Remember

[cristiboss56]

3 martie 2013 – Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor împlineşte astăzi 22 de ani de la întronizare.

Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen s-a născut la data de 25 august 1929, în satul Herăști, comuna Grebănu (județul Buzău). Este tuns în monahism la Mănăstirea Neamț la 10 martie 1951 sub numele Pimen, fiind hirotonit ierodiacon (1951) și apoi ieromonah (1957). După absolvirea Facultății, este numit egumen, apoi stareț la Mănăstirea Putna (1957-1961). La 10 ianuarie 1982, arhimandritul Pimen Zainea este ales de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, cu titlul “Suceveanul'. Este hirotonit întru arhiereu, cu prilejul hramului Mănăstirii 'Sf. Ioan cel Nou' de la Suceava, la 24 iunie 1982 de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit Teoctist Arăpașu al Moldovei și Sucevei, împreună cu Preasfinţitul Episcop Eftimie Luca al Romanului și Hușilor și cu Preasfinţitul Roman Ialomițeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

La data de 24 ianuarie 1991, Preasfinţitul Pimen Suceveanul a fost ales Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, fiind instalat ca Episcop la Suceava la 3 martie 1991.

[cristiboss56]

Prima duminică a Postului Mare este ziua în care creştinii ortodocşi cinstesc Dreapta Credinţă. La 4 martie 843, un sinod convocat la Constantinopol de Patriarhul Metodie, în timpul împărătesei Teodora, confirmă hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice şi consfinţeşte definitiv cultul icoanelor în Biserică. Tot atunci a fost instituită Duminica Ortodoxiei.

Duminica Ortodoxiei a fost sărbătorită pentru prima dată la 11 martie 843, în cea dintâi duminică a Postului Mare.

[cristiboss56]

Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 27 martie 1918 şi a fost în fapt reunificarea părţii dintre Prut şi Nistru a voievodatului istoric al Moldovei alipită la Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov.

Biserica şi Statul

Relaţia dintre Biserică şi Stat în ţara noastră dăinuie încă de la începuturile noastre ca popor. Istoria Bisericii completează istoria naţională şi o împlineşte. Anul 1918 nu face excepţie şi speculează contextul favorabil european. Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală al Ardealului afirma: „Istoria românilor e biografia extraordinară a unui popor de viţă veche, din strămoşi viteji şi drepţi, cumpăniţi în gândire şi hotărâţi în faptă“.

Multă vreme, românii au fost nevoiţi să trăiască în provincii diferite ale aceluiaşi neam. Au trăit despărţiţi, uneori sub stăpâniri străine. Libertatea şi-au apărat-o cu armele, iar identitatea prin grai şi credinţă. Avem, aşadar, o întreită legătură între românii din cele trei provincii istorice: pământul, limba şi credinţa, legătură ce a păstrat conştiinţa că românii sunt fraţi, indiferent de ce parte a Carpaţilor le-a fost dat să vieţuiască.

La 27 martie/9 aprilie 1918 Basarabia s-a reunit cu România, iar Arhiepiscopia Chişinăului a fost inclusă în Biserica Ortodoxă Română. Din iunie 1918 până în decembrie 1919 Arhiepiscopia Chişinăului a fost condusă de episcopul Nicodim Munteanu al Huşilor, în calitate de locţiitor de arhiepiscop. De la începutul anului 1920 eparhia a fost condusă de arhiepiscopul Gurie Grosu, un localnic, care la 28 aprilie 1928 a fost ridicat la demnitatea de mitropolit, potrivit Enciclopediei Ortodoxiei Româneşti (EIMBOR, Bucureşti, 2010, p.268). A păstorit până la 11 noiembrie 1936, când a fost pensionat. În timpul păstoririi lui la 10 martie 1923 s-au mai înfiinţat şi două episcopii în Basarabia, la Ismail şi la Bălţi. În 1926 s-a înfiinţat o Facultate de Teologie în Chişinău, care a funcţionat până în 1941. După Gurie, eparia a fost condusă de doi locţiitori, cel mal însemnat fiind arhiereul Efrem Enăchescu Tighneanul.

Din toamna anului 1944 Biserica din Basarabia se găseşte sub jurisdicţia Patriarhiei Ortodoxe Ruse cu ierarhi ruşi. În 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a reactivat Mitropolia românească a Basarabiei, în frunte cu Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Petru Păduraru. Prin hotărârea nr. 7427/ 24 octombrie 1995, Sfântul Sinod a aprobat modificarea titulaturii Mitropoliei Basarabiei astfel: „Mitropolia Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, şi Exarhat al Plaiurilor”.

Unirea cu România

În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice, etc. Pe cale diplomatică se reuşise menţinerea statului român.

La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretenţiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Era aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegaţiei austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia” (Boldur, Alexandru V., Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992, p.114)

În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.

Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit. Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conştiinţă naţională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas. Zemsteva din Bălţi anticipa timpii şi declara oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând şi administraţiile locale să urmeze exemplul.

Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos. (Boldur, Alexandru V., Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992, p.115) În acest context, la Iaşi au început discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării. În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii Chişinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul Ţării. Constatin Stere a sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi primul-ministru Alexandru Marghiloman.

În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost cooptat în Sfat. Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de Neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa România.

Această Unire se face pe următoarele baze:
1. Sfatul Țării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare, după nevoile și cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaște de Guvernul român.
2. Basarabia își păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Țării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct și secret, cu un organ împlinitor și administrație proprie.
3. Competența Statului Țării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor Zemstvelor și orașelor; c) numirea tuturor funcționarilor administrației locale prin organul său împlinitor, iar funcționarii înalți sunt întăriți de Guvern.
4. Restructurarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.
5. Legile în vigoare și organizația locală (Zemstve și orașe) rămâne în putere și vor putea fi schimbate de Parlamentul român, numai după ce vor lua parte la lucrările lui și reprezentantul Basarabiei.
6. Respectarea drepturilor minorităților din Basarabia.
7. Doi reprezentanți vor intra în Consiliul de Miniștri român, acum desemnați de actualul Sfat al Țării, iar pe viitor luați din sânul reprezentanților Basarabiei din Parlamentul Român.
8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanți proporțional cu populația, aleși pe baza votului universal, egal, direct și secret.
9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, orașe, Zemstve și Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, direct și secret.
10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinței, a adunărilor și toate libertățile obștești vor fi garantate prin Constituție.
11. Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile turburi ale prefacerilor din urmă sunt amnistiate.

Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporțional cu populația și reprezentanții Basarabiei, aleși prin vot universal, egal, direct și secret, spre a hotărî împreună cu toții înscrierea în Constituție a principiilor și garanțiilor de mai sus.

Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea și pentru totdeauna!
Președintele Sfatului Țării, I. Inculeț,
Secretarul Sfatului Țării, I. Buzdugan,

(Sursa: http://www.historia.ro)

[cristiboss56]

In mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa primului ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.

Condiţiile unirii

Actul Unirii prevedea o serie de condiţii care ţineau de necesităţile stringente ale provinciei. Astfel, Sfatul Ţării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârşit reforma agrară, de o importanţă critică pentru ţărănimea basarabeană. Unirea era condiţionată de păstrarea unei autonomii provinciale, cu administraţie proprie şi un Sfat (Dietă) proprie. Acesta urma să aibă competenţe în stabilirea bugetelor locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile administrative. România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o reprezentare proporţională în Parlament precum şi prezenţa obligatorie în Consiliul de Miniştri a doi reprezentanţi basarabeni. În fine, se cerea convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă Constituţie a principiilor enunţate în actul Unirii. Constituţia de la 1923 a fost cea care a întărit integrarea Basarabiei în România Mare.

În lumina declarării Unirii de la 1 decembrie cu Transilvania, adunarea Sfatului Ţării s-a întrunit din nou în şedinţă specială, la 26 noiembrie/9 decembrie, a votat unirea necondiţionată şi a adoptat în fine legea agrară, care rezolva o problemă extrem de sensibilă a ţăranilor basarabeni. După adoptarea ei rolul Sfatului era terminat. Astfel, la 10 decembrie Sfatul Ţării adopta declaraţia prin care renunţa la condiţiile stipulate în actul unirii şi, fiind îndeplinită reforma agrară, Sfatul s-a dizolvat, pecetluind unirea necondiţionată şi ireversibilă.

Recunoaşterea internaţională

Imediat după declararea unirii, Rada ucraineană a emis proteste vehemente şi a refuzat să recunoască actul. Guvernul român a respins pretenţiile acesteia asupra nordului şi sudului Basarabiei, precum şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei. Reacţiile ostile au continuat pentru multă vreme, statutul României Mari fiind pus sub semnul întrebării.

Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920 România a semnatat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia care prevedea: "Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România", părţile contractante recunoşteau "suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar".

Acţiunile revizioniste

În primii ani de după unirea cu România, în Basarabia au apărut şi activat mai multe organizaţii pretins revoluţionare care militau pentru ruperea Basarabiei şi anexarea ei la Ucraina sau la Rusia. Multe dintre ele îşi aveau centrul la Odesa. Spre exemplu, astfel de organizaţii erau „Societatea pentru salvarea Basarabiei”, o organizaţie cu caracter propagandistic sau „Comitetul Militar de Salvare a Basarabiei”, cu caracter militar.

Anexarea Basarabiei de către Rusia sovietică

Efectele unirii au fost anulate după 22 de ani, în anul 1940. În baza pactului secret Ribbentrop-Molotov, Rusia sovietică a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. (informaţii preluate de pe site-ul http://enciclopediaromaniei.ro/wiki)

[cristiboss56]

Astăzi se împlinesc 24 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia

Astăzi se împlinesc douăzeci şi patru de ani de la trecerea la cele veşnice a Monahului Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea „Sfânta Ana” – Rohia, personalitate marcantă a culturii, credinţei şi spiritualităţii româneşti a secolului al XX-lea.
Născut la 29 iulie 1912, în localitatea Pantelimon de lângă Bucureşti, în familia de origine evreiască a inginerului Oscar Steinhardt, tânărul Nicu-Aurelian a urmat cursurile Liceului „Spiru Haret” din Bucureşti, între colegii săi numărându-se Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu şi Dinu Pillat. În anul 1929 îşi ia bacalaureatul, apoi licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti (1932), iar în anul 1936 primeşte titlul de doctor în Drept Constituţional cu lucrarea 'Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional'. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în acelaşi an.
În anul 1939 începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale şi s-a remarcat printr-o intensă activitate publicistică şi critică, colaborând la publicaţiile Libertatea, Universul Literar, Victoria, Tribuna Poporului etc.
După instaurarea regimului comunist, a început să fie persecutat alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice. A fost arestat împreună cu filosoful Constantin Noica şi grupul de prieteni din care mai făceau parte Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Mihai Rădulescu şi condamnat la doisprezece ani de muncă silnică (1960), sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, suferind în închisorile de la Jilava, Gherla şi Aiud. Aşa cum mărturiseşte în lucrarea Primejdia mărturisirii, în timpul perioadei de detenţie a luat decizia de a se converti la creştinism şi a se boteza. La 15 martie 1960, la Jilava, scriitorul si criticul literar Nicolae Steinhardt primeşte Taina Sfântului Botez de la ieromonahul Mina Dobzeu. După acest eveniment deosebit din viaţa sa, a scris lucrarea sa de referinţă Jurnalul fericirii care reprezintă, potrivit propriei sale mărturii, testamentul său literar. În urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), Nicolae Steinhardt a fost eliberat din închisoare.
La data de 16 august 1980 a fost tuns în monahism la Mănăstirea „Sfânta Ana” – Rohia. Ca monah, Părintele Nicolae s-a remarcat prin organizarea bibliotecii mănăstirii – care număra peste 23.000 de volume – şi printr-o intensă activitate pastoral-misionară, predicile rostite de la amvon fiind publicate în volumul postum sub titlul Dăruind vei dobândi.
La 24 martie 1989, presimţindu-şi sfârşitul, scrie prietenului şi constantului său redactor Virgil Bulat, să vegheze asupra tipăririi postume a volumului Monologul polifonic (care va fi publicat la Ed. Dacia în 1991 şi în 2002). Scrisoarea mai preciza textual şi ferm: „Mănăstirea îmi este moştenitoare”.
A trecut la Domnul în ziua prăznuirii Sfântului Ioan Scărarul, 30 martie 1989.

[andra_v]

Fântâna Albă, mai sângeroasă decât Zidul Berlinului. 72 de ani de la masacrarea românilor care încercau să fugă din Bucovina de Nord spre România

La 1 aprilie 1941, în jur de 3.000 de români au fost masacraţi la Fântâna Albă, în Bucovina, pe teritoriul Ucrainei de astăzi, de soldaţii sovietici.
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/...rd-640465.html

[cristiboss56]

S-au împlinit astăzi, 10 aprilie, 101 de ani de la naşterea părintelui arhimandrit Cleopa Ilie, cel mai mare duhovnic român al secolului XX. Născut pe 10 aprilie 1912 în localitatea Suliţa din judeţul Botoşani, părintele a îmbrăţişat de tânăr viaţa monahală, mai întâi ca frate în mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ. A fost călugărit în anul 1937, iar apoi hirotonit diacon şi preot.

Mai multe informaţii despre viaţa părintelui Cleopa Ilie a oferit pentru Radio TRINITAS părintele arhimandrit Timotei Aioanei, mare ecleziarh al Catedralei Patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor: „Părintele Cleopa şi-a îndreptat paşii către Schitul Cozancea care se află în apropierea satului în care a văzut lumina zilei. Acolo l-a cunoscut pe marele duhovnic de mai târziu Paisie Olarul de care l-a legat o strânsă, sfântă şi adevărată prietenie. După ucenicia scurtă de la Cozancea şi după armata scurtă pe care a făcut-o părintele Cleopa a venit la Sihăstria. Aici a rămas puţin timp, deoarece Patriarhul Justinian l-a trimis împreună cu 30 de călugări la Mănăstirea Slatina din ţinutul Fălticenilor, Mănăstire pe care a reorganizat-o. A fost perioada de încercare pentru Biserică. Securitatea l-a urmărit şi părintele a fost arestat. Până la urmă a fugit în munţi. La un moment dat, la sfatul unor călugări cu care se întâlnea uneori, părintele a revenit în Mănăstirea de metanie. De această dată nu ca stareţ, ci ca duhovnic al Mănăstirii împreună cu părintele Paisie Olaru”, informează Radio TRINITAS.

De la întoarcerea în Mănăstirea Sihăstria şi până în ziua trecerii sale la Domnul, pe 2 decembrie 1998, părintele Cleopa a spovedit şi învăţat nenumăraţi credincioşi din întreaga ţară. Tot la părintele Cleopa veneau pentru sfaturi ierarhi atât din ţară cât şi din străinătate, a mai spus părintele arhimandrit Timotei Aioanei.