Sarac vs Bogat

Cred că s-ar încadra aici şi o discuţie despre standardul de viaţă.

Am înţeles că nici bogăţia nu te osândeşte, nici sărăcia nu te mântuieşte. Votul sărăciei îl dau monahii/ monahiile. Pentru cineva care trăieşte în lume eu aş vedea ca binevenit un echilibru între suflet şi muncă, între timpul "acordat" lui Dumnezeu şi cel folosit pentru agoniseală. Evident, şi când lucrăm e bine să lucrăm ca pentru Dumnezeu. Vreau să spun doar să nu ne lăcomim şi să muncim mai multe decât ne ţin puterile, ci să ne menţinem şi pacea sufetească.

Deşi de multe ori nu putem alege, să zicem că ne rugăm şi Dumnezeu ne ajută, să avem un serviciu ok, care ne permite şi echilibrul de care vorbim mai sus. În ce măsură trebuie să rămânem modeşti (în îmbrăcăminte, concedii, locuinţă etc.)? Trebuie să fim modeşti? Şi termenul acesta/ standardele de viaţă le văd ca fiind discutabile. Până la urmă cred că dacă sufletul nostru nu se lasă subjugat de lăcomie, zgârcenie, răutate, el însuşi ne va spune cât să ne întindem cu confortul propriu şi cât să folosim pentru semeni. Cred că Dumnezeu ne ghidează, dacă avem dubii putem să apelăm şi la duhovnic.

Cunoaşteţi însă mireni care aleg sărăcia de bună voie? Are această alegere folos duhovnicesc? În părintele Cleopa era o povestire despre o căsătorie albă în care cei doi erau binecuvântaţi cu bogăţie din roadele muncii lor, din care dăruiau şi bisericilor/ mănăstirii/ altor oameni. Deci Dumnezeu dă şi bogăţia. Mi se pare ciudat ca, nefiind monah, să cauţi de bunăvoie să fii sărac. Din păcate sărăcia este pentru mulţi o realitate pe care nu şi-au ales-o...