Poezie crestina

[glykys]

Michelangelo, Sonete

Pe cât mi-s dragi, pe-atât mă înfioară


Pe cât mi-s dragi, pe-atât mă înfioară Acele gânduri care vin temute
Cerându-mi seama zilelor trecute
Ce niciodată nu se mai repară.


Dragi, ca înaintea morţii îmi spun iară
Că trecere sunt stările plăcute,
Şi la triste, la vârstnici, cum ştiut e,
Păcatelor iertarea este rară.


Nu-i mult, când e promisiunea-Ţi lege,
Să cred că de-mi întârzie căinţa
Tu tot mă ierţi, o, Doamne, din iubire?


Dar totuşi, jertfa-Ţi lasă-a se înţelege:
Cum nesfârşită fost-a suferinţa,
Şi darurile-Ţi sunt la nesfârşire.






Tot timpul hărăzit spre rugăciune


Tot timpul hărăzit spre rugăciune
Mi l-a furat iluzia lumeasca,
Păcătuiam sub dragostea cerească,
Mai mult ca fără ea, cum nu pot spune.


Ce-a dus pe alţii la înţelepciune
Pe mine-a izbutit să mă orbească
Şi nu mai sper, dar prinde-un dor să crească:
Amorul propriu de a-mi-l răpune.


Spre cer, redu-mi la jumătate calea,
Darşi în cea de-adouajumătate,
Dă-mi, te rog, o mână salvatoare.


Fă să urăsc ce-i place lumii, valea
Cu frumuseţi de oameni adorate,
Să-mi ştiu din viaţă viaţa viitoare.






Nu-i lucru în micime să-l întreacă


Nu-i lucru în micime să-l întreacă
Pe cel ce sunt eu.Doamne, fără Tine!
De aceea-Ţi cer puterile-mi puţine,
O, dor al meu, iertare, şi se-apleacă!


Îngăduie prin viaţa mea să treacă
Acel lanţ tare, aducând cu sine
Cerescul dar,credinţa, care-n mine,
Prin vina mea, e slabă şi săracă.


MAi mare îmi va fi pe cât mai rar îmi e
Al darurilor dar şi mare fi-va
PE cât lipsindu-i, lumea n-are pace.


Cum larg ai fost cu sângele Tău, care
Va fi temeiul jertfei, milostiva,
Cât nu-mi dai cheia cerul spre a-l desface?


(trad. C.D. Zeletin)