Cugetari ORTODOXE !

[cristiboss56]

Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost rânduită de Biserică la mijlocul Postului Mare pentru a întări duhovniceşte pe credincioşi în urcuşul lor spiritual spre Înviere. Atât textul Evangheliei, cât şi însuşi faptul că în această duminică cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce, ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea noastră, arată Preafericitul Părinte Patriarh
Sărbătoarea Duminicii Sfintei Cruci

Într-un manuscris de la Ierusalim din secolul XIII, prăznuirea Crucii din a treia duminică a Postului Mare se intitula Praznicul celei de a treia închinări a Crucii (Cf. Cod. Ierusalim 366) El completa, aşadar, sărbătoarea înălţării Sfintei Cruci din 14 septembrie, care comemora descoperirea sa de către Sfânta Elena, şi cea a procesiunii Crucii din 1 august care amintea victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim în anul 630 (Ostrogorsky, Historie de l’etat byzantin, Ed. II, Paris, 1977, p. 132), După unii, această a treia cinstire ar avea drept origine transferul de la Ierusalim la Apameia al unui fragment al adevăratei Cruci dat de arhiepiscopul Ierusalimului confratelui său Alpheios, episcop din Apameia, pentru construcţia unei biserici. După alţii, Sfânta Elena însăşi ar fi dat un fragment al Sfintei Cruci episcopului Apameiei (Karabinov, ibid, Kallistos, Ibid, J. Hallit, La croix dans le rit byzantin, p. 199). E greu să aflăm mai multe despre originea acestei sărbători, afară de faptul că ea pare să fi fost deja bine stabilită la Constantinopol între anii 715-730, fiindcă patriarhul Gherman i-a consacrat atunci o omilie.

Această sărbătoare pare să fi rămas însă multă vreme proprie Constantinopolului, ba chiar numai catedralei Sfintei Sofii. În Typikon-ul ei din secolele IX-X, praznicul Crucii apărea exact în mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica, când se anunţa numai cinstirea Crucii pentru săptămâna următoare. Acest rit s-a extins atunci la întreaga Săptămână a IV-a pentru a permite populaţiei capitalei să vină să se închine înaintea Sfântului Lemn: zilele de marţi şi miercuri erau rezervate bărbaţilor, iar cele de joi şi vineri femeilor. La mănăstirea Evergetis (secolele XI-XII) marţi seara se făcea priveghere pentru prăznuirea Crucii, deşi duminica era deja închinată praznicului: se cânta atunci un oficiu apropiat de cel pe care îl indică Triodul actual, după care se ieşea solemn cu crucea care era venerată ca şi în zilele de miercuri şi vineri. Acest transfer al praznicului înjumătăţirii postului în Duminica a III-a se constată şi în Typikon-ul de la Messina, încetul cu încetul impunându-se în întreaga Biserică. Cinstit o săptămână întreagă, praznicul propriu-zis nu se mai distingea deloc, astfel că pentru a-l solemniza mai mult a fost necesară deplasarea sa într-o zi de duminică .

Pregătirea pentru Paşte

După P. Hallit, instituirea prăznuirii Cruci şi-ar avea obârşia mai puţin în episodul transferului adevăratei Crucii la Apameia, cât într-o dublare şi o celebrare anticipată în Postul Mare a venerării Crucii din Vinerea Mare (J. Hallit, art. cit. p. 299). Jurnalul Etheriei şi lecţionarul armean atestă într-adevăr o cinstire solemnă a Crucii la Ierusalim în timpul slujbei din Vinerea Mare, care însă în secolul VII trebuie să fi fost abandonată pentru că nu se mai regăseşte în Kanonarion-ul georgian (Etheria, Jurnal, 27, SC 21, p. 234-235). Dar ea a rămas, cel puţin simbolic, în ritul bizantin în slujba Sfintelor Patimi din Vinerea Mare, unde antifonul al 15-lea face limpede aluzie la ea. Pe de altă parte, la Constantinopol, în Joia Mare şi în Vinerea Mare se proceda la cinstirea Sfintei Lănci, în timp ce cinstirea Sfintei Cruci era deja fixată de multă vreme pentru Săptămâna a IV-a a Postului Mare.

În epoca adoptării rânduielii palestiniene a Săptămânii Mari la Constantinopol, cinstirea Crucii pare, aşadar, să fi fost transferată din Vinerea Mare în miercurea înjumătăţirii postului, astfel că, în Triod, acest praznic apare ca o adevărată anticipare a Patimii. Idiomelele cântate în timpul venerării de duminică sunt de altfel un exemplu izbitor, fiindcă reproduc aproape literal unele imne în Vinerea Mare:

„Astăzi, Stăpânul făpturii şi Domnul slavei pe Cruce a fost pironit şi în coastă a fost împuns. Fier şi oţet a gustat dulceaţa Bisericii. Cu cunună de spini a fost încununat Cel ce a acoperă cerul cu nori. Cu haină de ocară a fost îmbrăcat şi peste obraz a fost bătut cu mână de ţărână Cel ce a zidit pe om cu mâna Sa. Pe spate a fost bătut Cel ce îmbracă cerul cu nori. Scuipări şi răni a luat şi ocări şi pumni, şi toate pentru mine, Cel osândit, le-a răbdat Mântuitorul meu şi Dumnezeu, ca să mântuiască lumea de înşelăciune, ca un Milostiv" (Duminica a III-a a Postului Mare, Idioma a II-a).
. . .

„Îndemn iubirea voastră, fraţi iubiţi ai lui Hristos, ştiind că învierea lui Hristos e aproape, dacă aveţi pe cineva care trebuie să se apropie de Sfântul Botez, să-l aduceţi începând de mâine la sfânta noastră Biserică, pentru ca să primească pecetea lui Hristos, să fie pus deoparte şi catehizat. Cei ce veţi veni după această săptămână, să ştiţi bine că, afară de o nevoie vădită, fără cercetare nu vom îngădui admiterea lor" (informaţii preluate din volumul Triodul Explicat – Mistagogia Timpului Liturgic, semnat de ierom. Makarios Simonopetritul, trad. Ioan I. Ică jr).
Sursa :
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1941.htm

[cristiboss56]

Ortodoxia ne sileste sa renuntam la o parte din viata? Ortodoxia nu ne sileste nimic. Faptele pe care le facem sub inraurirea ei sunt fapte firesti, care nu ne mutileaza viata - pentru ca viziunea acestei vieti e schimbata. Un ortodox poate fi ascet sau pacatos. Ce insemnatate poate avea faptul acesta? Experienta religioasa, dragostea catre Hristos - ramane aceeasi.
http://www.crestinortodox.ro/religie...ade-69324.html

[cristiboss56]

Puternice, drepte trezitoare si incurajatoare sunt cuvintele Parintelui nostru NICOLAE STEINHARDT !

Ele sunt un bun indreptar spre schimbarea gandurilor noastre care ne duc pe cai intortocheate si ne fac sa credem ca "menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului"

Ei bine, iata ca nu este asa! Si cel care gandeste, traieste si se hraneste din Cuvantul Facator de viata este cel mai in drept sa ne trezeasca la realitatea dura, dar si mangaietoare, necrutatoare, dar si innobilatoare a lui Hristos.

Acesta este parintele Nicolae, cel care, pus in fata diavolului, in fata “dilemei” de a trada si a face pact cu vrajmasul, a spus NU. A ales Crucea, L-a ales pe Hristos, si Hristos nu a intarziat sa Il scalde in Lumina Sa harica.

"Dar crestinismul nu-i usor si Hristos e greu de pacalit; El AICI ne cere sa ne purtam – dupa puterile noastre – crestineste. AICI IN LUME , facand eforturi si-n plina necuratie."




Cuvintele Parintelui Nicolae Steinhardt sunt un indemn viu pentru credinciosii care doresc sa se apropie de Dumnezeu si sa ramana langa El .

Si anume , printr-un comportament lipsit de prihana trupului si a sufletului.
Printr-o ascultare neabatuta a poruncilor Lui .

Caci Iisus Hristos a fost ,este si ramane cel mai bun prieten al fiecaruia dintre noi.
Sa ne adresam deci Lui prin rugaciuni fierbinti si sa Il chemam in ajutor atunci cand ne simtim slabi si neputinciosi , cand ne este greu sa iesim din "mrejele parelniciilor" , cand frica si indoiala ne cuprind gata sa ne doboare.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii!

[cristiboss56]

Slabanogule, cu tine vorbesc! Cu tine si cu tine si cu tine… Au nu esti slabanog si tu? Sau nu te simti slabanogit?! Stii bine ca pacatele ne slabanogesc. Te simti lipsit de pacate, de nu te simti slabanogit de ele?
Slabanogule, vrei sa te faci sanatos?



Sau faci si tu ca slabanogul din Evanghelia de astazi? Te ocupi si tu mai intai de boala si apoi de pacate? Alergi si tu mai intai, ani in sir, pe la toti doctorii de care ai auzit? Astepti si tu sa-ti cheltuiesti mai intai toata averea pe la doctorii trupului, ca cel din Evanghelie, si abia apoi te vei ocupa de suflet?
Daca faci asa, poate va trebui sa astepti si tu, ca si el, 38 de ani tamaduirea.
Pacatele te-au slabanogit, de pacate trebuie sa scapi mai intai!
Nu stii cum te slabanogesc pacatele? Am sa-ti spun, dar nu o sa-ti placa ce auzi. Iata cum: prin pierderea harului intaritor. Zici ca nu ai inteles? Am sa-ti explic asa ca sa nu mai uiti.
Cand Dumnezeu, spre binele tau viitor, ingaduie sa treci acum printr-o incercare pe care tu o numesti ispita iti da si harul necesar de a o birui. Daca nu folosesti harul primit, odata cu inclinarea spre pacat, harul nefolosit ti se retrage. Redobandirea lui cere o osteneala asa de mare, incat, ca cei mai multi, nu te angajezi sa o faci, ci te impaci cu pierderea. Asa a inceput slabanogirea ta. Deocamdata nu te incurca in exercitarea pacatului, ci chiar il ajuta sa-si faca loc si sa te ia in stapanire ca patima.
Toate se invart insa in cerc si cand in centrul cercului nu este Dumnezeu, cercul se inchide vicios. Iata, slabanogirea tot creste cu fiecare pacat pana ajunge neputinta care te stinghereste chiar in implinirea patimii care intre timp te-a robit. La inceput te ajuta prin firea ta de om pe care ai ruinat-o; acum te incurca prin boala adaugata, care este darul si dovada iubirii lui Dumnezeu, ca doar-doar sa pui astfel capat pacatului. Numai cand s-a ajuns asa de departe ai vrea sa scapi de ea, nu de frica pacatului, ci ca sa-ti vezi de placerile dinainte. Nu mai poti sa bei alcool, pentru ca te doare ficatul; nu mai poti sa bei cafea, pentru ca te doare inima. Nu mai poti una, nu mai poti alta, este vremea sa te duci la doctor ca sa poti iar sa bei si sa mananci nelimitat.
De frica pacatului si de cuvantul lui Dumnezeu nu te-ai infranat, dar de frica mortii si de cuvantul doctorului o vei face. Dar prea tarziu; multe s-au deteriorat atat incat el nu mai poate face nimic.
Si o iei usor spre Domnul. Slabanogule, dar tu te indoiesti, nu ai destula credinta! Te strecori pe langa ziduri ca sa nu te vada lumea ca intri in Biserica. Cu asemenea mod de a te apropia de Dumnezeu nu ai sa primesti mare lucru la inceput. Ma tem ca nu vei avea rabdare sa astepti si vei pleca la vrajitori. Daca nu cumva deja ai fost inainte de a veni la Biserica. Sau te dai singur afara din Biserica mergand si acum sa ispitesti si colo si colo…
Daca vei sta insa ani de zile in Biserica printre cei care cauta ca si tine ajutor de la Dumnezeu, vei vedea, ca si slabanogul de la Vitezda, cum unii in jurul tau se tamaduiesc. Vei incepe sa nadajduiesti: da, se poate! Este o minune, dar se poate!
Curand vei constata insa cu durere ca tu nu poti provoca pentru tine minunea pe care o vezi la altii, pentru ca tu nu poti face pocainta necesara: nu poti sa postesti, nu poti sa te rogi, nu poti sa rabzi fara cartire, nu poti sa iubesti pe cei care nu te iubesc. Si iar vei deznadajdui. Vei zice:
„Slabanogul din Evanghelie a trait pe vremea cand era Hristos in trup pe pamant si L-a putut intalni ca sa-l tamaduiasca. Dar eu, slabanog al zilelor noastre, cum ma voi intalni cu Hristos”?
Esti atat de singur! Singur ca un om, nu tocmai tanar, nu tocmai vanjos si probabil nu tocmai sanatos, dar neajuns la limita slabanogelii, pe care il priveam cu mila zilele trecute cum se ostenea sa castige ceva pentru trupurile din familia sa. Nu stiam credinta lui, dar stiam ca si a doua zi si in toate zilele avea sa faca acest lucru.
Si de tine, slabanogule mi-e mila, caci si tu, neajuns la limita slabanogelii, faci la fel. Cata prioritate mai putea avea Dumnezeu in viata ta?! Pentru slabanogii ca tine, viata este alcatuita mai ales din aceste zile de truda, iar zilele de sarbatoare vin sa strice rostul atator lucruri pe care le aveai de facut, de aceea nu-ti mai sunt bucurie. Asta mai lipsea Duminica, sa mergi si la Biserica! Macar Duminica sa te odihnesti si tu, nu-i asa? Viata ta inseamna serviciu si mersul la Biserica este o osteneala mai grea decat serviciul.
Ce grea este viata cu Dumnezeu doar printre altele! E grea si ziua de lucru traita departe de El, e grea si ziua de sarbatoare in care trebuie sa te stramtorezi intr-ale tale ca, in mod exceptional, sa-I faci si Lui un loc.
Inca-nu-de-tot-slabanogule, trebuie sa-ti umpli viata cu Dumnezeu si sa simti dureros cum obligatiile acestei lumi te indeparteaza de El. Trebuie sa intorci pe dos ierarhia lucrurilor si sa devina serviciul o exceptie care te indeparteaza de la ce ai de facut permanent. Serviciul sa fie o servitute inevitabila, nu Serviciul Divin din Biserica o servitute evitabila.
Slabanogule, cei din jur iti vorbesc despre Dumnezeu, despre pocainta, despre ce trebuie sa faci, dar trebuie sa le faci singur. Cine vrei sa te arunce in scaldatoare intr-o lume egoista in care fiecare se ocupa doar de sine?
Nu deznadajdui, pentru ca tot Hristos o va face si cu tine, chiar daca intr-un mod mai tainic. El este Cuvantul lui Dumnezeu, deci te poti intalni cu El in cuvant. Ascultand cuvintele Lui, de fapt ascultand de cuvintele Lui, adica implinindu-I poruncile, te vei intalni tainic cu El si te va tamadui ca si pe acela fara sa te mai arunce in scaldatoare. Cuvantul lui Dumnezeu tamaduieste cu cuvantul, caci Cuvantul Lui este Tamaduitor si Mantuitor.
Dumnezeule, tamaduieste-ne si mantuieste-ne si pe noi, slabanogii! Amin.

CUVANT CATRE CEL SLABANOGIT DE PACAT, al Ierom. Grigorie Sandu

[cristiboss56]

"Ortodoxia nu convinge, ci seduce" Te-a atras. Ți-a sedus inima. Aceasta este arma cea mai mare a noastră. Iubirea care poate seduce, fiindca omul este chipul lui Dumnezeu. Și știm că "dragostea nu piere niciodată".

Criteriul adevărului se dezvăluie inimii, printr-un cuvânt unic adresat acelei inimi. Dumnezeu are o conversație intimă, personală cu fiecare inimă.
Fiecare trebuie să găsească, prin rugăciune, prin cuvânt, ce-i adevărul și de ce acesta e adevărul.
...am avut așa o trăire nici nu știu cum să o descriu, dar așa o deschidere, așa o luminare, că am înțeles Ortodoxia ca fiind nimic altceva decât firea omului.
Omul prin fire este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roșie, orice ar fi el, prin firea lui este ortodox.
Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului.
Odată, am fost la Muntele Athos, acum mulți ani, am rămas entuziasmat de căldura care am fost primiți de călugări. Ce primitori erau! Ce înțelegători! Și i-am spus unui călugăr: "Oriunde aș intra aici, în mănăstiri și schituri, pe oricine aș vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie". Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: "Noi ortodocșii, ne iubim înainte să ne cunoaștem"
"Ortodoxia nu convinge, ci seduce" Te-a atras. Ți-a sedus inima. Aceasta este arma cea mai mare a noastră. Iubirea care poate seduce, fiindca omul este chipul lui Dumnezeu. Și știm că "dragostea nu piere niciodată".


(Mărturii ale monahului Rafail Noica, celălalt NOICA, Editura Anastasia 1994, p.40, p.45, p.55, p.113)

[cristiboss56]

DECALOGUL PARINTELUI IEROMONAH SAVATIE BASTOVOI

1.SA NU UITI CA TREBUIE SA MORI
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat.
Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2.SA NU UITI CA TREBUIE SA IUBESTI
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. SA NU PRETUIESTI IN BANI CEEA CE DUMNEZEU TI-A DAT IN DAR
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4.SA NU CREZI RAUL
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

5.SA NU TE CREZI PIERDUT
Sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6.SA NU TE CREZI SFANT
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7.SA NU TE PUI CHEZAS
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8.SA NU TE RAZBUNI DE DOUA ORI
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.

9. SA NU INVINGI CU ORICE PRET
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.

10. SA NU RAZI DE RUSINEA NIMANUI
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel
păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.

[cristiboss56]