Nedumeriri fata de spovedanie

[Mihailc]

Reproduc mai jos o extraordinară învăţătură despre spovedanie, extrasă din volumul "Povestirile unui pelerin în căutarea rugăciunii neîncetate", textul integral al redacţiei Optina, tradus şi prefaţat de către părintele Arhidiacon Ioan Ică jr:

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=105

"După ce am primit câteva sfaturi şi după ce am stat puţin de vorbă, i-am dat foaia ca s-o cerceteze. Citind-o, duhovnicul mi-a zis:
- Iubite prieten, ai scris aici multe lucruri de prisos. Iată ce trebuie să ştii:
1. La spovedanie nu trebuie să repeţi acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, asta ar însemna o neîncredere în puterea tainei ce se săvârşeşte la spovedanie.
2. Nu trebuie să-ţi aminteşti de alte persoane cu care ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci să te osândeşti numai pe tine. Sfinţii Părinţi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, trebuie numai să le recunoască în general, pentru ca nu cumva, luându-le pe fiecare în parte, să dea prilej de sminteală atât sufletului său, cât şi duhovnicului.
3. Ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcatele tale, fiindcă nu ştii cum trebuie să te pocăieşti, cu alte cuvinte îţi săvârşeşti pocăinţa în chip rece şi indiferent.
4. Ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai notat că tu nu iubeşti pe Dumnezeu, că-l urăşti pe aproapele, că nu crezi în cele spuse de Cuvântul Domnului şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate se cuprinde toată prăpastia de răutăţi şi toată stricăciunea noastră sufletească şi trupească. De fapt, ele sunt rădăcinile din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în diferite păcate.
Auzind aceste cuvinte am rămas uimit.
- Cuvioase părinte, i-am spus spus eu, cum s-ar putea oare să nu-l iubim pe Dumnezeu, Făcătorul şi Purtătorul nostru de grijă?! În ce mai putem crede, dacă nu în Cuvântul Domnului, căci în el se află tot adevărul şi toată sfinţenia?! Cât despre aproapele, eu nu-i doresc decât binele. Şi pentru ce l-aş putea urî? N-am cu ce mă trufi, căci, pe lângă păcatele mele cele fără de număr, nu am nimic vrednic de laudă. Şi cum aş mai putea umbla după plăceri şi pofte eu, care sunt atât de sărac şi bolnăvicios?! Desigur, dacă aş fi fost învăţat sau bogat, atunci, fără îndoială, m-aş fi simţit vinovat de toate câte mi le-aţi spus.
- Iartă-mă, iubitule, dar ai înţeles atât de puţin din câte ţi-am explicat. Cum să te lămuresc mai bine? Uite, îţi dau o scriere după care eu însumi mă spovedesc. Citeşte-o şi vei vedea limpede că tot ce ţi-am spus este adevărat.
Duhovnicul mi-a dat hârtia şi eu am început să o citesc." (Va urma)

[Mihailc]

"Spovedania omului lăuntric sau calea ce duce la smerenie în patru capete

Întorcându-mă cu toată luarea aminte înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, că n-am iubire pentru aproapele, că nu cred nimic din cele ce ţin de propovăduirea Bisericii şi că sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţirile şi faptele mele:

I. Nu-l iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o desfătare deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă plăcere la cele pământeşti, pe când cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El care se săvârşeşte în timpul rugăciunii m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă bucur în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog; mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc cu mai multă satisfacţie cu orice alt lucru mai mărunt, numai să amân, să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.
În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrările dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cine iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care-i este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gândurile lui. Pe câtă vreme eu, în douăzeci şi patru de ore de-abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele. În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, dedicat, iar în discuţiile despre Dumnezeu şi iconomia Lui sunt uscat , plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când uneori sunt atras fără voie spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care-mi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului, evenimentele politice şi uneltirile puternicilor acestei lumi. Sunt biruit de dorinţa de a dobândi cât mai multe cunoştinţe despre ştiinţele lumii, progres şi economie, în timp ce învăţăturile Bisericii, cunoştinţele despre Dumnezeu şi lucrările Lui nu lasă nicio urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică importanţă, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul când n-am altceva mai bun de făcut." (Va urma)