GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

Creştinismul nu este numai o învăţătură care ajunge să fie ştiută, ci o învăţătură care se cere trăită, pusă în practică. În acest sens, el este viaţă şi putere de mântuire. De aceea, nu e creştin adevărat cel ce se mulţumeşte să cunoască numai învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos; creştin este cel ce îşi face din învăţătura Domnului lege de viaţă, urmând întru totul lui Hristos, care n-a învăţat decât ceea ce El Însuşi a împlinit, făcându-ni-se pildă fără abatere pentru tot ceea ce ne-a poruncit să facem. Creştinismul este puterea mântuitoare, dar numai celui ce-şi trăieşte viaţa după legea lui Hristos şi-şi modelează prin aceasta făptura tot mai mult după chipul Domnului. Aşa cum un meşter face dintr-un bulgăre de aur, amestecat cu multe materii, o bijuterie strălucitoare, curăţindu-l cu ajutorul focului de tot amestecul străin şi lovindu-l cu ciocanul până ce-i dă forma cugetată, aşa face şi creştinul din făptura sa un chip frumos, având mereu ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a făcut în acest scop omul desăvârşit. Materiile străine pe care trebuie să le cureţe creştinul din sine sunt patimile care-i urâţesc făptura şi care s-au îngroşat în el prin păcatele săvârşite. Şi cum aceste patimi se menţin în noi şi sporesc prin alte şi alte păcate, la care ne îndeamnă diferitele pofte de plăceri, curăţirea de patimi nu se poate înfăptui decât oprindu-ne de la alte păcate, deci înfrânându-ne de la împli-nirea poftelor necuvenite. Înfrânarea aceasta de la satisfacerea poftelor necumpătate, care sporeşte patimile din noi, este ceea ce numim post. Astfel, înţelegem de ce postul este un mijloc principal prin care creştinul îşi curăţă făptura de tot ce este rău şi urât în ea, oprindu-se pentru o vreme de a mai hrăni patimile sale prin noi păcate, prin noi împliniri ale poftelor sale ce întrec măsura trebuinţei.

Cunoscând puterea postului de a curăţi firea noastră de patimile cele urâte şi de a o elibera de slăbiciunile poftelor care ne înlănţuiesc în aceste patimi, Biserica nu numai că-l recomandă fiilor săi, ci şi rânduieşte, pe lângă anumite zile, şi anumite răstimpuri mai lungi în care toţi împreună să se dedea la acest exerciţiu bărbătesc, prin care să-şi cureţe făptura de tot ce e rău şi să sădească în ea cele bune, modelând-o mai mult decât în celălalt timp al anului, după chipul lui Hristos. Un astfel de timp mai îndelungat de străduinţă obştească a tuturor credincioşilor, într-o îndemnare şi pilduire reciprocă, în vederea eliberării lor de slăbiciunile poftelor conducătoare la păcate şi sporitoare de patimi, este Postul Paştelui, care începe acum şi se întinde până la luminatul praznic al învierii Domnului.

Biserica a închinat Duminica de azi, din ajunul acestui Post, în amintirea izgonirii lui Adam din Rai. Aceasta ne dă cheia întregului înţeles al Postului pe care îl începem. Aşezând amintirea izgonirii lui Adam din Rai, nemijlocit înaintea începutului acestui Post, care se deschide ca o uşă de pocăinţă, Biserica ne pune înainte starea de nefericire în care e adusă o-menirea prin păcate şi din care scapă prin Hristos, urcând calea ostenitoare a postului, a înfrânării de la păcate, a pocăinţei pentru ele. Ea ne vorbeşte de Adam. Dar prin Adam ea ne îndeamnă să ne gândim fiecare la noi înşine, căci fiecare repetăm, într-un anumit fel, pe Adam, înstrăinându-ne prin păcate de Dumnezeu şi dobândind mântuirea prin drumul pocăinţei pe care ni l-a deschis Hristos.

Dar să ne oprim o clipă la Adam şi apoi să trecem la noi. Izgonirea lui Adam din Rai e starea de plâns în care s-a rostogolit acela, neţinând porunca înfrânării dată lui de Dumnezeu. Preferând ascultarea de şarpe ascultării de Dumnezeu, dând drumul poftei sale în ciuda îndemnului de a o stăpâni, dat de Dumnezeu, şi călcând astfel porunca de a nu mânca din pomul oprit, care a fost primul post rânduit de Dumnezeu, Adam se rostogoleşte din viaţa plină şi fără de sfârşit în viaţa sărăcită şi muritoare şi din bucuria netulburată şi neîntreruptă într-o existenţă frământată de puţine plăceri şi multe dureri, chinuită în timpul plăcerilor de conştiinţa necurăţiei lor şi de grija durerilor viitoare, muşcată în timpul durerilor de remuşcările pentru plăcerile trecute şi umbrită tot timpul de gândul neliniştitor al morţii sigure şi al iadului veşnic.

Şi firea noastră ar fi rămas scufundată în acest întuneric al tristeţilor şi al lipsei de conţinut spiritual pe pământ şi al iadului veşnic după moarte, dacă n-ar fi venit Hristos, care, începând cu postul cel de patruzeci de zile şi sfârşind cu moartea pe Cruce, a eliberat firea noastră de moarte şi de iad, de stricăciune şi durere, ridicând-o la viaţa nemuritoare şi la slavă dumnezeiască, biruind pe diavolul care voia să-l ispitească şi pe El cu mâncare, după asemănarea lui Adam. Neînfrânarea lui Adam a rostogolit firea omenească în nefericirea întunericului şi a morţii veşnice, înfrânarea Domnului Hristos a ridicat-o la viaţa netrecătoare şi la fericirea fără goluri.

Dar să privim şi la lumina altor pilde din Scriptură, rezultatele triste ale lăcomiei şi roadele binecuvântate ale postului. Dacă prin neînfrânarea protopărinţilor a intrat moartea în lume şi a împărăţit păcatul, pricinuind osânda firii noastre de la Adam până la Hristos, prin neînfrânarea urmaşilor lui Adam, a venit potopul peste tot pământul şi peste toţi oamenii din vremea lui Noe, pentru că nu mai sălăşluia Duhul lui Dumnezeu în ei, ci deveniseră numai trupuri. Datorită neînfrânării locuitorilor din Sodoma, întreaga cetate, cu locuitori cu tot, a fost mistuită de foc din Cer. Lăcomia l-a făcut pe Esau, fiul cel mai mare al lui Iacob, să-şi piardă, pentru un blid de linte, drepturile de întâi născut şi tot lăcomia le-a pricinuit fiilor preotului Eli o moarte năprasnică. Dimpotrivă, Moise s-a învrednicit să stea de vorbă cu Dumnezeu pe muntele Sinai, iar proorocul Ilie, după un post de patruzeci de zile, să vadă pe Dumnezeu pe munte, trecând ca o adiere uşoară ce închipuia Duhul lui Dumnezeu, sau harul Lui. Iar cetatea Ninive a scăpat prin postul de trei zile de pedeapsa înfricoşată ce o aştepta pentru păcatele ei. Toţi aceştia n-au adus prin neînfrânarea sau prin postul lor nenorocire sau binecuvântare peste lumea întreagă, ca Adam, sau ca Hristos, dar au adus peste ei înşişi.

Dar Scriptura ne pune aceste pilde sub privire, ca de la ele să ne întoarcem atenţia spre noi înşine. Ca oameni, am săvârşit şi noi păcate destule. Dar vom rămâne în ele, aşezându-ne în şirul celor ce s-au pierdut din pricina neînfrânării până la capăt, sau ne vom ridica din ele prin post şi pocăinţă, aşezându-ne în şirul celor ce s-au mântuit şi au primit binecuvântarea lui Dumnezeu?

Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare şi neascultare de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hristos, a lui Adam Cel de-al doilea. Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăşi, urmând lui Hristos şi având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungaţi. A fi în Rai înseamnă a te simţi în preajma lui Dumnezeu, în convorbire cu El, a simţi adierea blândă a iubirii Lui, ca Ilie, a auzi glasul Lui vorbindu-ţi dulce, cu bunătate părintească. A fi în Rai înseamnă a te simţi neîntinat în cugetări, în doruri, în fapte. Căci numai cel curat simte pe Dumnezeu în preajma lui. A fi în Rai, încă trăind pe pământ, înseamnă a te simţi învăluit de o negrăită pace sufletească cu tine însuţi, cu Dumnezeu şi cu semenii, de o fericire calmă, egală şi parcă fără început şi fără sfârşit. A fi în Rai înseamnă a te simţi, chiar în mijlocul întâmplărilor tulburătoare şi schimbăcioase ale vieţii, neclătinat de ele, mai presus de ele. A fi în Rai înseamnă a te simţi adunat în cămara ascunsă, liniştită şi adâncă a inimii, acolo unde îşi face simţită Dumnezeu prezenţa Sa şi unde te poţi uni cu El, privind la cele din afară, fără să te tulburi şi fără să fii ispitit a-ţi părăsi acel fericit loc al sălăşluirii tale şi al sălăşluirii lui Dumnezeu, preţuind nesfârşit mai mult dulceaţa lină şi curată a acelei împreună petreceri cu Dumnezeu decât plăcerile violente şi de un gust îndoielnic ale simţurilor. A fi în Rai înseamnă a gusta încă de aici arvuna vieţii şi a învierii lui Hristos în tine, căci înseamnă a-L simţi pe Hristos Însuşi în tine, ca izvor al unei vieţi noi în tine.
link catre articolul complet:
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1905.htm

[Mihailc]

"Nu te întrista, muritorule, de intrarea ta într-o bună zi în tăcerea mormântului, tu care eşti mai frumos decât toate, dar supus stricăciunii de ocara morţii. Fiindcă Dumnezeu a pus limită umilirii tale tăcute şi despuierii tale de toate când nimeni nu-şi va mai aduce aminte de tine. Pe cât de frumoasă e alcătuirea ta, pe atât de uimitoare e stricăciunea ta. Dar nici pentru aceasta să nu te cuprindă întristarea, căci iarăşi o vei îmbrăca arzând de foc şi de Duh şi purtând în ea chipul exact al Creatorului tău. Să nu te tulbure îndoieli cu privire la măreţia acestei nădejdi, fiindcă despre ea te mângâie Pavel zicând: < El va schimba trupul smereniei noastre întru asemănarea trupului slavei Lui> [ Filipeni 3,21]" (Sfântul Isaac Sirul, Partea a II-a, cuvântul 3)

Extras din volumul prezentat în linkul de mai jos:

http://www.librariasophia.ro/carti-C...f-so-1215.html

[cristiboss56]

Vindecare fără Taine nu există! Precum nu există credinţă vie, caldă, fără Evanghelie! Precum nu există credinţă reală, ortodoxă, în Evanghelie, în întruparea lui Dumnezeu şi în Jertfa Lui, fără a se naşte din ea foamea de spovedanie şi Împărtăşanie!

Prima duminică din Postul Mare este numită "a Ortodoxiei". Prilej de a vorbi despre ce înseamnă credinţa ortodoxă, despre cultul icoanelor, despre faptul că, prin Sf. Ap. Andrei, creştinismul a pătruns, încă de la începuturi, în fiinţa celui ce azi se numeşte neam românesc. Multe sunt subiectele pe care le poate aborda un ortodox cu un astfel de prilej. Am simţit însă nevoia să aduc, pentru o astfel de zi, nu atât cuvinte despre credinţa ortodoxă, cât mai ales o mărturie a unei persoane care a (re)descoperit Ortodoxia. Şi aşa am ajuns la o confesiune cu adevărat cutremurătoare, a unei persoane care, după căderi şi poticniri cumplite, reuşeşte să guste din bucuria şi pacea Ortodoxiei vii şi autentice. Mărturia pe care o veţi citi în rândurile următoare este de pe blogul oameni şi demoni, al poetului Marius Iordăchioaia, şi este prezentată cu titlul: "Şi eu am fost în iadul dezintoxicării... (scurt fragment autobiografic)". Pe unii poate îi va revolta modul direct, abrupt, de exprimare, al celui ce se întoarce la Viaţă. Alţii se vor simţi deranjaţi (cu musca pe căciulă?) de această deconspirare a făţărniciei şi formalismului care ne ispiteşte continuu, pe când alţii se vor bucura că cineva îndrăzneşte să fie viu, cu toate consecinţele care ar putea decurge de aici, inclusiv cele scandaloase (dar şi Domnul a venit, după o spusă a lui Nicolae Steinhardt, "să ne scandalizeze şi să ne mântuiască"). M-aş bucura dacă am înţelege, lecturând cele de mai jos, cât de important e să ne conectăm la realitate, în aspectele ei cele mai cutremurătoare, să ne coborâm până în subteranele sufletului omenesc, precum S-a coborât Hristos la iad; triumfalismul şi discursul encomiastic nu vor aduce, niciodată, suflete la Viaţă... Redau, în continuare, fragmente din această mărturie (integral la http://oameni-si-demoni.blogspot.ro/...1_archive.html).

***

«L-am cunoscut pe Iisus pe fundul gropii mele. Pe care o săpasem, involuntar; doar, pur şi simplu, trăind ca toţi ceilalţi... Cred că deja cădeau primele lopeţi de ţărână. Eram pătruns deja de amorţeala sfârşitului. Când cineva a aruncat un Nou Testament. Şi-n timp ce cioclii lucrau, eu citeam. Când am sfârşit Evangheliile, nu mai eram în mormânt; umblam, teafăr, prin lumea care mă băgase în el...
"Rabi, Învăţătorule, unde locuieşti?"- L-am întrebat pe Iisus, ca ucenicul lui Ioan Botezătorul altădată. N-am înţeles limpede răspunsul. Aveam încă ţărână în urechi şi pe pleoape. Nu I-am descifrat nici măcar mişcarea buzelor. Aşa că am început să umblu din casă în casă (de rugăciune). Am început cu cea ortodoxă, cea în care mă născusem. Dar aici am nimerit în mecanismul unui orologiu măreţ. Figuri de lemn care îşi fac ritualul la ora exactă, apoi dispar. Am nimerit o banchiză din Antarctica formalismului. Iar Hristosul Evangheliilor era atât de cald şi de viu! Am luat-o la fugă...
Dar nu I-am găsit casa. Oriunde intram, şi El era doar în trecere. Stătea cu mine cât să mă lămuresc că trebuie să merg mai departe.... După câţiva ani m-am reîntors la Ortodoxie. Am dat de un preot "în Viaţă". El mi-a deschis o uşă în peretele de gheaţă al bisericii. M-a primit în Ortodoxie ca în propriul suflet; în Biserică, precum în familia lui. Dar asta după ce vreme îndelungată frecventasem Liturghia şi atât. În timpul slujbei aveam dureri sufleteşti şi trupeşti îngrozitoare; spaime atroce, simţeam cum mi se rupe carnea şi mi se crapă oasele. Ieşeam afară şi mă opream cu spatele lipit de zidul bisericii. Scoteam Evanghelia din buzunar şi citeam. Îmi încălzeam credinţa şi intram din nou. Apoi durerea iarăşi mă împingea afară; şi Evanghelia iar mă aducea înăuntru. Evanghelia mă scosese din mormânt; suferinţa, groaza, mă trimeteau înapoi în el... Căci ştiam că lumea e doar un tobogan spre cimitir.
Stăteam la Liturghie şi curgeau râuri de sudori pe mine. Eram în sevraj duhovnicesc. Mă dezintoxicam de viaţa mea. Durerile erau atroce, frizau nebunia. Dar suferinţa, paradoxal, îmi întărea credinţa că dacă plecam acasă, voi trece doar dintre colţii Fiarei, în pântecul ei. Că astfel mă va înghiţi. Când predica durerii dădea să mă convingă, deschideam Evanghelia şi citeam cuvintele lui Iisus. Şi luam din ele puterea de a răbda. Nu sensuri, idei: ci doar puterea de a rămâne pe cruce...
În clipele cele mai grele, când simţeam că mor, îmi spuneam că prefer să mor în Biserică, acum, decât, în lume peste câţiva ani. Preferam să mor în braţele lui Dumnezeu, chiar dacă îmi părea că mă zdrobeau, decât în liniştea goală, abisală, de afară, linişte de sedativ, fericire de drogat în braţele moi, de curvă bătrână, ale lumii... În Biserică era suferinţă, dar era şi nădejde; luminiţa de la capătul tunelului ei nu era umbrită nici de ameninţarea morţii. Pe când lumina de afară era lipsită de orice căldură, lumina nimicul ca instalaţia de efecte speciale ale unui spectacol, făcându-l să pară ceva, deşi nu e decât lumina rece a deznădejdii luminându-ne, halucinant, închipuirea.
Foamea de spovedanie şi Împărtăşanie
Cu vremea durerile au început să scadă. Deşi nu aveam duhovnic, nu mă spovedeam, nu mă împărtăşeam... Mi-am trăit dezintoxicarea fără aceste ajutoare vitale, doar citind Evanghelia şi strigând la Maica Domnului şi la Sf. Gheorghe. Am fost operat pe viu, cum s-ar spune. Poate de aceea, nu mă mai satur acum să scriu despre Sfintele Taine. Pentru că ştiu, pe pielea mea, pe oasele şi pe sufletul meu, ce e Ortodoxia fără Sfânta Împărtăşanie. Ştiu ce înseamnă ca fiul risipitor din parabola lui Hristos să fie întâmpinat nu de Tatăl, ci de fratele său. Care nu se grăbeşte să taie viţelul îngrăşat, să te îmbrace şi să-ţi dea inel, ci să te bage între argaţi şi să te pună la muncă, flămând, până vei plăti toată paguba pe care, de altfel, Tatăl ţi-a iertat-o. Care îl întâmpină pe cel fugit din închisoarea porcească a lumii, cu o condamnare de 7, 10, 20 de ani, după canoane. (...)
Abia după 20 de ani de la întoarcerea mea în Biserică am cunoscut un preot care m-a primit ca tatăl fiului risipitor din Evanghelie. Am scris aceste rânduri pentru cei care se află în tratamentul Bisericii şi suferă mult şi sunt ispitiţi să renunţe. Ispitiţi deopotrivă de dureri, de împotrivirea rudelor şi de răceala credincioşilor. Ispitiţi să se spovedească şi să se împărtăşească mai rar. Ispitiţi să se "smerească"... Acestora le spun, din inimă, că vindecare fără Taine nu există! Precum nu există credinţă vie, caldă, fără Evanghelie! Precum nu există credinţă reală, ortodoxă, în Evanghelie, în întruparea lui Dumnezeu şi în Jertfa Lui, fără a se naşte din ea foamea de spovedanie şi Împărtăşanie! Hristos ne strigă "în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!",nu doar de la amvon, ci, mai ales, din Potir. Să ne spovedim şi să ne împărtăşim tot mai des, cu îndârjire, înaintând, prin puterea Sfintelor Taine şi după "harta" Evangheliei, tot mai în adâncul braţelor deschise ale Tatălui ceresc. Când ne vom întoarce cu totul în dragostea Lui, chinul se va sfârşi. Pentru totdeauna!»

***

Fiul filosofului Constantin Noica, Părintele Rafail Noica, face o afirmaţie tranşantă: "Ortodoxia este firea omului". Mărturii precum cele de mai sus nu fac decât să confirme o astfel de sentinţă. Indiferent de piedicile pe care le poate întâmpina cineva, chiar şi din partea unor oameni din Biserică, în pofida tuturor smintelilor care se pot ridica din aluatul în care se frământă neputinţe omeneşti şi făţărnicii de tot felul, dacă este onest şi consecvent cu ale sale căutări, orice om poate gusta din bucuriile dreptei credinţe. Nimic nu ne poate opri din drumul nostru către Hristos Domnul, căci, pe această cale, El Însuşi ne poartă paşii.

[cristiboss56]

Cum iti poti pastra pacea sufleteasca?

Nu este greu, trebuie doar sa-ti spui ca, ziua in care te-ai hotarat, nu vei mai fi tulburat de nimicuri, nu te vei mai supara pe aproapele si tot ce ti se va intampla vei primi cu multumire, fara a cracni, considerand greutatile ca plata pentru pacatele savarsite.Daca nu vom gandi astfel, toata viata noastra va trece degeaba:asa cum am fost (cu pacate si patimi), tot la fel vom ramane. Ca sa avem totdeauna pace in suflet trebuie trebuie sa ne lasam in grija Domnului, pentru ca El sa traiasca in noi si noi in El.Atunci cand vom trai dupa voia lui Dumnezeu si nu dupa a noastra, toate se vor aseza la locul lor, iar sufletul va avea pace, linistindu-se.

Cum sa biruim duhul lumii?

Cu totii stim cum sa facem asta, dar nu toti vrem sa si lucram a avea roade.Cunoastem teoria, dar nu o punem in practica. Stiti cum isi vorbeste omul smerit? Acesta este multumit si bucuros de toate cele date de Domnul. Daca i se da un loc unde sa poata dormi, este bucuros si pentru asta.
Odata, in zi de sarbatoare, la o manastire din Alexandria s-au adunat multi cersetori si ologi. Unii dintre ei n-au mai gasit locuri de dormit si s-au culcat pe holuri. Un monah a auzit, dupa rugaciunea de seara, prin usa intredeschisa, urmatoarele:"Doamne, Doamne, cat de mult ne iubesti si cat de bine si frumos este aici! Caci iata, am o rogojina care imi serveste drept cearsaf si plapuma. Pe lume exista atatia oameni flamanzi, iar noi am mancat, chiar daca nu pe saturate...Multi sufera de frig, insa aici este cald.Suntem liberi, pe cand unii nu pot vedea lumina zilei, avand lanturi la maini si la picioare.Doamne, cat de mare e milostivirea Ta!". Astfel Ii multumea Domnului un cersetor bolnav. Trebuie sa stim sa-I multumim Domnului pentru toate. Atunci sufletul va avea pace.
Cand imparatul Iulian Apostatul, dusman al crestinilor, distrugea credinta ortodoxa, in Capadocia traia Sfantul Vasile cel Mare. Acolo existau 17 biserici eretice ale arienilor si doar una ortodoxa.In foarte scurt timp, sfantul ierarh a lucrat in asa fel, incat a ramas doar o biserica eretica, celelalte 17 devenind ortodoxe. Cand a venit Modest, reprezentantul imparatului Iulian, a incercat sa-l convinga pe Sfantul Vasile sa inceteze propovaduirea credintei ortodoxe si sa treaca la arianism, amenintandu-l cu moartea, exilul si deposedarea de bunuri. Sfantul Vasile cel Mare a raspuns astfel: "Bogatia pe care vrei sa mi-o iei am dat-o de mult saracilor, vaduvelor si orfanilor si acum o am in lumea cealalta. Nu mai am nimic, in afara cartilor de piele. Ma ameninti cu exilul, dar Dumnezeu este pretutindeni. Oriunde as fi, acolo este si Domnul. Ma ameninti cu moartea, dar eu spre asta tind. Vreau sa parasesc cat mai repede trupul si sa ma unesc cu Domnul". Iata cum gandesc sfintii!

Ce sa fac, daca am pierdut pacea sufleteasca, dragostea?In fiecare zi imi este din ce in ce mai rau. Vreau sa fiu acelasi, ca inainte, dar sufletul a murit si nu mai inviaza.

Omul trece prin diferite perioade. La inceput, cand invata sa mearga, copilul este ajutat de parinti. El nu are inca putere sa stea in picioare. Iar cand parintii ii dau drumul, acesta sta putin si cade. La fel se intampla si cu noi. Domnul ne sustine prin harul Sau si atunci ne simtim puternici. Suntem tari in credinta si putem merge. Dar cand harul ne paraseste, cadem si nu suntem in stare sa ne ridicam singuri. De aceea nu trebuie sa ne incredem in puterile noastre, ci sa ne incredintam Domnului. Daca nu ne va ajuta Domnul nimic altceva nu ne va putea f de folos.

De ce este necesara lupta cu patimile?

Patimile biruie in noi inceputul bun, daca nu ne luptam cu ele. Si atunci cand omul se deda patimilor, acestea se aduna in numar mare. Tot ce este sfant in om moare. El isi pierde credinta, nu mai aude glasul constiintei si mintea i se intuneca. Atunci in om se salasluiesc demonii, hranindu-se cu patimile si pacatele lui. De ce trebuie sa luptam cu patimile? Inchipuiti-va ca, atunci cand naste un copil, o mama simte durere, necaz, ii este greu. Dar dupa ce s-a nascut copilul, ea simte bucurie in suflet, fiindca s-a nascut un om pe pamant...Trupul nostru este plin de patimi si de pacate care fac sufletul prizonier. Cand luptam insa cu ele si nu le dam voie sa iasa la iveala, apar necazurile. Prin aceste patimiri/dureri incepe sa traiasca sufletul.El se elibereaza de patimi, fiindu-i usor sa traiasca. Iata de ce e nevoie de durere, pentru ca, din lupta cu pacatul, sa se nasca omul cel nou pentru Imparatia cerurilor. Atunci omul incepe sa fie bucuros, uitand cum este sa te superi, sa fii indignat sau nemultumit. Omul devine sfant in interiorul sau, dar demonii nu rabda aceasta si incep ofensiva. Sfantul nu petrece niciun ceas fara a avea o ispita, fara a fi necajit de demoni. El se straduieste sa respinga atacurile lor, sa mortifice in el omul vechi, chinuindu-se pe sine pentru asta. Din aceasta cauza, multi dorm pe butuci de lemn, in loc de perne moi. Daca se obisnuiesc sa doarma si asa, incearca sa struneasca altfel carnea: dorm pe podea. Daca se obisnuiesc si cu asta, atunci dorm sezand, apoi in picioare... Au existat astfel de monahi imbunatatiti care dormeau in picioare, cu o piatra in maini. Daca adormeau si piatra cadea, se trezeau, ridicau piatra si incepeau sa se roage. Asa faceau zi si noapte. Cunosc din Lavra Sfintei Treimi din Sergheiev Posad, monahi care noaptea scriu carti pentru tipar. Daca adorm, o fac sezand si doar 20 de minute, apoi trec din nou la scris. In timpul zilei au alte ascultari, pe care le fac cu dragoste si smerenie. Astfel lupta oamenii cu patimile. Pentru a te innoi, pentru ca sufletul sa prinda viata, trebuie sa treci prin cazne, luptand cu patimile. Sarpele care incepe sa naparleasca isi cauta un loc ingust intre copaci sau pietre, intra acolo si, trecand, pielea cea veche ramane in urma, iar el iese cu piele noua. La fel si omul trebuie sa-si fixeze un drum ingust pe care sa mearga, pentru ca tot ce era vechi la el sa se innoiasca, sa devina curat, iar toata murdaria sa ramana in urma. El nu se mai supara, nu mai deznadajduieste, nu mai carteste.
Odata, unui om nu-i era nimic pe plac: mancarea nu era niciodata bine gatita, la serviciu nu era inteles, nu-i placeau autoritatile...Dar, trecand prin necazuri, s-a curatit de toate neultumirile. Nu in zadar spunea Sfantul Serafim:"Hristos a inviat, bucuria mea!" Sufletul lui iesise din omul vechi, se despatimise, iar Serafim devenise sfant si incepuse sa-i vada si pe ceilalti sfinti. Ii iubea pe toti, le cadea la picioare, ii imbratisa si ii saruta.Deoarece in sufletul sau traia Hristos, el avea dragoste pentru toti: talhari, hoti, desfranati. Iata spre ce trebuie sa tinda orice suflet ortodox!
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...v-b1-p1932.htm

[cristiboss56]

Predica Părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica Crucii:
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p1949.htm

„Oricine voieşte să vină după Mine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34)

Ne aflăm în timpul marelui post prin care ne pregătim pentru luminatul Praznic al Învierii Domnului. În mijlocul acestui post Biserica a aşezat Duminica Crucii. Prin aceasta ea a voit să arate credincioşilor şi mai limpede înţelesul şi rostul timpului de post pe care îl străbatem înainte de Înviere.

Crucea înseamnă în cugetarea şi viaţa creştină orice luptă cu răul, cu păcatul din noi, cu izvoarele posibile ale păcatului, egoismul, orice luptă pentru curăţirea fiinţei noastre curgătoare de nămolul gândurilor şi simţirilor tulburi şi întinate, pentru a o face izvor limpede de viaţă lăuntrică şi exterioară. Crucea este înfrânarea de la pornirile rele şi urâte, de la lăcomia nestăpânită şi egoistă, de la plăcerea care descompune, de la mânie şi invidie, de la ura de fraţi, de la bârfire şi de la toată fapta neiubitoare ce vrem să o săvârşim faţă de alţii. Ca atare crucea înseamnă tăria bărbătească a voinţei înţelepte şi a minţii bine intenţionate în faţa valurilor pornirilor inferioare din noi. Crucea înseamnă rezistenţă împotriva asalturilor acestor porniri, înfrânare de la tot ce ne ispiteşte cu o plăcere momentană, dar cu urmări rele pentru noi şi pentru alţii. Crucea înseamnă răbdare în purtarea unor greutăţi şi încercări de care nu putem să scăpăm prin acte pripite, ci ni le îngăduim şi mai mult. Crucea înseamnă cumpătul şi înţelepciunea în felul de a răspunde la ofensele şi faptele nedrepte ale altora. Crucea înseamnă, cu un cuvânt, stăpânirea de sine, care întruneşte în ea înţelepciunea, forţa voinţei şi buna intenţie în toate. Crucea e acţiune sau înfrânarea de la o acţiune din vederea largă a legăturilor fiecărui moment în care suntem puşi cu momentele viitoare ale vieţii noastre cu viaţa altora.

Crucea cuprinde în sine şi un înţeles de suferinţă şi de multe ori oamenii se opresc mai ales la acest înţeles de suferinţă al ei. Dar crucea înseamnă şi suferinţă numai întrucât e înfrânare de la voluptatea unor plăceri care pricinuiesc descompunerea fiinţei noastre, de la dulceaţa răzbunărilor care otrăvesc viaţa noastră, de la satisfacţia unor lovituri date altora din invidie, dar care ne lasă răsucindu-se în chinuri propria fiinţă. Dacă socotim că aceste plăceri sunt amestecate cu otrăvuri pentru noi înşine, deci că ele se vor dovedi de scurtă durată şi de suprafaţă, fiind urmate de remuşcări dureroase, de neputinţe apăsătoare şi de necazuri grele, ne vom da seama că crucea, ajutându-ne să le evităm, nu e propriu-zis producătoare de suferinţe, ci mai degrabă ne scapă de suferinţe anevoie de vindecat a căderilor, a dezarticulărilor prelungite uneori în veşnicie, şi ne prilejuieşte ridicarea la adevăratele bucurii. Cine nu simte o bucurie mai reală, mai înaltă, mai substanţială când a putut să se înfrâneze de la pricinuirea unui rău cuiva dintre cunoscuţii săi? Cine nu simte o bucurie mai pură şi mai durabilă, când, înfrânându-se de la cheltuiala unei mese somptuoase, a putut da unui nenorocit care se târa fără picioare în noroiul străzii măcar un sfert din acea cheltuială? Bucuria ce şi-a produs-o aplicându-şi crucea în acele momente e o bucurie care se împrospătează în el toată viaţa, nemuşcată de regretele chinuitoare de care e urmată orice faptă neînfrânată sau rea.

În vorbirea duhovnicească creştină se spune că crucea topeşte fantomele înfiripate de ispite, destramă uneltirile celui rău. De fapt, există o fantezie a lăcomiei, a invidiei, a urii, care măreşte atracţia unor lucruri, sau plăsmuieşte trăsături antipatice şi intenţii duşmănoase la cei pe care nu-i iubim. Lăcomia şi aplecarea nestăpânită spre plăceri poleiesc în frumuseţi ireale obiectele dorite, iar ura desfigurează cu închipuirea chipul văzut şi sufletesc al persoanelor pe care nu le iubim. Prin calmul înţelept al înfrânării, al răbdării, al crucii, ne opunem acestor închipuiri înfierbântate, topim nişte false realităţi produse de răul din noi şi prin aceasta oprim şi slăbim pornirile noastre inferioare aţâţate de acele false aparenţe. Răstignim această falsă lume pentru noi şi falsa noastră fiinţă pentru această lume, cum spune Sfântul Apostol Pavel, restabilind lumea reală şi eul nostru adevărat.

Crucea este astfel biruitoare şi în acest sens.

Crucea este, în primul rând, o stăruire în rezistenţa faţă de rău, o stăruire în postul de apărare a fiinţei noastre de valurile agresive ale ispitelor inferioare, care vor să o cucerească, să o copleşească, să o slăbească; în acest sens şi postul e o cruce, iar purtarea crucii înseamnă şi ea a sta la post, a păzi postul de apărare a propriei fiinţe. Toată viaţa trebuie să stăm la acest post de apărare, sau să ne purtăm crucea, pentru că în toată viaţa are loc o năvală a pornirilor inferioare din noi asupra părţii conducătoare şi răspunzătoare a fiinţei noastre, pentru a o târî spre rău, pentru a o îneca în valurile patimilor şi neputinţei, ca să nu aibă cine se împotrivi în noi răului.

Dar crucea nu trebuie înţeleasă numai în acest sens negativ sau defensiv. Chiar prin faptul că stă la postul de apărare a ceea ce e bun în noi, crucea întăreşte fiinţa noastră, binele din noi. Prin cruce ne zidim pe noi înşine din zi în zi, ca fiinţă neclintită în bine, prin cruce facem să sporească fiinţa noastră în frumuseţea ei niciodată terminată, după chipul modelului dumnezeiesc.

Crucea e unealta de diamant a voinţei, cu care dăltuim zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă chipul nostru adevărat, scoţându-l la iveală din materialul fără formă în care e îngropat şi din care tânjeşte să iasă la lumină.

Iar pentru că fiecare om are de luptat împotriva altor porniri, ispite şi probe concrete, cu alte insuficienţe şi deficienţe, în alte situaţii, fiecare are o altă cruce de purtat, alte operaţii dureroase de îndeplinit, adică trebuie să folosească o unealtă întrucâtva potrivită cu materialul netrebnic şi rezistent pe care trebuie să-l înlăture de pe chipul său înăbuşit în el. Fiecare trebuie să folosească adică crucea care i se potriveşte lui, să-şi ia crucea sa şi cu ea să pornească pe urmele lui Hristos, pentru a se face tot mai asemenea lui.

Dar crucea e o forţă pozitivă şi în alt înţeles. Ea este inspirată şi susţinută nu numai de voinţa de a ne întări propria fiinţă, ci şi de voinţa de a ne spori iubirea faţă de alţii. De altfel, nu poţi să-ţi înfrumuseţezi propria fiinţă decât prin obişnuirea de a face bine altora, de a sluji din iubire altora. Astfel prin cruce ne servim nu numai nouă, ci şi celorlalţi. Acestea două merg împreună. Şi amândouă sunt împreunate cu o anumită suferinţă şi osteneală, dar cu bun efect, cu efect de bucurie durabilă şi curată. E obositor pentru mamă să vegheze asupra copilului bolnav, e o cruce, dar e o oboseală a bucuriei curate şi durabile. E obositor şi dureros pentru un fiu al Patriei să o apere la vreme de primejdie, dar e o oboseală şi o durere împreună cu o bucurie înaltă. Orice slujire a altora e împreunată cu greutăţi, pentru că e antiegoistă. Dar tocmai prin aceasta aduce bucurii superioare. Hristos ne este pildă şi izvor de putere în purtarea crucii din iubire pentru alţii. El, cel mai mare, ne-a slujit nouă, micşorându-Se mai mult decât toţi, în loc să aştepte slujirea noastră. Dar tocmai de aceasta s-a arătat adevărata Lui mărire. Noi de asemenea creştem spre înviere prin această cruce a servirii. Căci bucuria de înviere este o bucurie în comuniune, spre care înaintăm prin slujire.

Între servire şi cruce e o strânsă legătură, deci şi între servire şi înviere. Cine nu e în stare să slujească oamenilor, nu poartă crucea urmând lui Hristos şi nu înaintează spre mărire şi spre înviere cu Hristos, în bucuria comuniunii.

Pe de altă parte, omenirea de azi are nevoie mai mult ca oricând de slujirea fiecăruia. Ea trebuie ajutată să învingă primejdia războiului şi a atâtor lipsuri în multe părţi ale lumii, să înfăptuiască o eră de frăţietate, de dreptate şi de bunăstare, de bucurie în iubire.

Să slujim cu drag şi cu convingere creştină, iubiţi credincioşi, acestor năzuinţe ale omenirii. Să slujim Patria noastră scumpă, familia noastră, Biserica noastră, comunitatea şi interesele instituţiei sau întreprinderii în care lucrăm, care contribuie la binele Patriei şi al nostru. Numai printr-o astfel de viaţă de neîncetată şi râvnitoare slujire, arătăm lucrătoare în noi puterea crucii lui Hristos şi ne pregătim fiinţa pentru a ne împărtăşi de bucuria Învierii şi de Împărăţia iubirii desăvârşite, care ni se deschide prin înviere. Amin.


*Publicată în revista Glasul Bisericii, XXVII (1968), 3-4, pp. 362-365

[cristiboss56]

Despre cele zece virtuţi:


Sursa :http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1952.htm

Prima virtute – credinţa, deoarece prin credinţă obţii tot ce doreşti – a spus Domnul. Datorită libertăţii, credinţa noastră ori se micşorează ori se măreşte.


A doua virtute – dragostea nefăţarnică pentru Dumnezeu şi oameni – prin dragoste se împlineşte legea şi se desăvârşeşte viaţa slujirii divine. Dragostea constă în predarea sufletului tău celuilalt şi în a nu face celuilalt ceea ce nu-ţi doreşti ţie.


A treia virtute – postul. Consider post a mânca puţin o dată pe zi. Încă nefiind sătul să te ridici de la masă.


A patra virtute – înfrânarea – mama şi unirea tuturor virtuţilor. Înfrânarea este uciderea păcatului, lepădarea de patimi, începutul vieţii duhovniceşti şi stăruinţa spre fericirea veşnică.


A cincea virtute – trezvia. Trezvia împreună cu meditaţia purifica mintea de gândurile împrăştiate, o face mai limpede şi o îndeamnă la rugăciune. Privegherea chibzuită veseleşte inima.

A şasea virtute – rugăciunea lui Iisus. Aceasta este lucrarea comună a oamenilor şi a îngerilor; prin această rugăciune oamenii se apropie imediat de vieţuirea îngerească. Rugăciunea este bucurie dumnezeiască.


A şaptea virtute – smerenia şi smerita înţelepciune. Smerenia inimii mântuieşte fără greutate pe omul bătrân, bolnav, sărac şi neînvăţat; datorită ei se iartă toate păcatele.A opta virtute – tăcerea, ceea ce înseamnă despărţirea de tulburările şi grijile lumeşti sau tăcerea smerită în mijlocul mulţimii oamenilor. Cel care îşi înfrânează limba şi se abţine îşi va putea înfrâna întregul trup.


A noua virtute – nelipirea de lucruri şi desăvârşita sărăcie.


A zecea virtute – dreapta socoteală şi smerita cugetare despre fiecare lucru, deoarece fără acestea te duci către ce e rău şi nu ajungi să înfăptuieşti binele.


Fără aceste zece virtuţi arătate mai sus este imposibil să te mântuieşti.

Despre rugăciunea neîncetată a lui Iisus

Ce trebuie să facem pentru ca mintea să fie întotdeauna ocupată de Dumnezeu? Dacă nu dobândim următoarele trei virtuţi: iubirea către Dumnezeu şi oameni, înfrânarea şi rugăciunea lui Iisus, atunci nici mintea noastră nu va fi pe deplin ocupată cu Dumnezeu, deoarece iubirea potoleşte mânia, înfrânarea slăbeşte patima, iar rugăciunea eliberează mintea de gânduri şi alungă toată ura şi trufia: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“.
Dacă cineva deprinde rugăciunea lui Iisus şi ea se uneşte cu inima, atunci va curge ca un izvor în fiecare loc, în orice lucrare, în orice vreme. Când se îndeplineşte cu sârguinţă un lucru urgent sau când gândurile chinuie cu putere mintea sau vine somnul, atunci trebuie să ne rugam cu râvnă şi cu voce tare pentru ca mintea să fie atentă la voce. Când mintea e liniştită şi eliberată de gânduri, atunci e posibil să ne rugăm în tăcere. Din rugăciunea rostită îndelung cu limba se naşte cea a minţii, iar din cea mintală se naşte rugăciunea inimii. Acesta este drumul rugăciunii – mai rapid spre mântuire decât prin intermediul psalmilor, canoanelor şi rugăciunilor obişnuite pentru cei învăţaţi. Ceea ce reprezintă bărbatul desăvârşit faţă de un novice, aceea înseamnă rugăciunea faţă de ştiinţa de carte. Această rugăciune are nevoie de trezvie, înfrânare, depărtare de oameni, lipsa tuturor grijilor şi tulburărilor, din care creşte şi se întăreşte rugăciunea adevărată şi neîncetată.

Cum să deosebim lucrarea lui Dumnezeu de lucrarea potrivnicului

Întrebare: De ce trebuie să cunoaştem voia lui Dumnezeu sau ispita vrăjmaşului şi de ce, când se întâmplă un lucru bun, care e îndoielnic, unul te îndeamnă să-l faci, iar altul, dimpotrivă, te împiedică să-l faci?
Răspuns: Duşmanul are deprinderea de a ascunde adevărul şi de a amesteca binele cu răul. Dar de ce trebuie să cunoaştem adevărul? Voia lui Dumnezeu în toate intenţiile noastre este bună, de încredere şi evidentă. Nu numai în lucrul nostru bun, ci şi în fărădelegile noastre Dumnezeu îndelung rabdă şi aşteaptă pocăinţa noastră. Dar de ce să cunoaştem lucrarea vrăjmaşului. De obicei vrăjmaşul ne împiedică şi ne îndepărtează de la lucrul bun. Totuşi, dacă în ceva, care pare a fi bun în exterior, mintea noastră se tulbură, alungă frica de Dumnezeu şi distruge liniştea astfel încât inima se îmbolnăveşte fără cauză, mintea care rătăceşte, ştie că aceasta este lucrarea potrivnicului şi atacul lui. Vrăjmaşul este ispititorul şi tulburătorul minţii în toate intenţiile noastre. Nici starea inimii noastre nu trebuie să o credem întru totul, ci chibzuind cu folos, vom vedea dacă există lipsă de bunăvoinţă. Când mintea noastră este legată de vrăjmaş prin gânduri şi tristeţe, atunci trebuie să renunţăm cu desăvârşire la orice gând şi judecată, deoarece noi nu vom cunoaşte adevărul până când mintea nu se va purifica prin rugăciune. Atunci gândurile, ca o apă tulbure se mişcă în minte sau ca un nor hoinăresc, iar sentimentele faţă de toate nu mai pot fi simţite. De aceea, dorind să cunoaştem adevărul, nu ne dedicăm unui timp lung de rugăciune fierbinte şi de lucruri folositoare. În timpul rugăciunii vrăjmaşul nu poate ascunde adevărul, astfel încât el nu mai are putere; aşa poţi verifica adevărata credinţă în ceea ce faci. Slavă Dumnezeului nostru în veci. Amin.

Despre patimi şi vicii dăunătoare şi despre naşterea unora din celelalte

Înaintea fiecărui păcat diavolii îl conduc pe om spre următoarele patimi: uitarea, mânia cumplită, care este răutatea neomenească şi neştiinţa, ca un întuneric dens. Aceste trei patimi preced fiecare păcat. Căci omul nici un păcat nu poate săvârşi înainte de a face rău prin uitare, mânie sau neştiinţă. Din acestea ia naştere nesimţirea sufletească, ceea ce înseamnă că mintea – ochiul sufletului, se întunecă şi se umple de toate patimile. Înainte de toate se naşte necredinţa. Necredinţa dă naştere iubirii de sine care este şi începutul şi sfârşitul şi rădăcina şi sămânţa tuturor relelor; ea este iubirea iraţională faţă de propriul trup, când peste tot şi în toate lucrurile caută să-şi aleagă pentru sine ceva folositor. Această rădăcină rea a patimilor se dezrădăcinează prin dragoste, milă şi renunţarea la voia proprie.


Iubirea de sine dă naştere egoismului şi iubirii de argint, lăcomiei pântecelui, care înseamnă rădăcina şi cauza fiecărui rău. Din acestea două: iubirea de sine şi iubirea de argint, pătrund în fiecare loc nefericirea şi cumplitele fărădelegi. Atât în rândul mirenilor, cât şi în rândul monahilor, iubirea de argint dă naştere mândriei, din cauza căreia diavolii au căzut din slava cerească.


Mândria dă naştere iubirii de slavă deşartă cu care s-a amăgit. Adam când şi-a dorit să fie ca Dumnezeu şi prin care a adus suferinţa şi blestemul pentru tot neamul omenesc. Iubirea de slavă deşartă dă naştere iubirii de plăceri datorită căreia Adam a căzut şi a fost izgonit din Rai.


Iubirea de plăceri dă naştere lăcomiei pântecelui şi desfrânării. Desfrâul dă naştere mâniei care distruge căldura sufletească şi e dăunătoare pentru fiecare virtute.
Mânia dă putere pomenirii răului care duce la răcirea sufletului. Pomenirea răului dă naştere hulei răutăcioase la adresa fratelui. Hula dă naştere întristării premature ca o rugină care îl mănâncă pe om.


Întristarea dă naştere îndrăznelii nesăbuite. Îndrăzneala dă naştere trufiei care acţionează împotriva virtuţilor.
Trufia dă naştere vorbăriei nemăsurate, iar vorbăria dă naştere clevetelii. Dacă cineva învinge aceste patimi, acela poate fi supus de către altele care sunt: frica, invidia, ura, făţărnicia, necredinţa, linguşirea, cârtirea, semeţia, iubirea lumească, răutatea sufletului, laşitatea, îngâmfarea, obrăznicia, râsul care duce la cădere, deznădejdea în care omul singur se aruncă fără să vadă iubirea de oameni şi mila lui Dumnezeu, care îi mântuiesc pe cei păcătoşi, pentru că nu există pe pământ un asemenea păcat pentru care să nu existe iertare.


Din următoarele şapte patimi – iubirea de sine, iubirea de argint, mândria cu trufia, pomenirea răului, judecata, desfrânarea, deznădejdea, reiese finalul tuturor patimilor. Dacă cineva nu se îndulceşte cu aceste patimi şi le omoară, acela dobândeşte următoarele virtuţi: credinţa, dragostea, postul, înfrânarea, trezvia, rugăciunea, smerenia cu smerita înţelepciune, tăcerea şi dreapta socoteală.


Dacă cineva are numai una din principalele patimi, acela nicidecum nu va reuşi în ceva chiar dacă ar lucra împotriva celorlalte patimi şi ar avea virtuţi şi chiar dacă sângele său s-ar vărsa pentru Hristos, rugăciunea lui nu va fi plăcută lui Dumnezeu.
Doamne Dumnezeule, izbăveşte-ne pe noi cu darul Tău de orice patimi şi ispite în veci. Amin.

[cristiboss56]

[…] „Smerenia este un har fără nume al sufletului.“1 Ea e opusul mândriei, care e cea mai rezistentă dintre patimi. Şi precum mândria ne înalţă în aparenţă, dar în realitate ne coboară până în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rău, aşa smerenia, coborându-ne în aparenţă, ne înalţă pe cea mai înaltă treaptă, avându-şi ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii şi iubirii. Dacă mândria ca egoism este izvorul tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor. Dacă mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi subzistă, smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata şi întunecă contemplarea dreaptă a realităţii, smerenia restabileşte vederea justă a lucrurilor. Fiecare virtute echivalează cu un spor de voinţă. Dar acest spor de voinţă se întemeiază pe un spor de cunoaştere, pe un spor de vedere justă a lucrurilor, cum spun Sfinţii Părinţi. Căci ceea ce întunecă şi strâmbă vederea realităţii sunt patimile. Omul pătimaş, dacă a făcut un lucru dintr-un interes personal, caută să justifice fapta lui printr-un interes general. El îşi schimbă întreaga concepţie despre un anumit sector al vieţii prin urmărirea acelui păcat şi caută să-i convingă şi pe alţii că aşa ar trebui să lucreze, deşi până ieri el însuşi propovăduia altă concepţie. El nu recunoaşte că adevărul obiectiv este altul, căci el a păcătuit din slăbiciune faţă de acel adevăr, ci strâmbă adevărul şi norma de orientare generală, ca să adopte toţi punctul lui de vedere.

Smerenia restabileşte înţelegerea adevărată a realităţii

Dar dacă patimile strâmbă vederea lucrurilor întrucât adaptează ordinea generală şi obiectivă a lucrurilor la un interes egoist, particular, fiecare virtute, fiind o depăşire a unei patimi, deci a egoismului, aduce un spor de vedere justă a lucrurilor.

Dacă-i aşa, smerenia, cea mai înaltă şi mai rezumativă dintre virtuţi, fiind opusă egoismului - izvor al patimilor, e cea mai deplină restabilire a înţelegerii adevărate a realităţii naturale, rămânând ca iubirea să înţeleagă şi cele mai presus de fire.

Dar fiindcă lupta cu mândria nu se porneşte numai după biruinţa asupra celorlalte patimi, ci chiar de la început, căci, într-o anumită privinţă, chiar lupta cu celelalte patimi e şi o luptă cu egoismul mândriei, sau trebuie însoţită de ea, smerenia are, după Ioan Scărarul, mai multe trepte. El zice: „Alta este vederea acestei vii preacinstite, în iarna patimilor, alta, în toamna roadelor, şi iarăşi alta, în vara virtuţilor, deşi toate formele ei concurg spre una şi aceeaşi bucurie şi rodire. Când, adică, începe să odrăslească butucul ei, urâm îndată, nu fără durere, toată slava şi lauda omenească, alungând de la noi toată mânia şi furia. Înaintând apoi cu vârsta duhovnicească această împărăteasă a virtuţilor în suflet, nu mai preţuim, ba socotim chiar lucru de scârbă, orice bine am fi săvârşit, şi credem mai degrabă că în fiecare zi adăugăm ceva la povara păcatelor noastre, prin vreo împrăştiere neştiută. Iar bogăţia darurilor dumnezeieşti (harismele) împărtăşite nouă o socotim ca un adaos de şi mai mare osândă, ca unii ce nu suntem vrednici de ele“. El distinge îndeosebi trei faze ale smereniei, descriindu-le astfel:

„Pocăinţa curată, plânsul care ne spală de orice pată şi preacinstita smerenie a celor desăvârşiţi sunt atât de departe şi atât se deosebesc întreolaltă, cât se deosebesc pâinea, aluatul şi făina. Prin pocăinţă, sufletul se sfărâmă şi se mărunţeşte în mod efectiv, prin apa plânsului se uneşte, ca să zic aşa, şi se amestecă în chip nemincinos cu Dumnezeu. Pe urmă, fericita smerenie, aprinzând focul Domnului, face sufletul pâine întărită, din care lipseşte orice fermentaţie şi înfumurare stricăcioasă.“2 Iar în alt loc spune: „Cunoaşte prin tine, că văile sunt acoperite de grâne şi de rod duhovnicesc. O vale este şi sufletul smerit, în mijlocul munţilor, adică al ostenelilor, rămânând mereu neînălţat şi nemişcat. Pocăinţa se ridică, plânsul bate la uşa cerului, iar preacinstita smerenie deschide. ... În lipsa luminii, toate sunt întunecate, în lipsa smereniei, toate sunt goale şi veştede. Altceva este a te înălţa, altceva a nu te înălţa şi altceva a te smeri. Primul lucru înseamnă a judeca în fiecare zi; al doilea, a nu judeca, dar a nu se judeca nici pe sine; al treilea, a te osândi pe tine însuţi în toate, fără a fi vrednic de osândă... Smerenia e acoperământ dumnezeiesc peste isprăvile proprii, ca să nu fie văzute. Smerenia este abisul modestiei, ce nu poate fi apucat de hoţi. Smerenia este turn de tărie în faţa vrăjmaşului“ 3.

Mândria, stânca pleşuvă bătută de crivăţul nimicului

Smerenia este conştiinţa şi trăirea supremă a infinităţii divine şi a micimii proprii. Ea este, totodată, conştiinţa că infinitatea divină străbate prin toate şi prin toţi cei din jurul nostru. De aceea am spus că ea este un uriaş spor de cunoaştere. Omul smerit se pleacă înaintea semenului ca înaintea lui Dumnezeu. Dacă mândria acoperă pentru ochii noştri infinitul realităţii lui Dumnezeu, smerenia îl descoperă. De aceea, orice am face, cât timp ne lipseşte smerenia, cât timp e o urmă de mândrie în noi, n-avem fiorul atingerii cu Dumnezeu şi nici conştiinţa adâncirii noastre în Dumnezeu şi nu-i facem nici pe alţii să o simtă. Unde lipseşte smerenia, e superficialitate, e platitudine, e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezeşte zâmbetul de milă. În adâncurile indefinite şi pline de taină, în Dumnezeu, trăieşte numai cel smerit. Sare (înţeles edificator, seriozitate) au numai faptele şi a-titudinile acestuia. Trebuie să te faci mic de tot, mic până a te socoti nimic, ca să vezi măreţia lui Dumnezeu şi să te simţi umilit de lucrarea Lui. Smerenia este înţelepciunea cea mai larg cuprinzătoare. Cel smerit, departe de a se sărăci, îmbrăţişează din infinit mai mult decât oricare altul şi oferă şi altora. Cel mândru prinde fum. Smerenia e valea holdelor mănoase ce-şi sorb puterea din seva infinitului. Mândria e stânca pleşuvă bătută de crivăţul nimicului, care seacă viaţa. Smerenia este transparenţa supremă a firii, dobândită după alungarea negurii patimilor, pătrunsă în toate facultăţile sufletului. Prin patimi, care au ca motor ascuns mândria, omul e aşezat mereu înaintea vederii sale; nu vede realitatea şi opera lui Dumnezeu, ţinând-o acoperită de sinea proprie. El îşi este sieşi negură şi fum. Patimile sunt excrescenţele bolnave ale eului, astupându-i vederea realităţii. Şi nu astupă numai vederea realităţii deosebite de sine, ci şi vederea de sine. Umflătura eului, sau fumul emanat de eu, se aşază între vederea sa şi eul său adevărat, luându-se pe sine drept ceea ce nu este cu adevărat. Şi oare ieşirea minţii din sine, extazul, pentru a vedea pe Dumnezeu4, nu înseamnă tocmai această uitare smerită de sine în faţa realităţii Lui copleşitoare? Căci, pentru a cunoaşte ceva, trebuie să uiţi de tine, odată ce tu nu eşti altceva decât instrument de vedere, de primire a realităţii infinite, dar nici măcar instrument de sine existent. Eşti lucrător într-o vie care nu-i a ta, dar chiar şi lucrător eşti numai prin bunăvoinţa Stăpânului.

Smerenia, părând a fi o autoreducere la nimic, este în fond o revenire a firii noastre la starea de fereastră a infinitului şi de încăpere goală menită să se umple de lumina dumnezeiască. Fereastra de fapt nu există pentru sine, iar încăperea căreia îi transmite Dumnezeu lumina nu vede nimic fără lumină. Tot aşa omul, numai acceptând acest rol de a nu fi decât reflector şi primitor al luminii dumnezeieşti, are un destin măreţ: acela de a convieţui cu infinitul. Dacă se ruşinează de acest rol şi se umple de fumul propriu, nu mai poate vedea nimic nici din sine.

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, Partea I: Purificarea, B. Purificarea de patimi prin virtuţi, 9. Blândeţea şi smerenia, pp. 202-206.

Note: 1 Ioan Scărarul, Scara, Treapta XXV; P.G. 88, 986.

2 Diadoh distinge două faze ale smereniei: „Una, care apare la mijlocul strădaniilor pentru desăvârşire, alta, la capătul final al lor. Prima e smerenia provocată de neputinţa trupului şi de diferitele duşmănii fără temei, a doua e provocată de abundenţa bunăvoinţei dumnezeieşti. Cea dintâi e împreunată cu întristarea, când e lipsită de bunătăţile pământeşti, a doua e cu totul duhovnicească şi fericită“ (Filoc. rom., I, p. 390).

3 Treapta XXV, P.G. 88, 988-989.

4 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice, I, 81; P.G. 90, 1116.