Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

„Dar pe cel ce boscorodeşte din burtă şi din fiţuici şi îi minte cu privire la mântuirea lor îl laudă şi îl primesc.”

„Cei mai mulţi cinstesc ca nepătimitori şi ca sfinţi pe cei ce făţăresc virtutea şi altceva arată în pielea obrazului, şi altceva sunt după omul din lăuntru, şi anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia şi răul miros al plăcerilor. Ei socotesc aşa, pentru că nu au ochiul sufletului curăţit, nici nu sunt în stare să-i cunoască pe aceia după roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie şi virtute şi în nerăutatea inimii, care sunt sfinţi cu adevărat, îi socotesc, în chip greşit, ca pe oamenii de rând şi trec pe lângă ei dispreţuindu-i şi îi ţin de nimic.
Unii ca aceştia cinstesc ca învăţător şi ca om duhovnicesc mai degrabă pe cel guraliv şi arătos. Iar pe cel tăcut şi cu grijă la cuvinte îl ţin de prost şi mut.
Cei trufaşi la cuget şi bolnavi de mândria diavolului se întorc de la cel ce vorbeşte în Duhul Sfânt, socotindu-l trufaş la cuget şi mândru. Căci cuvintele lui mai degrabă îi pleznesc decât îl străpung. Dar pe cel ce boscorodeşte din burtă şi din fiţuici şi îi minte cu privire la mântuirea lor îl laudă şi îl primesc. Astfel, nu este nimeni înntre unii ca aceştia care să poată deosebi şi vedea lucrul bine şi aşa cum este.”


(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia VI, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 67-68)

[cristiboss56]

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Casian scrie despre lupta cu duhul desfrânării în felul următor: „Lupta cu patima desfrânării amarnică este; mai lungă decât toate celelalte lupte; o luptă zilnică, din care învingători cu desăvârşire ies foarte puţini. Această luptă începe cu prima vârstă a omului adult şi nu încetează decât după învingerea celorlalte patimi, în această luptă avem nevoie de o armă îndoită. Căci pentru a o învinge postul cel aspru al trupului nu este suficient, deşi el este în primul rând de trebuinţă; pe lângă el, de neapărată nevoie este blândeţea duhului şi rugăciunea neîncetată. Apoi, studiul continuu al Sfintelor Scripturi, împreună cu cugetări la cele dumnezeieşti lucrate cu dreaptă socoteală; apoi, lucrul mâinilor şi munca fizică de neapărată trebuinţă în învingerea acestei patimi este. Toate acestea păzesc inima de patima desfrâului şi o redau sieşi; dar mai presus de toate şi întotdeauna trebuie să avem împreună cu acestea adânca şi adevărata smerenie a cugetului, fără de care nici o victorie, asupra nici unei patimi, nu este posibilă vreodată. Biruinţa asupra patimii desfrânării depinde şi de desăvârşita curăţire a inimii, din care, după cuvintele Domnului, iese toată otrava şi boala sufletului, inclusiv patima desfrânării: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Ne trebuie adevărata smerenie cea de toată vremea şi răbdarea inimii, precum şi paza straşnică dinspre partea mâniei şi a celorlalte patimi, de-a lungul întregii zile. Căci câtă vreme îngăduim focul mâniei în noi, cu uşurinţă facem cale liberă şi tăciunilor aprinşi ale celorlalte patimi. Este interesant cum chiar şi cei mai mari părinţi nevoitori află o legătură cauzală între patima mâniei şi cea a desfrânării, de unde iese că cei mai mânioşi sunt şi cei mai desfrânaţi.
(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 29 februarie, Sfântul Nicolae Velimirovici)

[cristiboss56]

„Deznadejdea este pierderea increderii in bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu. Ea este un pacat impotriva Duhului Sfant. Deznadejdea este a unsprezecea treapta a pacatului, dupa invatatura Sfantului Nicodim Aghioritul. Urmarile deznadejdii duc pe om la a douasprezecea treapta a pacatului, care este sinuciderea, asemenea lui Iuda.
De ce isi pierd unii oameni nadejdea mantuirii si ajung la sinucidere?
Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredintei, a mandriei, a deznadejdii, a fricii, a razbunarii si a lipsei unui duhovnic bun.
Cum trebuie combatute pacatele deznadejdii si ale sinuciderii? Ce ne invata Sfintii Parinti in aceasta privinta ? Pot fi pomeniti la sfintele slujbe asemenea oameni?
Pacatul deznadejdii si gandul sinuciderii se vindeca prin rugaciunea cea staruitoare (Iacob 5, 13; Iuda 20). Orice rugaciune staruitoare este lecuirea deznadejdii si intarirea nadejdii ” (Sfantul Ioan Scararul, Cuvantul 28). Iarasi, omul se intareste impotriva deznadejdii prin spovedanie si impartasirea cu Sfintele si dumnezeiestile Taine; cei sinucisi nu pot fi pomeniti la nici un fel de rugaciune, nici acasa, nici la Sfanta Biserica, afara de cazul ca au fost dementi, bolnavi grav de nervi (Pravila Bisericeasca de Protos. Nicodim Sachelarie, pag. 291-292)”.
Parintele Arsenie Papacioc: In materie de mantuire, nu exista timp, exista vesnicie
“Pe sinucigas il putem pomeni numai daca este nebun, caci atunci nu mai are control si nu mai conteaza; nu intr-o stare de nervi accentuata. Am gasit totusi o solutie, ca nu puteam sa-i pomenim pe cei care se sinucid deliberat. (…) Am gasit metoda asta: sa se scrie mortii cei mai apropiati ai celui ce s-a sinucis, fara el, si sa se pomeneasca accentuind „…si cu tot neamul lui cel adormit”, unde poate sa intre si el, si atunci lasam sa delibereze Dumnezeu. (…) Nu se pot pomeni nici dupa sapte ani, pentru ca atunci s-ar sinucide toata lumea daca ar sti ca dupa sapte ani ar merge la bine. Nu se poate, nici odinioara! Pentru ca in materie de mantuire nu este timp. Nu exista timp, exista vesnicie”.
Cuviosul Paisie Aghioritul: Bunul Dumnezeu sa faca ceva si pentru ei
“Bunul Dumnezeu sa faca ceva si pentru ei, deoarece nu stim ce s-a intamplat de s-au sinucis, nici in ce stare s-au aflat in ultima clipa. Se poate ca in clipa in care si-au dat sufletul sa se fi pocait, sa fi cerut iertare de la Dumnezeu si astfel sa fi fost primita pocainta lor, iar sufletul lor sa fi fost luat de ingerul Domnului”.

[cristiboss56]

Sa luam aminte , dragi colegi forumisti !


"Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: "De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?" a devenit o intrebare obisnuita astazi. "Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte - pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!"

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos - singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor."

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Sa luam aminte , dragi colegi forumisti !


"Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: "De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?" a devenit o intrebare obisnuita astazi. "Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte - pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!"

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos - singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor."

Spre intelegere :
http://eresulcatolic.50webs.com/mnecredinciosi.html

[leonte]

În prealabil postat de cristiboss56

Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor."

Cu adevarat asa este. Mai ales, pieirea este apanajul virtuosilor ce se socotesc virtuosi, decat a rau-facatorilor ce se stiu nelegiuti. Dar a nu se intelege ca nelegiuirea duce la sfintenie.

Mi-a placut introdeauna abordarea parintelui Papacioc: "O prezenta continua la Dumnezeu." Daca Hristos ar scrie un mesaj catre o fatuca mai zglobie, oare cum ar scrie? Oare cu iutime? Oare cu dispret? Oare cu ironii?... Dar daca cineva I-ar arunca Lui o batjocora, oare cum ar raspunde? Dar eu cum raspund la "intepaturi" si la provocari?

Intr-o fractiune de secunda, acest sirag de intrebari isi primesc raspuns in mintea omului cu "o prezenta continua la Dumnezeu".

[cristiboss56]

"Ucenicul: Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare. Ce este inselarea ?
Staretul: Inselarea este vatamarea firii omenesti prin minciuna. Inselarea este starea in care se afla toti oamenii, pana la unul, stare nascuta din caderea pro- toparintilor nostri. Cu totii suntem in inselare (incepu- tul celui de-al treilea Cuvant al Preacuviosului Si- meon, Nou! Teolog, ed. Pustiei Optina, l852). Consti- inta acestui fapt este cea mai de nadejde pavaza im- potriva inselarii. Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. Cu totii suntem inselati, cu totii sun- tem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Sa ne facem ai acestui Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar - si El ne va scoate din prapastia amagirii de sine si a amagirii de catre demoni. Jalnica este starea noastra. Ea este temnita din care ne rugam sa fie scos sufletul nostru, "ca sa se marturiseasca numelui" Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). Ea este cugetarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita intreaga lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare. Ea este "trupul si sangele", care "nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu" ( l Cor. l5, 50). Ea este moartea vesnica, tamaduita si nimicita de Domnul Iisus, Care este "In*vierea si Viata" (Ioan ll, 25). Astfel este starea noastra. Privelistea ei este o noua pricina de plans. Cu plangere sa strigam catre Domnul Iisus ca sa ne scoata din inchisoare, sa ne traga din prapastiile pamantului, sa ne smulga din falcile mortii. "Domnul nostru Iisus Hristos", spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, "de aceea S-a si pogorat la noi, pentru ca a vrut sa ne scoata din robie si din cea mai amarnica inselare" (Inceputui Cuvantului al 3-lea).
Ucenicul: Aceasta lamurire nu este destul de lesnicioasa pentru intelegerea mea: am nevoie de o lamurire mai simpla, mai apropiata de priceperea mea.
Staretul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost intrebuintata de catre ingerul cazut, minciuna (Fac. 3, l3). Din aceasta pricina, Domnul l-a numit pe diavol "mincinos, tatal minciunii si ucigas de oameni dintru inceput" (Ioan 8, 44). Domnul a unit strans notiunea de minciuna cu cea de ucidere de oameni, intrucat cea din urma este urmarea nemijlocita a celei dintai. Cuvantul "dintru inceput" arata faptul ca minciuna a slujit diavolului, chiar de la inceput, ca arma pentru uciderea de oameni, si ii slujeste in chip statornic ca arma pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Inceputul rautatilor este gandul mincinos. Izvorul amagirii de sine si al amagirii demonice este gandul mincinos !. Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte vesnica chiar in radacina ei - protoparintii ! Protoparintii nostri "s-au amagit", adica au recunoscut minciuna drept adevar si, primind minciuna ascunsa sub chipul adevarului, s-au vatamat pe sine, fara putinta de tamaduire, cu pacatul aducator de moarte, lucru marturisit si de stramoasa noastra. "Sarpele m-a amagit", a zis ea, "si am mancat" (Fac. 3, l3). De atunci, firea noastra patrunsa de otrava raului tinde "cu voie si fara voie" spre raul care se infatiseaza vointei pervertite, intelegerii schimonosite, simtirii pervertite a inimii, in chipul binelui si al desfatarii. "Cu voie" pentru ca in noi mai este inca o ramasita de libertate si de alegere intre bine si rau. "Fara voie" - pentru ca aceasta ramasita de libertate nu lucreaza ca o libertate deplina; ea lucreaza sub inriurirea de neinlaturat a stricaciunii facute de pacat. Ne-am nascut asa; si nu putem sa nu fim asa; si de aceea ne gasim cu totii, pana la unul, in stare de amagire de sine si de inselare demonica. Din acest fel de a privi starea oamenilor in legatura cu binele si raul, starea in care se afla, in mod obligat, fiecare om, reiese urmatoarea definitie a inselarii, care o lamureste in chip cu totul multumitor: inselarea este insusirea de catre oameni a minciunii luate de ei drept adevar. Inselarea lucreaza mai intai asupra felului de a gandi; dupa ce a fost primita si a corupt felul de a gandi, ea nu intarzie sa se impartaseasca inimii, corupand simtirile inimii; luand stapanire asupra fiintei omului, ea se revarsa in toata activitatea lui, otravindu-i si trupul ca pe unul care a fost legat in chip nedespartit cu sufletul de catre Ziditor. Starea de inselare este starea de pierzanie sau de moarte vesnica.
Incepand din clipa caderii omului, diavolul a primit cale libera catre el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, in cuvantul lui Nichifor din Singuratate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2). Diavolul are dreptul la aceasta: supunandu-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunavoie, lepadand ascultarea fata de Dumnezeu. Dumnezeu l-a rascumparat pe om. Omului rascumparat i s-a lasat libertatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; si ca aceasta libertate sa se arate nesiluita, diavolului i s-a lasat cale libera spre om. Fireste ca diavolul intrebuinteaza toate sfortarile ca sa-l tina pe om in legatura de mai inainte cu sine, sau chiar sa il aduca intr-o si mai mare inrobire. Pentru aceasta, el intrebuinteaza arma sa de mai inainte si de totdeauna - minciuna. El se straduie sa ne amageasca si sa ne insele, sprijinindu-se pe starea noastra de amagire de sine; patimile noastre - aceste inrauriri bolnavicioase - el le pune in miscare; cuvintele lor pierzatoare le invesmanteaza intr-o haina placuta straduindu-se sa ne plece spre saturarea patimilor. Cel credincios Cuvantului lui Dumnezeu nu-si ingaduie aceasta, ci isi infraneaza patimile, impotrivindu-se navalirilor vrajmasului (Iacov 4, 7), lucrand, sub calauzirea Evangheliei, impotriva propriei amagiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, putin catre putin, inraurirea duhurilor cazute asupra sa, el iese, incetul cu incetul, din starea de inselare, in tinutul adevarului si al libertatii (Ioan 8, 32), a caror plinatate o aduce adumbrirea harului Dumnezeiesc. Cel necredincios invataturii lui Hristos, care urmeaza propriei sale voi si intelegeri, se supune vraj- masului, si trece din starea de amagire de sine in starea de amagire demonica, isi pierde si ramasita de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplina fata de diavol. Starea oamenilor aflati in inselare demonica e foarte felurita, potrivit cu patima de care a fost omul amagit si inrobit si potrivit cu masura in care omul a fost inrobit de patima. Toti, insa, care au cazut in inselare demonica, adica au intrat, prin dez- voltarea amagirii de sine, in comuniune cu diavolul si in robie fata de el, se afla in inselare, sunt temple si unelte ale demonilor, jertfe sortite mortii vesnice, petrecerii in inchisorile iadului. "