Harul

[Mosh-Neagu]

Imi pare asa de rau ca unele ganduri trec pe langa noi cu viteza luminii, desi poate Dumnezeu pune un pic de har si acolo!

În prealabil postat de cezar_ioan

Cred ca exista oameni care trec prin lume avind pentru totdeauna un astfel de soim pe umar...

Stii tu, Cezar, de ce acei oameni care au un soim pe umar, nu pot locui in lume? Fiindca pizma omului rau n-ar permite sub nici o forma acest fapt. Atat timp cat inca ne calcam unul altuia, sufletul in picioare, soimul este asemuit lesne chiar cu... "capra vecinului"! Pentru ca, paradoxal, nu omul este tinta dusmaniei, ci soimul sau... capra!...

[cezar_ioan]

Him... Se prea poate sa fie chiar asa cum zici, Moshule. Da, din pacate, cred ca e foarte plauzibil sa fie exact cum spui.
Astia suntem, frate! Astia suntem...

[catalin2]

Nu am urmarit toate mesajele. Harul se revarsa de la Dumnezeu asupra creatiei, dar harul interior a putut fi primit de oameni doar dupa jertfa Mantuitorului, prin Botez si Mirungere. Pana atunci era harul exterior.
Harul nu se poate capata prin fapte (fara Botez si Mirungere), una din ereziile de la inceput a fost pelagianismul, care spunea ca harul se poate primi prin fapte, fara Botez. Erezia spunea ca pacatul stramosesc nu s-a transmis, nu considera Botezul neaparat necesar pentru mantuire si minimaliza lucrarea Mantuitorului, considera pe Iisus doar un model de urmat. Exagerarea opusa a fost predestinarea, faptul ca fara har nu se pot face fapte bune. Mai multe in articolul parintelui Dumitru Popescu: http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ura-68963.html
De asemenea, Sfantul Serafim de Sarov are o prezentare clara a acestor invataturi.

[catalin2]

Am observat rasfoind topicul ca Laura19 s-a retras de pe forum, nu stiu de ce.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de catalin2

Nu am urmarit toate mesajele. Harul se revarsa de la Dumnezeu asupra creatiei, dar harul interior a putut fi primit de oameni doar dupa jertfa Mantuitorului, prin Botez si Mirungere. Pana atunci era harul exterior.
Harul nu se poate capata prin fapte (fara Botez si Mirungere), una din ereziile de la inceput a fost pelagianismul, care spunea ca harul se poate primi prin fapte, fara Botez. Erezia spunea ca pacatul stramosesc nu s-a transmis, nu considera Botezul neaparat necesar pentru mantuire si minimaliza lucrarea Mantuitorului, considera pe Iisus doar un model de urmat. Exagerarea opusa a fost predestinarea, faptul ca fara har nu se pot face fapte bune. Mai multe in articolul parintelui Dumitru Popescu: http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ura-68963.html
De asemenea, Sfantul Serafim de Sarov are o prezentare clara a acestor invataturi.

In ce ma priveste, sunt cu totul de acord cu aceste cuvinte.

[cezar_ioan]

"Imparate Ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului..."

Cum vom zice?
Putere
Mangaiere
Adevar.

Asa pare a spune rugaciunea fara de care nici o slujba din Biserica nu inainteaza.

Si fiecare tinde, cumva, in intimitatea experientei subiective, sa "probeze" aceste cuvinte: puterea, mangaierea, adevarul...

Cum oare le vom pricepe? Cum le resimtim?.... Ne aflam, oare, in oceanul subiectivitatii?
Oricate norme si invataturi vor veni peste noi, chiar si pe acestea tot prin mintea si inima noastra le talmacim, le cugetam, le simtim.

Unii suntem centrati pe ce si cum resimtim. Altii pe ce ni se spune... Iar altii, aflati in vesnica tensiune, pe confruntarea dintre ce auzim si ce resimtim...
De aici varii, nesfarsite pozitii. O stim din istoria lumii, din periplul (ne)credintei...

[cezar_ioan]

Cu frica si cutremur, gunoi inaintea voastra si a Domnului, imi iau acum libertatea (fie, Doamne, sub Mila Ta!) de a rosti in vecinatatea, obscura inca pentru mine, a termenului "mangaiere".

Zvarliti de-o graba, poate,
de-o ne-deplinatate, in afara Imparatiei,
stramosii nostri au simtit un gol.
O prapastie cumplita care, fara de fund si inca fara nume,
se deschisese-n ei. In cei copii...

Ne-au dat, apoi, fireste, ce-au avut:
Adeseori simtim si noi acelasi hau, aceeasi neimplinire
pe care, nu-i asa, le-acoperim cum fiecare poate.
Si nu insist. S-au scris, deja, istorii...

In clipa s-a produs ruptura.
In trepte largi, in epoci, re-implinirea...
De parca Insusi Dumnezeu a strabatut prin hauri de nespus,
re-alipirea. Intalnirea. Re-unirea.

De unde stiu copiii mangaierea?
Abia se nasc si ... se-alipesc la san!
Iar mama, chiar stangace si speriata,
Miroase-a lapte cald, a dor si fan...

De unde, muribundul, impacarea?
De unde vin iertarile, cat marea?...
De unde doctorul, blajin, indreapta pulsul
Pe un ocean de chin... Si de suspine...

De unde, oare, mangaierea, vine?...

La prima vedere, asceza crestina este un refuz categoric al mangaierii. Ca si cum, in ciuda ranilor evidente, sufletul crestinului doreste inca si mai multa rana. Ca si cum s-ar pedepsi, in multa lui vinovatie, pentru un pacat pe care si-l recunoaste adinc incrustat in fiinta lui...
Asa spun unii oameni, in despartirea lor...

Cu toate acestea, cuviosii ne-au invatat mereu sa ne rugam Mangaietorului, pe care Domnul Ni L-a lasat ca povatuitor, fiindu-ne noua de "mai mult folos", ca indreptar, ca aminte-aducere catre "tot Adevarul".

Ce fel de mangaiere cautam?
Prima capcana!
Intrucat nu de mangaiere avem nevoie, cat de Mangaietor. De Persoana re-intregirii noastre. De Cel ce ne poarta peste prapastia necuprinsa din noi.

Unde voim mangaierea?
A doua capcana!
Sufletul omenesc nu are loc. Nici timp. Dovada, Pacea deplina pe care o resimtim atunci cand suntem mangaiati cu peste-timp si dincolo-de-loc...

Cand vom cere mangaierea?
A treia capcana!
Nu mangaierea vine aici, in clipa si moment, ci noi purcedem catre Mangaietor, smulgindu-ne, lasindu-le in lepadare pe toate de aici.

[cezar_ioan]

Uneori, re-intregirea ia forma unor imagini. Asa suntem noi, chiar si cu ochii inchisi tot in imagini ne deschidem... Plasmuiri, in tot cazul, plasmuiri care vindeca, totusi, duc spaimele toate, pentru totdeauna...

O bolta. Ca un fel de sapatura, cat un strat de om, in piatra nesfarsita, in munte...
Un scurt hol, obscur, obscur cu totul. Si dincolo de orice lege-a firii, intr-un intuneric deplin, vederea unui morman de carti. Jos, cu totul desarte, gunoi absolut cu miros de sange si adinca tradare. Sufletul cunoaste aceasta, suspina, deplange. Amar se caieste. O clipa. Cat veacul!...

O usa. Bolta din nou, bizantina. Arcada precum sprancenele mosilor, arcuite si grele...
Adinca ezitare. Coplesitoare frica. Si,
ca si cum ar pluti, sufletul e purtat in lumina unei camere
fara de pereti, fara margini,
o plasmuire doar a luminii.

Si dincolo de orice lege-a firii, in aceasta lumina, cu mult mai stralucitoare
aurul bland al unei carti masive, iradiind calmul si linistea toate.
Si alte carti, treptat, se dezvaluie alipite, vibrind potolit in acelasi aur al luminii nesfarsite.
Ramai si contempli: o biblioteca din lumina!
Si acum raman doar atat: sufletul omului si cartile de lumina aurie, potolita...

Suficient, pentru o viata de om, pentru totdeauna.
Si frica nu mai este. Nici suspin.
Cine poate descrie?...