Povesti de Craciun - reale si inchipuite

[glykys]

Colindul luminii biruind întunericul

Bunicului Ioan şi fratelui Gheorghe,
pururi colindătorii Neamului nostru

fragment din Calutul lui Dumnezeu - Pr. Constantin Necula (Ed. Bunavestire, Bacau, 2003)

Orăşelul de câmpie transilvană căuta, cu ochii ferestrelor închişi, noaptea. Cenuşiul caselor, abia atinse de bruma frigului, continua pe pământ linia cenuşie a unei ninsori ce sta să cadă de pe la sfârşitul lunii noiembrie şi care se „murdărise” de‑atâta aşteptare în antecamera norilor. Ba cenuşiu era tot asfinţitul din Ajunul acela de Crăciun şi pentru că în mijlocul oraşului zăcea, ca o rană de vărsat pe faţă de om întristat, fosta puşcărie habsburgă ce‑nghiţea acum - iad de cenuşă - vieţile a zeci, a sute, a mii de români. Ziduri înalte şi înghimpate cu spinii unor grozave „Golgote” de sârmă şi plumb ucigător despărţeau temniţa de oraş, mai corect, pe oamenii îngropaţi de vii în cenuşiul închisorii de cei îngropaţi, dar încă mişcând părelnic prin oraş. Închisoarea mică, de închisoarea mare, ce‑şi avea zidurile îngropate în hotarele ţării.
Furia unei propagande deşucheate şi vulgare făcuse pe oameni să se prefacă sau să uite cu adevărat că este Ajun de Crăciun. Cine să‑şi fi luat inima în dinţi să treacă din casă‑n casă vestind Naşterea, când inimile le erau micite de‑atâta teamă? O teamă ce‑i cuprinsese pe cei bătrâni şi pe cei tineri deopotrivă, înnoroindu‑le sufletele. Pruncii, şi să fi vrut să plece la colindat, n‑ar fi ştiut ce să zică. Ce Betleem? Care Maria? Ce Prunc Ceresc? Care Hristos? Ochii lor mari străluceau de bucurie lumină atunci când, pe drumul spre şcoală ori de la şcoală acasă, întâlneau preotul, un chip blând cum zăreau numai pe bolta din afară a bisericii oraşului ce domina centrul. Era singurul chip care n‑avea culoare cenuşie, iar biserica - în*veş*mân*tată ca o mireasă - părea că strânsese în zidurile ei toate zăpezile lumii, iar pereţii ei găzduiau toţi îngerii cerului…
De multă vreme, clopotele de bronz - veche danie domnească - nu mai puteau scoate de prin case decât cel mult câteva mătuşi şi mai puţini moşnegi, singurii care înfruntau ideea că ziua de odihnă se cinsteşte prin muncă susţinută. Rar păşea cu ei pragul câte un nepot, năucit de noutatea spaţiului dinlăuntrul bisericii, realitate ce nu semăna cu nimic din ceea ce ştiau sau fuseseră învăţaţi ei cu privire la cele sfinte.
În seara aceea, Părintele nu se grăbise cu închisul bisericii. Întârzia cu gândul la bucuriile din vremea studenţiei teologice, când, nestingheriţi de nimeni - ba chiar încurajaţi de profesorii lor - hălăduiau prin Sibiu, colindând - şoapte cântate - de Naşterea lui Hristos. Şi seara pe care o încheia acum îi amintise de vremurile acelea, şi de aceea aprinsese candelabrul ca de Liturghie. Oftă, gândindu‑se că totuşi Dumnezeu îl iubeşte, câtă vreme au fost oameni care au cerut - în taină, ce‑i drept - spovedanie, şi cărora le‑a purtat Euharistia ca dar şi semn al dragostei lui Dumnezeu. Zări undeva în ceaţa înserării un grup de copii ce‑şi încercau puterile cu o minge ce nu se mai distingea de asfalt decât cel mult încă o jumătate de ceas. Înălţă la cer ochii, căutând cu privirea‑i albastră o picătură, un strop de ninsoare. Cerul acesta văzut părea că nu caută‑n adâncul privirii Părintelui. De pe cer uitătura‑i căzu pe zidurile înalte şi reci ale puşcăriei. Bănuia cam ce se petrecea acolo. Văzuse răsărind în colţul de miază‑zi al dealului, ce folosea drept temelie groaznicei zidiri, sute de morminte. Toate fără cruce. Şi de‑aceea, când ieşea cu darurile la Sfânta Liturghie, blagoslovea văzduhul în semnul Sfintei Cruci, tăind aerul până departe la muşunoaiele de pământ parcă mereu reavene.
Zidul gri se înălţa chiar faţă‑n faţă cu poarta bisericii. De‑aceea părintele, când auzise mai întâi glas de cântare, crezuse că a încuiat pe cineva în turlă sau în nava binecuvântatei zidiri. Când, spărgând amorţeala, ca un glas de clopot tainic, glasului dintâi se adăugase un altul, apoi altul, apoi încă unul, două… Cine le mai putea număra? Dintre zidurile acelea, înnebunitor de tăcute - uneori auzeai jarul din capătul ţigării gardianului din foişor - de dincolo de scândurile bătute peste ochii pătraţi şi zăbreliţi ai ferestrelor se pornise Colindul. Oraşul, adâncit în muţenie în chip cu totul nefiresc, tresări ca dintr‑un somn adânc şi bolnav. Cine mai sta să numere colindătorii? Muşunoaiele din deal se umplură de abur ca de fum de tămâie.
Nu mai ştia când i se alăturară copiii. Nici nu‑şi aducea aminte când a aprins cea dintâi lumânare, înfigând‑o în fâşia de pământ îngheţat dintre trotuar şi zidul jalnicei catacombe. La colindul celor dinlăuntru le‑a răspuns el mai apoi cu un colind. Şi glasului său aburit de lacrimi s‑au adăugat glasurile netemătoare ale copiilor. A binecuvântat atunci în gând pe toţi bunicii şi părinţii ce nu uitaseră colindele… Îndată s‑au adăugat lor cei care - înşubaţi, căci se pornise frig şi vânt - purtând în căuşul palmelor lumini, se apropiară. Mai întâi temători. Iar apoi plini de o lumină adevărată. „Catedrala” dădea zvon, ca un clopot uriaş, dezmorţind oasele uitării. De după gratii, ca din nişte gropi comune, glas de bărbaţi adevăraţi. Iar din câmpul rănit de morminte, glas de îngeri… Şi oraşul întreg începu să miroase a pâine; pâine caldă, făcându‑se „casă a pâinii”, Betleem nou.
Părintele spunea că nu i‑a fost frică decât pentru ceilalţi. El regreta că nu se aflase „dincolo de zid şi de gratii”, să fie el cel dintâi colindător. Nu sfârşiseră colindul când baierele cerului s‑au smuls din loc şi‑a‑nceput a ninge. Alb. Alb ca un glas şi ca o fâlfâire de aripă de înger. Tot el mi‑a zis cum a doua zi - în ziua Naşterii Celui de Sus - biserica a fost plină. Toate chipurile erau ale unor oameni dârzi. Ceva din îndârjirea celor dinlăuntru se transferase celor din afară. Zărise între cei prezenţi şi pe gardianul care, cu o seară înainte, îşi scoase căciula, închinându‑se. („Ce era să fac? Să‑L somez pe Hristos: Stai că Te răstignesc?” - îmi zise fostul gardian, acum bătrân paracliser…) Ba chiar printre copiii de cu o seară‑nainte recunoştea acum - feţe aduse la lumina zilei - pe fiul comandantului de Penitenciar şi pe fetiţa şefului miliţiei locale… Ei să fi fost motivul neînceperii urmăririi penale? Sau Hristos Însuşi îi apărase pe ai Lui?…
Când căutară la sfârşit de Liturghie colind de Naşterea lui Hristos, din senin, trase de mână de copil al Cerului, clopotele dădeau zvon. Vesteau celor din iad că, iată, S‑a născut Izbăvirea lor.

* * *

Undeva, în cimitirul oraşului se află astăzi o cruce albă, înaltă, mai înaltă decât celelalte. „Aici odihneşte în Domnul robul lui Dumnezeu preotul…“, iar mai jos stă scris: „Hristos Se naşte, întâmpinaţi‑L!…”
De dincolo de zid, un monument alb şi înălţat peste griul murdar al cumplitei zidiri, marchează locul celor întâmpinaţi deja de Hristos.
Şi pentru unii, şi pentru alţii am scris aceste rânduri de aducere aminte. Colinde, colinde…

http://www.agnos.ro/blog/2009/10/24/...d-intunericul/

[fallen]

http://www.lecturirecenzate.ro/2011/...turi-andersen/
Nu e chiar de Craciun, dar e in spiritul....

[cristiboss56]

POMUL DE CRACIUN

O poveste ajunsa pana la noi ne relateaza cum bradul, modest la fire, dar saritor la nevoie, a ajuns Pom de Craciun si copac de leac pentru suferinzi.

Se spune ca demult, tare demult, cand picioarele sfinte ale Domnului nostru Iisus mai paseau pe acest pamant, s-a iscat din senin o furtuna, cum nu se mai pomenise. Grindina era cat oul de porumbel, vantul smulgea pietrele din loc, iar cerul se intunecase ca la venirea noptii, desi era miez de zi.
Iisus Hristos si Sfantul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei paduri, si au cerut adapost copacilor, care insa se ascundeau, care mai de care mai zgribuliti si mai infricosati. Mandrii stejari si fagi nu au vrut sa-i primeasca la adapostul lor, pentru ca abia isi puteau pazi frunzisul bogat de urgia cerurilor - unde sa-i mai adaposteasca si pe cei doi calatori? Merii si perii au spus ca trebuie sa-si apere fructele, salciile si plopii s-au facut ca nu-i baga in seama si au tacut.
Dintre toti, doar bradul s-a invoit sa le ofere adapost. El a spus: "Fructe mandre pe care sa le apar nu am, frunzisul meu e facut din ace ascutite care nu se tem de grindina, oamenii ma ocolesc si ma socotesc nefolositor, dar, daca vreti sa-mi cinstiti acoperamantul cu prezenta voastra, eu va voi primi cum voi sti mai bine si am sa invelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese".
Zis si facut. Domnul Iisus si Petru au fost paziti cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a rasarit din nou, mandru, pe cer. Atunci, iesind din adapostul cetinei, Iisus cuvanta astfel catre brad:
"Dintre toti copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatalui Meu, te voi rasplati. Fie ca, de azi inainte, iarna, tu sa nu-ti mai lepezi frunzisul ca ceilalti copaci, ci sa-l pastrezi vesnic. Apoi, fie ca acele tale intepatoare sa capete o mireasma care sa-i bucure pe oameni, sa le dea putere si sa le vindece bolile, astfel incat ei sa te pretuiasca asa cum se cuvine.
Cat despre lipsa ta de rod, fie ca in miez de iarna, cand toate fructele pamantului se vor fi terminat, oamenii sa te impodobeasca si sa puna pe ramurile tale toate bunatatile, iar atunci cand se vor strange in jurul tau, ei sa se gandeasca la Mine, pentru ca tu esti copacul cel mai drag Mie."
Numai ce zise acestea si Cel Sfant disparu, impreuna cu Petre, intr-o geana de lumina. A ramas in padure, insa, bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum si aceasta poveste murmurata de frunzisul copacilor, infiorati de minunea dumnezeiasca.

[glykys]

Crăciunul, noaptea în care Părintele Gherasim Iscu l-a repus pe Hristos în inima torționarului său


Mărturisitori - Pr. Gherasim Iscu Autor: Richard Wurmbrand Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu.
Era egumenul unei mănăstiri (Tismana). Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa demult chinuit încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuse pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii îi urăsc pe preoţi, sau îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuieşte ca şi pe creştin.

Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor (torţionar), care chinuise pe acest preot până aproape de moarte – fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi, şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghiarele morţii.

În timpul nopţii mă deşteaptă zicând:
- Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!

Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.

Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela. Apoi preotul zise către acel om:
- Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.

Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice „iubesc” şi să fie un simplu cuvânt de 6 litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima mea”. Apoi a continuat:

- Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele... El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăieşti.

În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. Poate că viaţa este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur şi simplu că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torţionar comunist.

Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.




http://www.fericiticeiprigoniti.net/...tionarului-sau

[fallen]

http://www.scribd.com/doc/2451201/Di...ind-de-Craciun

― Crăciun fericit, unchiule! Domnul să te aibă-n pază! strigăo voce veselă. Era vocea nepotului lui Scrooge, care dădu buznapeste el atât de brusc, încât aceasta fusese primul semn alapropierii lui.― Ptiu! spuse Scrooge. Astea-s mofturi!Nepotul ăsta al lui Scrooge se încălzise atât de tare mergândrepede prin ceaţă şi ger, încât strălucea tot; avea o faţă rumenăşi frumoasă; ochii îi scânteiau, iar din gură fi mai ieşeau aburi.― Crăciunul nu e un moft, unchiule! spuse nepotul luiScrooge. Sunt sigur că n-ai vrut să spui asta.― Ba da, spuse Scrooge. Crăciun fericit! Ce drept ai tu să fiifericit? Ce motiv ai tu să fii fericit? Eşti destul de sărac.― Hai, zău, îi răspunse vesel nepotul. Ce drept ai dumneatasă fii mohorât? Ce motiv ai dumneata să fii ursuz? Eşti destul debogat.Întrucât Scrooge nu găsi pe moment alt răspuns mai bun,sp
use din nou „Ptiu!", urmat de „Mofturi.'".
― Nu fi supărat, unchiule! spuse nepotul.― Cum să nu fiu, îi replică unchiul, când trăiesc în lumeaasta de proşti? Crăciun fericit! Mare scofală Crăciunul ăsta!
E taman vremea când ai de plătit angaralele şi n-ai bani; când tepomeneşti cu un an mai bătrân, dar cu nici un sfanţ mai bogat;când îţi faci socotelile pe un an întreg şi vezi cum te încolţesccifrele din hârţoage pe douăsprezece luni pline. Dacă ar fi dupămine, spuse Scrooge indignat, aş porunci ca fiece dobitoc careumblă tot timpul cu „Crăciun fericit!" pe buze să fie fiert în pro-pria lui budincă şi îngropat, cu o ţeapă împodobită cu globuri înfiptă în inimă. Aşa ar merita!― Unchiule! se rugă de el nepotul.― Ascultă, nepoate, i-o reteză tăios unchiul, ţine tu Crăciunulcum vrei şi lasă-mă pe mine să-l ţin cum vreau.― Să-l ţii? repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu-l ţii.― Atunci lasă-mă să nu-l bag în seamă, spuse Scrooge. Cămult bine îţi poate face! Mult bine ţi-a făcut până acum!― Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar îndrăznescsă spun că n-am tras folos din ele, îi răspunse nepotul.Printrecare şi Crăciunul. Dar sunt sigur că am socotit întotdeaunavremea Crăciunului, atunci când îi vine sorocul ― pe lângărespectul ce i se cuvine datorită numelui şi obârşiei sale sfinte,dacă se poate judeca în afara acestora ―, un răstimp fericit; evremea bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a bucuriei; e singurulrăstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, cândbărbaţi şi femei par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison,sufletele ferecate si să se gândească la cei mai prejos decât ei,ca şi cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nuo altă specie de vietăţi, cu alte destinaţii. De aceea, unchiule,chiar dacă nu mi-a vârât niciodată în buzunar nici un bănuţ deaur sau de argint, eu cred că mi-a făcut mult bine si îmi va facemult bine. Şi spun Domnul să-l binecuvânteze!

[glykys]

Multumesc, Fallen. gand la gand cu bucurie! Si eu voiam sa pun "Colinda de Craciun".

[cristiboss56]

Porniţi mereu de la premiza că oamenii sunt buni, chiar dacă aţi fost sau veţi mai fi dezamăgiţi


Suntem doar o mică părticică dintr-un întreg, suntem într-un flux al vieţii alături de oameni care poate gîndesc şi sunt diferiţi de noi, dar au aceeaşi nevoie de iubire, bunătate, atenţie, respect, apreciere ş.a.m.d. Un dar extraordinar pe care îl putem oferi în această perioadă celor dragi este ascultarea. Lasă celor dragi senzaţia că poţi să-i auzi, senzaţia că poţi să-i înţelegi, senzaţia că eşti acolo pentru ei, senzaţia că fiinţa lor este foarte importantă pentru tine.
Dăruiţi în această perioadă încredere. Veniţi către oameni cu o inimă plină de încredere, cu o briză proaspătă de optimism, cu sufletul plin de bunătate. Arătaţi că sunteţi bogaţi prin faptul că puteţi oferi bunătate.
Porniţi mereu de la premiza că oamenii sunt buni, chiar dacă aţi fost sau veţi mai fi dezamăgiţi. Doar un om extrem de puternic poate să ofere mereu şi mereu bunătate. Fiţi oameni puternici! Dăruiţi celorlalţi încredere şi întâmpinaţi mereu cu bunătate oamenii pe care îi întâlniţi, măcar în această perioadă de sărbători. Mai bine să acordaţi încredere unui om care vă va înşela decît să ţineţi la distanţă un om cu inima bună şi sufletul însetat de iubire. Din punct de vedere juridic, în cazuri de ambiguitate, mai bine rămîne liber un om vinovat, decât să condamni un om nevinovat!
Să petrecem o sărbătoare în care să nu mai fim centraţi pe nevoile şi dorinţele noastre, o sărbătoare în care să fim mai atenţi la nevoile şi dorinţele celor dragi! Nu este suficient să le luăm un cadou. Este necesar să-i facem pe cei dragi să simtă că sunt importanţi pentru noi, că au un rol vital în viaţa noastră, iar acest lucru nu-l putem obţine doar cumpărînd daruri. Trebuie să găsim o cale de a le înflori inima. Oferind celuilalt încredere, premiza bunătăţii şi a bunelor intenţii, ascultîndu-i sincer, fără a-i judeca, le putem oferi darul nepreţuit de a se simţi liberi, de a se simţi înţeleşi şi acceptaţi aşa cum sînt....
doamne ajuta.