primit poruncă, şi unde este poruncă este şi război. Vreau să ascult porunca, dar mă tem de război“. Bătrânul îi zice: „Dacă ar fi fost Agathon în locul tău, îndeplinea porunca şi biruia războiul“.

[cristiboss56]

O frumoasă pildă din care multe se pot învăţa...

Într-o biserică se întâmpla să vină cu regularitate un bătrânel în haine ponosite. Lumea, evident, se îmbrăca frumos la biserică, îşi lua – vorba ceea – hainele de duminică. Bătrânelului în schimb părea să nu-i pese. Haina murdară, prăfuită, pantaloni pătaţi… Aşa că oamenii au început să fie deranjaţi de treaba asta şi i-au spus preotului. Preotul a promis să se ocupe de problemă. Aşa că l-a luat pe bătrânel deoparte şi i-a zis:


“Tu ştii cum ar trebui să vină îmbrăcaţi oamenii la noi la biserică?”

“Nu ştiu părinte.”

“Păi uite, deseară, când îţi faci rugăciunea, întreabă-l pe Dumnezeu cum ar trebui să fie îmbrăcaţi oamenii care intră în biserica asta”

“Bine părinte”

A doua zi, bătrânelul apare la biserică în aceleaşi haine. Preotul îl întreabă:

“L-ai întrebat pe Dumnezeu cum să te îmbraci?”

“L-am întrebat, părinte.”

“Şi ce-a zis Dumnezeu.”

“A zis că habar n-are. El n-a fost niciodată în biserica asta.

[cristiboss56]

Îi făcură autopsie, îi deschiseră inima și rămaseră uimiți: acolo, în inima sa, erau scrise cuvintele: “Iisus, dulcea mea iubire”

Era odată un pelerin care fusese inițiat în rugăciunea minții. Deoarece avea lepădare de sine, meditație, și lipsa grijilor – deoarece nu era legat de familie, muncă sau orice alte lucruri – spunea rugăciunea neîncetat și simțea o foarte mare dragoste pentru Hristos. Adică, cu adevărat avea dumnezeiasca dragoste în sufletul său. El avea o mare dorință să meargă la mormântul cel preasfânt al lui Hristos: credea că acolo își va împlini preaplinul dragostei sale pentru prea iubitul său Hristos.
Deci, se duce la Ierusalim, la mormântului lui Hristos și întră ca să I se închine. Desigur, trăi sentimente puternice de dragoste duhovnicească înflăcărată. El gândea că aici Cel pe Care Îl adora – Iisus Hristos – fusese înmormântat și că acolo se afla mormântul Său gol ș.a.m.d. În timp ce adora sfântul mormânt, chiar acolo pe mormânt, își dădu sufletul! Când ceilalți văzură acest lucru ziseră: “Să vedem ce avea acest om ascuns în inima sa!” Îi făcură autopsie, îi deschiseră inima și rămaseră uimiți: acolo, în inima sa, erau scrise cuvintele: “Iisus, dulcea mea iubire” (un fenomen asemănător s-a întâmplat cu inima Sfântului Ignatie Teoforul). Vedeți cât de mult îl îmbogățise rugăciunea pe acest om? Cât de mult îl îmbogățise cu dragoste divină? Gândiți-vă doar unde s-a aflat după moartea sa! Cu siguranță că îngerii i-au primit sufletul și l-au dus dinaintea tronului lui Hristos încununat de slavă. Doar prin rugăciunea minții ajunge omul la nepătimire. Nici prin multă lectură, ori psalmodiere sau prin orice alt mijloc nu poate ajunge la nepătimire. Cel ce se roagă în acest mod va învăța din propria expierență să urască grăirea în deșert și îndrăzneala și va încerca să-și găsească vreme spre a fi singur pentru a nu pierde starea dohovnicească pe care o dobândește prin rugăciune. Mă rog ca Dumnezeu să vă dăruiască simțământul acestei rugăciuni. Iar când vine harul, atunci veți descoperi aceste lucruri în practică și veți înțelege ce vă spun eu acum.


(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

O schiţă de convorbire între doi fraţi gemeni nenăscuţi.


Se spune că doi copilaşi în burta mamei vorbeau unul cu celălalt.
- Tu crezi în viaţa de după naştere?
- Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?
- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…
- Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici.
- Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, într-un întuneric profund.
- Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.
- Pe mama? Tu crezi în mama? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?
- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, niciun fel de mamă, aşa că e evident că nu există!
- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângaie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!

Ha, extraordinar!!
Să ne trăieşti, Cristiane!

[cristiboss56]

Patru lumanari ardeau incetisor, si daca ascultai cu atentie puteai chiar sa le auzi vorbind:
Prima a spus:
-Eu sunt Linistea. In ziua de astazi oamenii au uitat ca pot face parte din viata lor…
Flacara s-a micsorat din ce in ce mai mult si s-a stins.
Apoi a vorbit cea de a doua:
-Eu sunt Credinta. Oamenii spun ca pot sa traiasca foarte bine si fara mine, nu cred ca mai are vreun rost sa ard…
Cand a terminat de vorbit, si aceasta s-a stins.
-Eu sunt Iubirea, a spus cea de a treia. Nu mai am putere sa ard, oamenii ma dau la o parte ca pe un lucru fara valoare, ei uita sa-i iubeasca chiar si pe cei mai apropiati oameni din viata lor…
O adiere blanda care trecea pe langa ea a stins-o fara sa vrea.
Un copil a intrat in incaperea unde mai ardea o singura lumanare, si vazandu-le pe celelalte trei stinse, a inceput sa planga.
-Voi ar trebui sa fiti mereu aprinse…
Cea de a patra lumanare i-a soptit usor:
-Nu-ti fie frica, atat timp cat eu ard, le putem reaprinde pe celelalte. Eu sunt Speranta!
Cu ajutorul ei, copilul le-a reaprins si pe celelalte.

[cristiboss56]

Sătucul de la poalele castelului fu trezit în zori de glasul crainicului castelanului, care dădea citire în piață unei vestiri.
- Preaiubitul nostru stăpân îi cheamă pe toți bunii și credincioșii săi supuși să ia parte la petrecerea prilejuită de sărbătoarea zilei sale de naștere.
Pentru fiecare se va pregăti un dar. Stăpânul cere însă la rându-i tuturora să-i dea o mână de ajutor: să binevoiască aceia care vor veni la petrecere să aducă acolo niște apă ca să umplem puțul castelului, de acum secat…
Crainicul reluă de mai multe ori vestirea, apoi întoarse spatele mulțimii și, însoțit de gărzi, o porni spre castel.
În sat se răspândiră de îndată diverse zvonuri.
- Vai, tot tiran a rămas ! Are destule slugi ca să poată să-i umple puțul… eu voi duce o ulcică de apă: să-i ajungă !
- Ba nu, el a fost mereu bun și milostiv ! De aceea eu voi duce un butoiaș !
- Ba eu doar un… degetar !
- Iar eu un butoi !
În dimineața petrecerii, pe drumul care urcă spre castel se putea vedea un straniu alai.
Unii împingeau din răsputeri butoaie mari sau gâfâiau cărând vedre mari pline cu apă.
Alții, luându-și în râs tovarășii de drum, duceau pe tăvi carafe mici sau ulcele cu apă.
Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în puțul castelului, lăsând într-un ungher vasul în care o adusese, îndreptându-se apoi plin de bucurie înspre sala unde avea să aibă loc ospățul.
Fripturi și vinuri, dansuri și cântece se înlănțuiau, fără încetare, până când, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturora mulțumire cu vorbe meșteșugite și se retrase în odăile sale.
- Și darul făgăduit ? Mormăiră unii, supărați și dezamăgiți.
Alții vădeau, dimpotrivă, o bucurie deplină. ”Stăpânul nostru ne-a dăruit cea mai minunată petrecere !”
Înainte de a pleca, fiecare trecu să-și ia înapoi vasul în care adusese apa. Atunci izbucniră strigăte ce iute se transformară într-o rumoare, care cuprindea și exclamații de bucurie și urlete de mânie.
Vasele fuseseră umplute până la gură cu bani de aur !
- Ah, dacă aș fi adus mai multă apă..

”Dați și vi se va da… căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura”.