Cum impacam viata duhovniceasca si viata lumeasca?

[iustin10]

Nu pot sa cred ca Dumnezeu care s-a intrupat in om , s-ar putea feri de oameni .
El,care nu s-a ferit sa intre in casa hotilor vamesi ,care a ingaduit sa fie atins de curva la masa , care s-a insotit cu pescarii ,care a ajutat pe sutasul dictatorilor romani , care nu a fugit de cei bogati , care nu a intors spatele celor care sufereau datorita pacatelor , care nu a fugit de leprosi , cae l-a tinut de ucenic pe cel care avea sa il tradeze, care s-a rugat Tatalui pentru iertarea celor ce il scuipau , care din prigonitorul si ucigasul Pavel a facut vestitorul sau cel mai intelept, Dumnezeu niciodata nu a fugit de oamenii reali.
El doar i-a transformat ,asa cum a transformat-o pe femeia adultera prin intelepciunea judecatii Sale. Dar nu a intors spatele, nu a suflat intr-o candela care inca mai fumega putin , nu a fugit de oameni ,nu a ocolit pe pacatosi,nu s-a scarbit de cei ce il judceau nedrept,si nici pe cruce nu s-a scarbit ,ci s-a rugat .
Dumnezeu iubeste pe oameni asa cum sunt. Dar ,ca si un parinte,i-ar vrea mai fericiti si mai buni .
Daca am aplica poruncile sale ,lumea ar deveni un paradis,caci toti am trai in iubire,si nu ar mai exista uratul si hidosul in lume.
Dar noi nu le aplicam,nici macar noi care ne numim crestini si spunem ca le cunoastem. Nu avem sufletul plin de iubire,in schimb il avem plin de teorii . Nu suntem ca o lumina in mica noastra lumea,si,deoarece nu putem sa luminam ceea ce ne inconjoara,ca si vulpea,dam vina pe lume ,si spunem ca ea e amara. Nu lumea e amara ,ci noi ,care umblam intristati si imbufnati,care de a lungul unei zile nu fericim nici un suflet ,care suntem prizonieri egoului nostru ,si nu ne aplecam macar o clipa sa ascultam pe fratele 'necredincios' si pierdut,dar totusi om si el.
Duhovnicia nu poate fi rupta de iubire si de relatia cu semenii .
Nu exista rugaciune, nu exista slujbe ,nu exista duhovnic,care sa te povatuiasca altceva decat sa iubesti pe Dumnezeu si deci si pe aproapele .
Nu exista alta porunca a lui Dumnezeu mai mare, decat sa avem sufletul deschis ,si sa traim in iubire ,in primul rand fata de Dumnezeu,iar apoi fata de semeni.
Cine nu se regaseste in lume ,sa fuga in pustie .Acolo poate fi cu Dumnezeu si cu sine , si e suficient .Caci acolo unde este Dumnezeu ,este si iubirea
Dar cine ramane in lume ,sa nu cuteze vreodata a nu zambi portarului cand intra la servici , pentru ca in clipa aceea , a pierdut toata credinta care o stransese singur in casa spunind acatiste.
Iubirea nu se negociaza , caci daca nu o avem cu cei mici,cum o vom putea avea fata de Creator ?

Si ca o paranteza,care mi se pare adevaratul sens al parabolei mai sus mentionate. Nu trebuie sa ne inchinam lumii : nici femeii, nici bogatiei , nici puterii . Ci trebuie sa ne inchinam doar lui Dumnezeu ,si atunci nimic nu ni se va mai parea pacatos,caci El va fi in toate : si in femeie si in feciorie,Si in bogatie,si in saracie ,si in putere si in slabiciune