Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

sursa: pravmir.com



„Nu ştiu cu cine să vorbesc şi în cine să mă încred. Sincer, cred că îmi pierd chemarea. Mă simt ca o minge de ping-pong care se plimbă de la un capăt la altul. Nu ştiu încotro să apuc… sunt atât de îngrijorat. Cu soția şi copiii nu mă văd prea mult din cauza treburilor din parohie și când ajung acasă sunt atât de extenuat fizic și psihic încât mă închid în mine, lăsând impresia că nu mai am nimic de oferit familiei mele. Aș renunța la preoție, dar ce altă slujbă aș putea practica? Încă plătesc împrumutul de studiu la seminar și am obligații financiare între care nu știu cum să mă mai împart. Uneori aș vrea să fug... să dispar pur și simplu.”
În ultimii ani cercetările realizate au arătat că stresul și frământările interioare reprezintă problemele majore de sănătate cu care se confruntă oamenii, în special bărbații. Stresul cronic netratat atunci când nu este identificat are consecințe fizice, emoționale și chiar spirituale. Afecțiuni precum tensiunea, migrenele, ulcerul, durerile de spate cronice, hipertensiunea, atacurile cerebrale sau bolile de inimă sunt relaționate astăzi cu factorul stresului. Pe plan spiritual, munca îndelungată poate include dificultăți în ceea ce privește rugăciunea, slăbirea sau pierderea motivației, a bucuriei, a entuziasmului sau a păcii interioare. Iar asta reprezintă „sindromul extenuării”.
Preoții aflați sub factorul stresului
Deşi preoţii din ziua de azi pot experimenta același nivel ridicat al stresului ca și persoanele din alte grupuri profesionale, unele cauze și efecte sunt specifice doar lor. Preoții pledează în fața comunităților de credincioși, trebuind să medieze mesajul Evangheliei și Tradiția creștin ortodoxă către o cultură ale cărei instituții sunt supuse unor schimbări profunde. Aceste comunități ecleziastice au suferit și ele schimbări, s-au dezvoltat, au avut parte de propriile frământări, scindări și dureri. Preoții aflați sub factorul stresului sunt caracterizați de faptul că în viața lor au loc prea multe „evenimente”. În mod normal, oamenii aflaţi sub povara stresului au prea multe termene limită, vor să facă prea multe lucruri deodată, pot fi neliniștiți din cauza întârzierilor și sunt caracterizați în viață de cuvinte precum „trebuie”, „ar trebui”, „ar fi bine să”. Nenumăratele aşteptări venite din partea parohiei intră adesea în conflict cu scopul central al învăţăturii bisericii.
Fiecare enoriaș sau enoriașă are propria „listă” conținând caracteristicile pe care ar trebui să le aibă un bun preot. Pentru a mulțumi pe toată lumea si pentru a menține pacea, preotul care se confruntă cu probleme de extenuare în general muncește mai mult, şi nu mai puţin aşa cum s-ar crede. Acesta tinde să îşi asume mai multe îndatoriri dar reușește să ducă la bun sfârșit doar unele dintre ele. Munca pe care o făcea odată cu bucurie devine o povară, zelul și motivația se transformă în obligații. Din cauza aceasta, unii încep să se simtă vinovați, nepotriviți pentru această misiune, neapreciați și neîndrăgiți.
Dacă un preot trebuie să dea tot ce are mai bun pentru slujirea sa, este important ca enoriașii să fie atenți la semnele de stres ce ar putea cauza sentimentul de extenuare sufletească. Rezultatul unor așteptări atât de ridicate este acela că dezvoltarea pe termen lung a parohiei, reflectarea, relaxarea și viața liniștită de familie par să îi ocolească pe ei și pe familiile lor. Uneori unii preoți ce au slujit ani de-a rândul se confruntă cu probleme ce izvorăsc din faptul că nu au prea multe de arătat pentru a dovedi eforturile depuse. Toți prietenii lor avocați, doctori sau ingineri până la acel moment s-au „realizat” în viaţă şi pot indica reuşite palpabile: au atins un nivel înalt în carieră şi au salarii sau prime ce le reflectă anii de experienţă.
Rugăciunea nu este o opţiune. Este punctul central al vieţii de preot.
O sursă importantă de stres şi frământare pentru un preot este diferenţa ce apare adesea între viaţa sa spirituală şi aşteptările sale cu privire la aceasta. Este supus riscului de a-și pierde încrederea în autenticitatea vieții sale spirituale, tinzând spre idealuri ce nu le poate atinge. Pe măsură ce diferența dintre aceste două constante se mărește preotul riscă să se depărteze din ce în ce mai mult de la scopul central al misiunii sale. Astfel rugăciunea poate deveni o rutină sau chiar să fie neglijată, iar puterea de a călăuzi duhovnicește să scadă. În schimb va începe să aibă un sentiment de vinovăție și eșec în slujirea sa. Curând, în loc să predice bazându-se pe experiența sau credința personală va vorbi despre omilii abstracte și va ține slujbe rutinate. Cu alte cuvinte, izvorul slujirii sale a secat. Va începe să considere slujirea ceva neplăcut, iar el se va simți gol pe dinăuntru.
Soluțiile pentru stresul preoților și extenuarea lor sufletească nu sunt prea multe. Vorbind din experiență personală, cei din jurul preotului ar trebui să realizeze și să accepte că viața disciplinată în rugăciune zilnică și intensă se află pe primul loc în „fişa postului”. Fără aceasta, preotul ar deveni managerul unui club sau coordonatorul unor evenimente sociale. Rugăciunea nu este o opţiune. Este punctul central al vieţii de preot. Însuşi Mântuitorul a simţit uneori nevoia să se retragă în post şi rugăciune.
Aşa şi preotul trebuie să îşi facă timp pentru rugăciune și să fie lăsat în tihnă pentru asta, stabilind o dată în calendar la fel cum face şi pentru toate celelalte lucruri. Acest lucru include anumite ore sau chiar zile în care petrece timp singur în solitudine sau cu frați preoți uniți în rugăciune. Făcând aceasta ar putea să se simtă vinovat că își petrece timpul rugându-se în timp ce ar trebui să se ocupe de nevoile bisericești cu care se confruntă. Cu toate acestea se va simți și mai vinovat dacă nu se roagă datorită conștiinței morale și a influenței Duhului Sfânt. Singura soluție reală la această dilemă a stresului și a extenuării ce arde sufletul multor preoți este de a-și reorganiza prioritățile și să înceapă o înnoire personală a vieții spirituale ca sursă a întregii spiritualități. (pr. John S. Bakas)

[cristiboss56]

Sfântul Siluan: Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?


Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.
Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-1 izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi I i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea. Sufletul ce s-a dăruit voii lui Dumnezeu uşor poartă toată durerea şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pre Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea; Tu ştii cât sunt eu de păcătos şi de neputincios, ajută mie să rabd şi să mulţumesc bunătăţii Tale”. Şi Domnul uşurează boala, şi sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu, şi este vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţumitor.
Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: „Domnul îmi vede inima, şi dacă îi este bineplăcut, bine îmi va fi şi mie, şi celorlalţi”, şi aşa sufletul tău pururea va fi în pace. Dar dacă cineva va cârti: „Asta nu-i aşa, aia nu-i bine”, niciodată nu va fi pace în suflet, măcar de ar şi posti şi mult s-ar ruga.
Apostolii erau întreg dăruiţi voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii oameni sfinţi au răbdat toate scârbele, încredinţându-se voii lui Dumnezeu.
Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.
Trebuie neclintit să ne amintim că vrăjmaşii înşişi au căzut din mândrie, şi că pe noi tot mereu încearcă să ne mâne pe aceeaşi cale, şi pe mulţi i-au înşelat. Dară Domnul au zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.
„O, Milostiv Doamne, dăruieşte nouă pacea Ta, precum ai dat pacea Sfinţilor Apostoli: «Pacea Mea dau vouă».
Doamne, dă şi nouă a ne îndulci de pacea Ta. Sfinţii Apostoli au primit pacea Ta, şi asupra întregii lumi o au revărsat, şi mântuind norodul, nu-şi pierdeau pacea, şi întru dânşii ea nu se împuţina”.
Slavă Domnului şi milosârdiei Sale, căci El mult ne iubeşte şi ne dă pacea Sa şi harul Sfântului Duh.
Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?
Judecând după Scriptură şi după moravurile oamenilor de astăzi, noi trăim vremile de pe urmă, şi totuşi trebuie păstrată pacea sufletească, fără de care nu ne putem mântui, precum zicea marele rugător al pământului rusesc, Cuviosul Serafim. Câtă vreme trăia Cuviosul Serafim, pentru rugăciunile sale Domnul păzea Rusia; iar după dânsul s-a înălţat un alt stâlp ce ajungea de la pământ până la cer - Părintele Ioan din Kronstadt. Ne vom opri asupra lui: el este de-al vremilor noastre, şi l-am văzut rugându-se, pe când pe ceilalţi nu i-am văzut.
Ne amintim cum după Liturghie, când i-au adus calul şi trăsura şi el se aşeza în ea, norodul 1-a împresurat, cerându-i binecuvântarea; şi într-o astfel de învălmăşeală sufletul îi era neîntrerupt în Dumnezeu, şi într-o astfel de gloată el nu se risipea şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Cum ajungea el la aceasta? - iată întrebarea noastră.
Ajungea la aceasta şi nu se risipea pentru că iubea norodul şi nu înceta a se ruga pentru el Domnului:
„Doamne, dăruieşte pacea Ta lumii Tale”.
„Doamne, dăruieşte robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, ca El să le încălzească inimile cu dragostea Ta, şi să-i povăţuiască întru tot adevărul şi binele”.
„Doamne, voiesc ca pacea Ta să fie întru tot norodul Tău, pre carele Tu ai iubit până în sfârşit, şi ai dat pre Fiul Tău cel Unul-Născut, spre a mântui lumea”.
„Doamne, dăruieşte lor harul Tău, ca în pace şi în iubire să Te cunoască şi să Te iubească, şi să zică asemenea Apostolilor pre Tabor: Bine este nouă, Doamne, a fi cu Tine”.
Astfel, neîncetat rugându-se pentru norod, el îşi păstra pacea sufletească; noi însă o pierdem, pentru că nu avem în noi dragoste către norod. Sfinţii Apostoli, şi toţi Sfinţii, doreau norodului mântuirea, şi petrecând în mijlocul oamenilor, înflăcărat se rugau pentru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea a iubi norodul; şi noi, de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea.
Să cugete fieştecare la acestea.

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducerea Ierom, Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 335-337)

[cristiboss56]

„Dar pe cel ce boscorodeşte din burtă şi din fiţuici şi îi minte cu privire la mântuirea lor îl laudă şi îl primesc.”

„Cei mai mulţi cinstesc ca nepătimitori şi ca sfinţi pe cei ce făţăresc virtutea şi altceva arată în pielea obrazului, şi altceva sunt după omul din lăuntru, şi anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia şi răul miros al plăcerilor. Ei socotesc aşa, pentru că nu au ochiul sufletului curăţit, nici nu sunt în stare să-i cunoască pe aceia după roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie şi virtute şi în nerăutatea inimii, care sunt sfinţi cu adevărat, îi socotesc, în chip greşit, ca pe oamenii de rând şi trec pe lângă ei dispreţuindu-i şi îi ţin de nimic.
Unii ca aceştia cinstesc ca învăţător şi ca om duhovnicesc mai degrabă pe cel guraliv şi arătos. Iar pe cel tăcut şi cu grijă la cuvinte îl ţin de prost şi mut.
Cei trufaşi la cuget şi bolnavi de mândria diavolului se întorc de la cel ce vorbeşte în Duhul Sfânt, socotindu-l trufaş la cuget şi mândru. Căci cuvintele lui mai degrabă îi pleznesc decât îl străpung. Dar pe cel ce boscorodeşte din burtă şi din fiţuici şi îi minte cu privire la mântuirea lor îl laudă şi îl primesc. Astfel, nu este nimeni înntre unii ca aceştia care să poată deosebi şi vedea lucrul bine şi aşa cum este.”


(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia VI, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 67-68)

[cristiboss56]

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Casian scrie despre lupta cu duhul desfrânării în felul următor: „Lupta cu patima desfrânării amarnică este; mai lungă decât toate celelalte lupte; o luptă zilnică, din care învingători cu desăvârşire ies foarte puţini. Această luptă începe cu prima vârstă a omului adult şi nu încetează decât după învingerea celorlalte patimi, în această luptă avem nevoie de o armă îndoită. Căci pentru a o învinge postul cel aspru al trupului nu este suficient, deşi el este în primul rând de trebuinţă; pe lângă el, de neapărată nevoie este blândeţea duhului şi rugăciunea neîncetată. Apoi, studiul continuu al Sfintelor Scripturi, împreună cu cugetări la cele dumnezeieşti lucrate cu dreaptă socoteală; apoi, lucrul mâinilor şi munca fizică de neapărată trebuinţă în învingerea acestei patimi este. Toate acestea păzesc inima de patima desfrâului şi o redau sieşi; dar mai presus de toate şi întotdeauna trebuie să avem împreună cu acestea adânca şi adevărata smerenie a cugetului, fără de care nici o victorie, asupra nici unei patimi, nu este posibilă vreodată. Biruinţa asupra patimii desfrânării depinde şi de desăvârşita curăţire a inimii, din care, după cuvintele Domnului, iese toată otrava şi boala sufletului, inclusiv patima desfrânării: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Ne trebuie adevărata smerenie cea de toată vremea şi răbdarea inimii, precum şi paza straşnică dinspre partea mâniei şi a celorlalte patimi, de-a lungul întregii zile. Căci câtă vreme îngăduim focul mâniei în noi, cu uşurinţă facem cale liberă şi tăciunilor aprinşi ale celorlalte patimi. Este interesant cum chiar şi cei mai mari părinţi nevoitori află o legătură cauzală între patima mâniei şi cea a desfrânării, de unde iese că cei mai mânioşi sunt şi cei mai desfrânaţi.
(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 29 februarie, Sfântul Nicolae Velimirovici)

[cristiboss56]

„Deznadejdea este pierderea increderii in bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu. Ea este un pacat impotriva Duhului Sfant. Deznadejdea este a unsprezecea treapta a pacatului, dupa invatatura Sfantului Nicodim Aghioritul. Urmarile deznadejdii duc pe om la a douasprezecea treapta a pacatului, care este sinuciderea, asemenea lui Iuda.
De ce isi pierd unii oameni nadejdea mantuirii si ajung la sinucidere?
Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredintei, a mandriei, a deznadejdii, a fricii, a razbunarii si a lipsei unui duhovnic bun.
Cum trebuie combatute pacatele deznadejdii si ale sinuciderii? Ce ne invata Sfintii Parinti in aceasta privinta ? Pot fi pomeniti la sfintele slujbe asemenea oameni?
Pacatul deznadejdii si gandul sinuciderii se vindeca prin rugaciunea cea staruitoare (Iacob 5, 13; Iuda 20). Orice rugaciune staruitoare este lecuirea deznadejdii si intarirea nadejdii ” (Sfantul Ioan Scararul, Cuvantul 28). Iarasi, omul se intareste impotriva deznadejdii prin spovedanie si impartasirea cu Sfintele si dumnezeiestile Taine; cei sinucisi nu pot fi pomeniti la nici un fel de rugaciune, nici acasa, nici la Sfanta Biserica, afara de cazul ca au fost dementi, bolnavi grav de nervi (Pravila Bisericeasca de Protos. Nicodim Sachelarie, pag. 291-292)”.
Parintele Arsenie Papacioc: In materie de mantuire, nu exista timp, exista vesnicie
“Pe sinucigas il putem pomeni numai daca este nebun, caci atunci nu mai are control si nu mai conteaza; nu intr-o stare de nervi accentuata. Am gasit totusi o solutie, ca nu puteam sa-i pomenim pe cei care se sinucid deliberat. (…) Am gasit metoda asta: sa se scrie mortii cei mai apropiati ai celui ce s-a sinucis, fara el, si sa se pomeneasca accentuind „…si cu tot neamul lui cel adormit”, unde poate sa intre si el, si atunci lasam sa delibereze Dumnezeu. (…) Nu se pot pomeni nici dupa sapte ani, pentru ca atunci s-ar sinucide toata lumea daca ar sti ca dupa sapte ani ar merge la bine. Nu se poate, nici odinioara! Pentru ca in materie de mantuire nu este timp. Nu exista timp, exista vesnicie”.
Cuviosul Paisie Aghioritul: Bunul Dumnezeu sa faca ceva si pentru ei
“Bunul Dumnezeu sa faca ceva si pentru ei, deoarece nu stim ce s-a intamplat de s-au sinucis, nici in ce stare s-au aflat in ultima clipa. Se poate ca in clipa in care si-au dat sufletul sa se fi pocait, sa fi cerut iertare de la Dumnezeu si astfel sa fi fost primita pocainta lor, iar sufletul lor sa fi fost luat de ingerul Domnului”.

[cristiboss56]

Sa luam aminte , dragi colegi forumisti !


"Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: "De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?" a devenit o intrebare obisnuita astazi. "Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte - pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!"

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos - singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor."