Istorii cu talc

[cristiboss56]

“Dacă cineva îi cere lui Dumnezeu curaj sau putere, Dumnezeu nu-i dă curaj sau putere, ci oportunităţi în care să descopere că are curaj, că are putere!”
A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave. Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:
- Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…
Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.
La aproape şapte ani după acestea… se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…
“Doamne, când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană; când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă; când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit; când sufăr, trimite-mi pe cineva pe care să mângâi; când crucea mea începe să fie prea grea, dă-mi crucea altuia s-o împart cu el; când sunt sărac, adu-mi pe cineva care este în nevoie; când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă; când mă simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care să-l încurajez; când simt nevoia de a fi înţeles, dă-mi pe cineva care să aibă nevoie de înţelegerea mea; când aş vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să am grijă; când mă gândesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către alţii…”

[glykys]

Fabula de azi este scrisă de Lev Tolstoi: "Stăpânul şi argatul"

La o nuntă veni multă lume. Vecinul celui cu nunta îl chemă la el pe argatul său şi îi spuse:
- Du-te şi vezi câţi oameni s-au adunat la nunta vecinului.
Argatul se duse pe seară la casa vecinului şi puse în faţa intrării un butuc. El se aşeză pe prispă, aşteptând ceasul când oaspeţii vor începe să se împrăştie pe la casele lor.
În sfârşit, oaspeţii începură să plece. De cum ieşea din casă, fiecare se împiedica de butuc, scăpa câte o sudalmă şi pleca mai departe. O singură bătrână, după ce se împiedică de butuc, îl luă şi îl duse din faţa intrării.
Argatul se întoarse la stăpânul său. Acesta îl întrebă:
- Au fost mulţi oameni ?
- Numai unul, răspunse argatul, o bătrână !
- Cum aşa ?!
- Ei bine…Am aşezat un butuc în faţa uşii, toţi s-au împiedicat de el, dar au mers mai departe, ca oile. Numai o bătrână l-a luat şi l-a tras deoparte. Aşa procedează doar oamenii, deci a fost un singur om !

(https://www.facebook.com/AsociatiaARCEN)

[cristiboss56]

Veșnic să fii fericit, să nu te temi niciodată că ai să ajungi sărac, să nu-ți fie frică niciodată că ai să te îmbolnăvești, să nu te zavistuiasca nimeni, să nu te ispitească nimic, să nu ți se ofilească trupul și frumusețea, să nu mai mori niciodată, pururea să fii fericit, totdeauna să ai de toate și fără de sfârșit să te îndulcești de frumusețile fericirii VESNICE-ACESTA ESTE RAIUL!
mesaj




Totul in viata este o lupta pentru ceea ce crezi, pentru ceea ce vrei, totul este despre a iti face visele sa devina realitate, pacat ca majoritatea oamenilor fac exact invers; isi fac realitatea un vis.

Totul in viata este o lupta pentru a invinge partea noastra rea, de a invinge raul din noi, partea noastra animalica, cea inferioara, in acest fel invingand aceasta, partea cealalta, partea cea divina ii va lua locul.
Tu poti crede ca esti doar un singur om dar in realitate tu esti lumea intreaga, tu esti intregul univers si ai o putere inimaginabila.
Totul in viata este despre a lupta de partea buna, de partea divina nu de partea animalica, materiala, ci de partea spirituala, de a lupta pentru adevar si pentru iubire, sa fii drept adevarat cu tine insuti, sa te iubesti, astfel vei putea sa-i iubesti si sa fii adevarat si drept si cu ceilalti si cu viata ta, vei avea o viata plina de iubire, dreapta si adevarata.
Exista o regula in tot universul: energia creeaza materie nu materia creeaza energie.

[cristiboss56]

O lectie de viata.

Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu si i-a spus:
- Doamne as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul.
Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi.
A deschis una dintre usi iar omul a privit inauntru.
In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda.
Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a facut pe om sa ii lase gura apa.
Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi.
Pareau a fi infometati.
Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel putea ajunge la vas pentru a le umple cu tocana dar din cauza manerelor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline.
Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor..
Atunci Dumnezeu a spus: "Acum ai vazut Iadul"
Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa : arata la fel ca si prima.
Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas mare de tocana care iti lasa gura apa.
Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri dar acestia pareau bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei.
Omul pios a spus: "nu inteleg"...
"Este foarte simplu" a spus Dumnezeu. "Este nevoie insa de abilitate. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti se gandeau doar la ei insisi".

[cristiboss56]

Iubirea şi iertarea pot schimba orice suflet

Într-o casă sărăcăcioasă trăia odată o tânără de o frumuseţe răpitoare, împreună cu tatăl ei; frumuseţea exterioară era însă umbrită de cea interioară. Tânăra avea un suflet curat, inocent, plin de iubire pentru Dumnezeu, pentru semenii ei şi nu se trudea pentru a-şi menţine frumuseţea exterioară, pentru ea contând doar sufletul omului.


Spre deosebire de fiica sa, tatăl era un om morocănos, căruia nu îi convenea niciodată nimic şi era mereu pus pe ceartă. Văzând credinţa fetei, adesea izbucnea hulindu-l pe Dumnezeu sau bătându-şi joc de comportamentul singurei lui fiice. Într-o zi, înainte de a sosi vremea Sfintei Liturghii, fata gătea tocăniţă de legume. Nu terminase însă pregătirea ei, când toaca a bătut; neavând cui să îi lase în grijă tocăniţa, a lăsat-o şi a mers la biserică.

Vrăjmaşul diavol îi şopteşte viclean la ureche, îndemnând-o să plece înainte de terminarea slujbei.

- Eşti o fată săracă. Acele legume sunt unică hrană a ta şi a tatălui tău pe următoarele zile. Du-te acasă să vezi dacă nu cumva s-a prins mâncarea şi miroase urât... biserica nu pleacă nicăieri şi vei mai putea veni la slujbă şi altă dată.

Dându-şi seama de la cine vin gândurile, tânăra răspunde:

- Dumnezeu Care hrăneşte orice făptură a Sa va avea grijă şi de mâncarea mea.

După ce şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, a ascultat cu atenţie slujba până la sfârşit. S-a întors acasă liniştită, cu pace în suflet dar când deschide uşa, minune mare: în loc de mirosul urât care ar fi fost normal din cauza mâncării arse, în aer plutea o mireasmă deosebită, nelumească. Uimită s-a întors în bucătărioară; ridicând ochii, vede un tânăr frumos, cu faţa strălucitoare şi cu o privire blândă care purta un veşmânt dumnezeiesc. Mâneca dreaptă îi era suflecată şi în mână ţinea o lingură cu care amestecă mâncarea. După puţin timp, minunatul bucătar gustă din mâncare iar apoi scoate din sânul său o batistă mică de unde ia nişte mirodenii şi le aruncă cruciş în oală.

Zâmbindu-i, îndată îşi desface aripile şi zboară spre Cer. Speriată, tânăra se întoarce spre răsărit şi începe să se roage lui Dumnezeu.

- Doamne, nevrednicia mea este mult prea mare... cine sunt eu pentru a-L trimite pe îngerul Tău să aibă grija mea? Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta nemăsurată, îţi mulţumesc pentru purtarea Ta de grijă, îţi mulţumesc pentru că, deşi sunt o păcătoasă care nu merită să îţi fie fiică, m-ai primit în braţele Tale ocrotitoare.

În timp ce se ruga, se aud zgomote puternice afară; tatăl sosise acasă... o stare de nervozitate îl stăpânea determinându-l să urle şi să dea cu piciorul în tot ce îi ieşea în cale.

- Mi-e foame, vreau să mănânc! Se auzi vocea groasă şi impunătoare a bărbatului. Trânteşte uşa.

- Unde este mâncarea şi ce este cu mirosul acesta? Smerită, fata îi serveşte mâncarea fără să scoată nici o vorbă. Îndemnat de un gând rău, fără nici un motiv, tatăl izbucneşte când vede mâncarea din faţa lui.

- Eu nu mănânc o asemenea porcărie. Ridică vasul şi-l întoarce cu fața-n jos... vroia ca mâncarea să cadă pe podea, dar aceasta nu căzuse. Intrigat, aruncă cu putere farfuria în perete, dar în loc ca mâncarea să se împrăştie aceasta rămânea intactă la fel ca şi farfuria. Turbat de furie, o apucă strâns de braţe pe fiica lui:

- Ce ai făcut? Farmece?

- Eu.. eu...

- Ţi-am zis să nu te mai rogi Dumnezeului tău. Uite ce s-a întâmplat din vina ta. Precum o fiară, se îndreaptă spre camera fetei, dorind să rupă crucea ce se odihnea pe perete, însă când luă crucea în mână, o arsură cumplită îi cuprinde întreg trupul, făcându-l să se zvârcolească de durere. Tânăra, cu lacrimi în ochi, fuge în faţa singurei icoane pe care o avea, în afară de cruce, şi căzând în genunchi, se roagă duios.

- Dumnezeule, iartă-l, nu ştia ce face. Te rog, opreşte-i durerea sau dă-mi-o mie, dar nu îl lăsa să sufere aşa. Te rog, Doamne, fie-Ţi milă de el... suspinând uşor, continuă rugăciunea. Facă-se voia Ta şi iartă-mă pentru această îndrăzneală. Răspunsul îl primeşte îndată. O voce îi şoptea în suflet şi în minte să ia crucea care căzuse alături de tatăl ei şi să-l atingă cu ea. Fata a urmat vocea lui Dumnezeu şi durerea tatălui ei a dispărut. Fără a scoate vreo vorbă, acesta se ridică şi pleacă, lăsându-şi fată singură în cameră micuţă. După vreo două ore, se întoarce... ochii îi erau înlăcrimaţi iar în mână ţinea o micuţă icoană pe care o cumpărase din banii care îşi pusese în gând, înainte să-i cheltuiască pe băutură. Fata, care rămăsese în acelaşi loc, aşteptându-şi tatăl, îl priveşte uimită.

- Primeşte această iconiţă, fetiţa mea. Primeşte-mi şi iertarea.

- Nu am pentru ce să te iert, tăticule. Mulţumesc! Zise, îmbrăţişându-l bucuroasă.

- Vino în bucătărie, nu ai mâncat nimic. Mâncarea îşi păstrase dumnezeiasca mireasmă. Gustând din ea, o dulceaţă nespusă îi cuprinde, toate simţurile lor preschimbându-se şi dobândind ceva dumnezeiesc.

Iubirea şi iertarea sunt flori ale sufletului iar dacă ai aceste flori, poţi alunga iarna cumplită care îngheaţă multe inimi înveninându-le cu trufie, mâhnire, cruzime şi ură.

Dumnezeu să ne dea puterea de a ne scoate inimile din iarnă grea şi să sădim în ele florile atât de necesare udate de ploaia credinţei.! Să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu care toate le poate câte le voieşte.

"Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 21)

[cristiboss56]

O poveste cu talc (singuratatea)-Poveste despre feciorul imparatului

Traia odata un imparat mare, care stapanea o imparatie, ce se intindea pe mai bine de jumatate din tot pamantul. Si avea el un baietel, unicul lui copil, ce-i era mai drag ca ochii din cap. Imparatul il alinta si-i daruia cele mai scumpe jucarii, care se puteau gasi in lume. Si erau asa de multe, ca ocupau cinci, poate chiar sase camere!
Dar iata, s-a intamplat odata o nenorocire. Micutul s-a imbolnavit.
Au fost invitati cei mai renumiti medici, pentru a-l vindeca pe print, nimeni nu-l putea ajuta. Nici ceaiurile, nici picaturile, nici pastilele, sau vitamina C, nu i-au ajutat, nici chiar aerul curat, sau baile in mare; toate erau inutile.
Imparatul si imparateasa erau tare necajiti si oftau, vazand ca incercarile lor de a-l ajuta pe fiu, sunt zadarnice. Si iata ca odata, cand nefericitii parinti, isi pierdusera deja orice speranta, sfetnicii i-au spus imparatului despre un cizmar intelept si foarte sarac, care locuia in oras si care, ar putea fi in stare sa-l vindece pe print.
-Un oarecare cizmar saracacios, sa-mi salveze mie, copilul? s-a mirat imparatul. In timp ce cei mai vestiti medici ridica neputinciosi din umeri?
Insa nu a avut incotro si a trebuit sa-l invite pe omul cel intelept.
Cizmarul a consultat copilul si a spus:
- Copilul este absolut sanatos. Insa sufera cumplit de [COLOR=#000000]singuratate[/COLOR]. Printul se usuca, la fel ca o floare neudata, deoarece este lipsit de fericirea de a se juca impreuna cu alti copii.
- Nu s-a mai auzit asa ceva! Unde s-a mai vazut!? Ce prostie! strigau intr-un glas, cu totii, imparatul, imparateasa, sfetnicii si toti cei de la curtea imparateasca.
- Printul marelui imparat sa se joace cu copiii prostimii?! Asta nu se va intampla! Printului i se cuvine sa stea in curtea imparateasca si sa se joace cu cele mai importante jucarii, nu cu toti mucosii, in nisip!
Toti s-au retras, iar imaratul a trantit usa, de-a cazut un tablou - bum! Inteleptul a ridicat din umeri si s-a intors la casa lui.
Insa din zi in zi printul se simtea tot mai rau. Nu au mai ramas medici la care sa nu se fi adresat imparatul. In zadar! Toate leacurile erau fara niciun folos. Imparatul s-a luat cu mainile de cap: ce-i de facut? Atunci, si-a amintit de sfatul cizmarului si a hotarat, ca trebuie sa incerce propunerea lui.
Cizmarul cel intelept a venit la print, l-a luat de mana si l-a scos din palatul imparatesc, ducandu-l in oras. Au ajuns repede la terenul de joaca al copiilor.
-Uita-te! i-a zis inteleptul.
Sub ochii printului fremata viata. Copiii se jucau veseli, in nisip, construiau turnuri, tunele si drumuri. Ei strigau, erau galagiosi si foarte bucurosi impreuna.
La inceput feciorul de imparat a strambat din nas. Copiii i s-au parut murdari, si erau mult mai prost imbracati decat el. Dar, mai ales, el nu stia cum ar trebui sa se comporte cu ei. Deoarece pana atunci el se jucase numai singur.
Printul deja voia sa se intoarca la palat, cand cizmarul l-a ridicat in brate si l-a asezat direct in mijlocul copiilor. Ei l-au primit in joaca lor, si si-au impartit jucariile, lopetile si caldarusele. Toti construiau un oras mare si le trebuia un sofer de camion, care transporta nisipul. Printul, nici n-a bagat de seama cand s-a prins in jocul lor.
S-a dovedit ca joaca cu copiii era foarte captivanta si interesanta, asa ca, toate bolile si durerile au disparut ca prin minune, de parca nici nu ar fi existat vreodata. In veselia si zgomotul ce-l inconjurau, printul a uitat de tot necazul.
Cand a venit seara el s-a uitat cu dragoste la toti noii sai prieteni. Tare nu vroia sa-i lase, dar tocmai si-a amintit cate jucarii stateau la palat fara ca nimeni sa se joace cu ele.
Ele vor fi indeajuns pentru toti copiii din oras, a gandit printul.
Intorcandu-se la palat i-a rugat pe imparat si imparateasa, ca a doua zi de dimineata, toate jucariile sale sa fie impartite pe la toate locurile de joaca din oras.
Vazandu-si fiul insanatosit, parintii s-au bucurat nespus si au fost de acord cu el. Ei au multumit inteleptului cizmar si chiar i-au cerut scuze ca nu l-au ascultat de la bun inceput.
-De-acum incolo am sa ascult orice intelept, chiar daca e cizmar, s-a gandit printul.
Si mare sarbatoare a fost a doua zi, in tot orasul, si toti copiii, s-au jucat imparateste!
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...ui-b1-p239.htm

[cristiboss56]

O schiţă de convorbire între doi fraţi gemeni nenăscuţi.


Se spune că doi copilaşi în burta mamei vorbeau unul cu celălalt.
- Tu crezi în viaţa de după naştere?
- Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?
- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…
- Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici.
- Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, într-un întuneric profund.
- Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.
- Pe mama? Tu crezi în mama? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?
- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, niciun fel de mamă, aşa că e evident că nu există!
- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângaie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!
Şi în viaţa de după naştere mulţi cred că nu există viaţă dincolo de moarte, dar ea există. Trupul este muritor, nu însă şi sufletul, care este suflare din suflarea lui Dumnezeu, fiind, deci, nemuritor. Viaţa de după moarte există şi este cea pe care omul şi-o câştigă, trăind pe pământ, prin gândurile, vorbele şi faptele sale bune sau rele, ca de altfel şi prin credinţa sau necredinţa sa în Dumnezeu; viaţă pe care fiecare şi-o va petrece în rai sau în...iad, după dreapta judecată a lui Dumnezeu.