Povesti de Craciun - reale si inchipuite

[glykys]

În prealabil postat de Yasmina

Poveste de Craciun !

Sub cetina verde de brad, aroma de Craciun, sub fulgii care-n pace cad, si rugaciuni ne spun, un mic copil cu ochii mari, statea si astepta, privind in zare undeva, privirea ii sclipea, un biet copil cu soare-n ochi cu buze rosii tremurande, ce astepta cuminte foc, minuni de nu stiu unde ! Dar zarea alba larga e, si frigul se-nteteste, in jurul lui doar vantul sec in soapte povesteste. Iar fulgii mici si jucausi ii canta un colind, sunt ingeri firavi ce danseaza in hora se tot prind, dar copilasul este trist, caci nimeni nu-i cu el, doar un catel prin nea fugind, il bucura nitel. Pe micul chip prea abatut, cu bucle ca de aur, ce-n ochi, mici indoieli ascund, si-n suflet un tezaur , un gand umbreste a lui chip, copil nascut din vise, avand in suflet aripi largi spre zbor mereu deschise, dar singur e, cine sa-i spuna, ca astazi e Craciun, ca-n iarna asta chiar de-i singur un Mos este pe drum ? Si-atunci trimite Doamne ingeri, in ochi inlacrimati, si fa iubirea sa incalzeasca pe cei infrigurati, nici un copil sa nu stea singur in seara de Craciun, asculta-mi rugamintea Doamne si fa minuni acum ! Si da-i raspuns la intrebari, unui micut copil, sa simta cum un Mos Craciun pe geam intra tiptil, si bucuria sa-i sclipeasca in ochii inocenti, macar un vis sa -nlocuiasca acei parinti absenti !

Mi-a placut putin poezia asta,insa prea pune accentul pe Mos...

Multumim de poezie, Yasmina!
Imi amintesc ca Delavrancea si Bratescu-Voinesti au niste povesti despre Craciunul unor copii sarmani...
Iar prin decembrie am de gand sa postez si o poveste care nu are nimic fictiv in ea, desi se numeste "Aproape interviu cu Mos Craciun" de par. Necula de la Sibiu, din volumul "Ogorul cu ingeri".

Acum as vrea insa sa incep sa postez o alta poveste din acel volum, o poveste adevarata despre un Craciun din perioada dominatiei rusesti, care i-a fost relatata autorului.

Se numeste "Amanarea - puterea Euharistiei"


"Era iarna lui o mie noua sute… La Riga ningea cu fulgi mari, cât palma copilului din vecini. Şi albi, atât de albi, încât zăpada din anul acela era cea mai albă dintre toate zăpezile. Mai albă chiar decât hârtia pe care Hans încerca să însăileze scrisoarea lui de dragoste către Eliseea, fata rusoaică ce-şi afla casa doar la câteva grădini mai spre pădure. Noaptea cuprinse uşor satul Volna când izbucni prăpădul. De sus, de jos (de sub pământ), dinspre perdeaua de arţari puternici, aduşi demult, tocmai de departe, clocotul războiului năucise liniştea aşezării. Hans uită biletul neterminat, alergând să afle ce vaiet izbucnise de pretutindeni…


Trupele ruse intraseră peste satul acela şi-apoi peste toată ţara, ca un tăvălug din cele grele. Nici o şansă pentru mica gardă republicană ce se-ncopciase să apere bucata de pământ primitor care le era patrie. În Volna arseseră aproape tot. Rămăsese întreagă, ca prin minune, numai biserica ortodoxă, căci cea lutherană, în care nu odată-şi aflase ostoire sufletească, arsese până în temelii. Ridicaţi de undeva, din sudul Imperiului, soldaţii gălbejiţi, cu ochii hirsuţi, păreau să nu aibă nici un Dumnezeu. Loviseră pe toată lumea şi sărăciseră satul în numai câteva clipe, ca o haită flămândă. E drept că ofiţerii încercaseră să-i liniştească, dar părea că ei - i-a spus Eliseea - nici nu înţelegeau prea bine limba rusă.


Dar faptul că Ivan Ilici, tatăl Eliseei, ajunsese primar era singurul lucru bun. În rest, estonienii - aveau şi câţiva lituanieni -, fură de-a dreptul înrobiţi la a deszăpezi drumurile largi care urcau spre capitală. Oricât ar părea de incredibil, de câteva zile, odată cu ninsoarea curgeau sute, mii de soldaţi încât Hans gândi că populaţia ţării era de-acum depăşită de soldaţi, iar plugurile, singurele lor pluguri, se topeau în numărul mare de puşti şi mitraliere. Clopotele, date jos din turle - fără deosebire - şi topite erau de-acum bronz în tunurile ce îşi înălţau căscătura gurii spre cerul ce nu-şi mai oprea zăpada…


Refuzase, desigur, să facă parte dintre voluntarii Imperiului..."


Continuarea aici - http://www.agnos.ro/blog/2008/07/03/amanarea/

[Yasmina]

În prealabil postat de glykys

Multumim de poezie, Yasmina!
Imi amintesc ca Delavrancea si Bratescu-Voinesti au niste povesti despre Craciunul unor copii sarmani...
Iar prin decembrie am de gand sa postez si o poveste care nu are nimic fictiv in ea, desi se numeste "Aproape interviu cu Mos Craciun" de par. Necula de la Sibiu, din volumul "Ogorul cu ingeri".

Asteptam,asteptam .
Delavrancea este unul dintre favoriti.

[glykys]

In asteptarea lui Delavrancea, vad ca pe alt topic, doamna Dorina Stoica a postat o poezie care trimite la o poveste foarte trista. Dar cum si aceasta are happy-end si vorbeste despre lumea noastra, o redau si aici:

Fetiţa cu chibrituri
(după povestea cu acelaşi nume de Andersen)

Acum o carte carte veche răsfoiesc.
Mă doare amintirea când citesc.

O filă, altă filă, un desen.
E cartea nordicului Andersen.

Poveste tristă dar adevărată
Şi nu începe cu "A fost odată.."

Zăpada albă scârţâia sub paşi.
Era oraşul alb. Ningea-n oraş.

Pe uliţi seara s-aprindeau lumini
Şi becuri colorate în vitrini.

Şi câte-un brad la fiecare geam
Sclipea cu lumânări aprinse-n ram.

Şi-n fiecare ran păpuşi, beteală,
Îngeri de carton, ghiduşi.

În clinchet sănii lunecau uşor.
Grăbit era oricare trecător.

Doar o fetiţă rămânea pe străzi
Să rătăcească noaptea prin zăpezi.

Fetiţa era singură pe lume,
Doar bunicuţa îi spunea pe nume.

Însă bunica gârbovă, batrână
Plecase-n cimitir de-o săptămână.

Şi nu era în lumea asta cine
C-o vorbă caldă viaţa să-i aline.

Fetiţa deci, în haine zdremţuite
Vindea acum pe uliţe chibrite.

Şi-aveau boierii vorbe de ocară:
"De mică păcătoaso vrei pomană!?"

Chibritele rămas-au nevândute
Iar noaptea cobora pe neştiute.

Crunt viscolul învârteja zăpada.
Ţipenie de om. Doar ea şi strada.

Găsi un gang de vânt să se ferească
La flăcări de chibrit să se-ncălzească.

Şi scăpără un băţ şi încă unul.
În case boiereşti era Crăciunul.

O brad frumos în casele avute!
In gang fetiţa scăpăra chibrite.

Nu mai simţea nici viscolul sălbatic
În jurul ei jăratec şi jăratec.

Nu era-n gang ci-n casă luminoasă
Şi-o vatră caldă dogorea în casă,

O masă-ntinsă plină cu bucate
Şi-un brad cu ramuri mari şi încărcate.

Porni fetiţa mâini spre brad să-ntindă
Şi bradu-nalt crescu până la tindă

Şi pân-la cer crescură ramuri grele.
Bunica îi zâmbea blândă din stele;

Bunica o chema la ea să vină.
Păsări cântau şi-n pom era lumină.

Aşa se stinse ultimul chibrit.
În mâna fetei mici, care-a murit..

O filă, altă filă. Un desen.
E cartea nordicului Andersen.

Povestea lui Andersen este aici -http://www.gradinapovestilor.ro/povesti/fetita_cu_chibriturile.shtml

În prealabil postat de glykys

In asteptarea lui Delavrancea, vad ca pe alt topic, doamna Dorina Stoica a postat o poezie care trimite la o poveste foarte trista. Dar cum si aceasta are happy-end si vorbeste despre lumea noastra, o redau si aici:

Fetiţa cu chibrituri
(după povestea cu acelaşi nume de Andersen)

Acum o carte carte veche răsfoiesc.
Mă doare amintirea când citesc.

O filă, altă filă, un desen.
E cartea nordicului Andersen.

Poveste tristă dar adevărată
Şi nu începe cu "A fost odată.."

Zăpada albă scârţâia sub paşi.
Era oraşul alb. Ningea-n oraş.

Pe uliţi seara s-aprindeau lumini
Şi becuri colorate în vitrini.

Şi câte-un brad la fiecare geam
Sclipea cu lumânări aprinse-n ram.

Şi-n fiecare ran păpuşi, beteală,
Îngeri de carton, ghiduşi.

În clinchet sănii lunecau uşor.
Grăbit era oricare trecător.

Doar o fetiţă rămânea pe străzi
Să rătăcească noaptea prin zăpezi.

Fetiţa era singură pe lume,
Doar bunicuţa îi spunea pe nume.

Însă bunica gârbovă, batrână
Plecase-n cimitir de-o săptămână.

Şi nu era în lumea asta cine
C-o vorbă caldă viaţa să-i aline.

Fetiţa deci, în haine zdremţuite
Vindea acum pe uliţe chibrite.

Şi-aveau boierii vorbe de ocară:
"De mică păcătoaso vrei pomană!?"

Chibritele rămas-au nevândute
Iar noaptea cobora pe neştiute.

Crunt viscolul învârteja zăpada.
Ţipenie de om. Doar ea şi strada.

Găsi un gang de vânt să se ferească
La flăcări de chibrit să se-ncălzească.

Şi scăpără un băţ şi încă unul.
În case boiereşti era Crăciunul.

O brad frumos în casele avute!
In gang fetiţa scăpăra chibrite.

Nu mai simţea nici viscolul sălbatic
În jurul ei jăratec şi jăratec.

Nu era-n gang ci-n casă luminoasă
Şi-o vatră caldă dogorea în casă,

O masă-ntinsă plină cu bucate
Şi-un brad cu ramuri mari şi încărcate.

Porni fetiţa mâini spre brad să-ntindă
Şi bradu-nalt crescu până la tindă

Şi pân-la cer crescură ramuri grele.
Bunica îi zâmbea blândă din stele;

Bunica o chema la ea să vină.
Păsări cântau şi-n pom era lumină.

Aşa se stinse ultimul chibrit.
În mâna fetei mici, care-a murit..

O filă, altă filă. Un desen.
E cartea nordicului Andersen.

Povestea lui Andersen este aici -http://www.gradinapovestilor.ro/povesti/fetita_cu_chibriturile.shtml

Tocmai am postat-o zilele trecute pe topicul Poezii preferate. Este poezia copilăriei mele.

[sophia]

Cine a scris aceasta poezie? N-o stiam.
Povestile lui Andersen m-au facut sa plang de mic copil. Mi s-au parut foarte triste. Iar asta cu fetita cu chibrituri...Am plans si acum citind poezia.

În prealabil postat de dorinastoica14

Tocmai am postat-o zilele trecute pe topicul Poezii preferate. Este poezia copilăriei mele.

Da, este cea postată de mine ieri. Intențioanat am scris în loc de Poveste tristă și adevărată - Poveste tristă dar adevărată pentru a o recunoaște.Poezia mai are câteva strofe dar nu se mai potrivesc acestor vremuri. Numele poetului chiar nu mi-l amintesc nici eu și nici surorile mele care m-au ajutat să o reconstitui. Oricum cinste cui a scris-o!

[cristiboss56]

A fost o dată ca niciodată un om care nu credea în Dumnezeu. Ba mai mult decât atât, nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură cu credinţa în simbolurile, valorile şi sărbătorile creştine. Soţia lui, însă, credea, şi ea şi-a crescut copiii să aibă, de asemenea, credinţă în Dumnezeu şi în Iisus, în ciuda comentariilor lui negative, prin care se împotrivea la orice. Într-un Ajun al Crăciunului, încărcat de zăpadă, de viscol şi de ger, soţia lui şi-a luat copiii la un obicei creştin în satul în care locuiau. Obiceiul creştin se numea şi se mai numeşte colind.
L-a invitat şi pe el, dar a refuzat, spunând:
„Povestea asta cu naşterea Domnului nu are nici un sens !”
„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe Pământ ca şi om ? Este ridicol ! Este ilogic !”
Aşa că ea şi copiii au plecat şi el a rămas acasă.
Puţin mai târziu, vântul a început să bată mai tare şi zăpada a început să fie viscolită. Bărbatul se uită afară pe fereastră, dar tot ce văzu era o furtună de zăpadă. S-a aşezat în fotoliu să se relaxeze înainte de a aprinde focul pentru noapte. Atunci a auzit un pocnet puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă un pocnet.
A deschis uşa, sperând să-şi dea seama ce se întâmplase, dar nu a putut să vadă mai mult de câteva urme de picior. Când vântul s-a liniştit puţin, el s-a aventurat afară să vadă ce a putut lovi fereastra.
În câmpul de lângă casa lui a văzut un stol de gâşte sălbatice.
Se pare că ele zburau spre sud pentru perioada de iarnă când au fost prinse de viscol şi nu au mai putut înainta. S-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi fără adăpost. Îşi mişcau aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri mici, orbite şi fără nici un rezultat. Câteva din ele s-au izbit de geam … sau cel puţin asta credea bărbatul.
Văzând gâştele dezorientate şi vulnerabile, a vrut să le ajute.
„Ferma ar fi un loc grozav pentru ele”, s-a gândit el.
„Este călduroasă şi sigură; cu siguranţă ele ar putea să-şi petreacă noaptea aici şi să aştepte sfârşitul furtunii.”
Aşa că el a mers până la fermă şi a deschis larg uşile, apoi se uită şi asteptă, sperând că ele vor observa ferma deschisă şi vor intra. Dar gâştele doar dădeau din aripi învârtindu-se fără nici un rezultat şi se părea că nu au observat ferma şi nici nu şi-au dat seama ce ar însemna ferma pentru ele. Bărbatul încerca să le atragă atenţia, dar nu reuşea decât să le sperie şi ele s-au mutat mai departe.
El a intrat în casă şi a iesit apoi cu ceva pâine, a rupt-o şi a făcut o dâră de fărâmituri care să le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au înţeles.
S-a dus în spatele lor şi a încercat să le fugărească spre fermă, dar ele au devenit şi mai speriate şi s-au răspândit în toate direcţiile, numai spre fermă nu.
Nimic din ce a facut nu le-a determinat pe gâşte să intre în ferma unde le-ar fi fost cald şi ar fi fost în siguranţă.
„De ce nu mă urmează ?!” a exclamat bărbatul. „Nu pot să vadă că acesta este singurul loc unde ele ar putea supravieţui furtunii ?”
El s-a gândit un moment şi a realizat că ele pur şi simplu nu vor urma un om.
„Doar dacă aş fi gânsac, aş putea să le salvez.”, a spus el tare. Atunci i-a venit ideea.
A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul. Gâsca lui a zburat printre celelalte direct în fermă … şi, una câte una, celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur. Bărbatul a rămas tăcut pentru un moment, în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute mai devreme i-au revenit în minte: „Doar dacă aş fi gânsac, aş putea să le salvez.”
Apoi s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme: „De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe Pământ ca şi om ? Este ridicol ! Este ilogic !”
Dintr-o dată, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu.
Noi am fost ca şi gâştele – orbi, pierduţi, distruşi. Iar Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său să devină ca noi pentru a ne arăta calea şi pentru a ne salva.
„Aceasta este adevărata însemnătate a Craciunului”, şi-a dat el seama. În timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit liniştit şi medita la acest minunat gând.
Dintr-o dată şi-a dat seama ce reprezenta Crăciunul şi de ce a venit Isus.
Ani de îndoială şi necredintă au dispărut ca şi furtuna trecătoare. S-a aplecat în genunchi, pe zăpadă şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui: „Mulţumesc, Doamne, că ai luat chip de om şi ai venit să mă scoţi din furtună !”

Frumos! :-)

[lore86]

În prealabil postat de glykys

Multumim de poezie, Yasmina!
Imi amintesc ca Delavrancea si Bratescu-Voinesti au niste povesti despre Craciunul unor copii sarmani...
Iar prin decembrie am de gand sa postez si o poveste care nu are nimic fictiv in ea, desi se numeste "Aproape interviu cu Mos Craciun" de par. Necula de la Sibiu, din volumul "Ogorul cu ingeri".

Acum as vrea insa sa incep sa postez o alta poveste din acel volum, o poveste adevarata despre un Craciun din perioada dominatiei rusesti, care i-a fost relatata autorului.

Se numeste "Amanarea - puterea Euharistiei"


"Era iarna lui o mie noua sute… La Riga ningea cu fulgi mari, cât palma copilului din vecini. Şi albi, atât de albi, încât zăpada din anul acela era cea mai albă dintre toate zăpezile. Mai albă chiar decât hârtia pe care Hans încerca să însăileze scrisoarea lui de dragoste către Eliseea, fata rusoaică ce-şi afla casa doar la câteva grădini mai spre pădure. Noaptea cuprinse uşor satul Volna când izbucni prăpădul. De sus, de jos (de sub pământ), dinspre perdeaua de arţari puternici, aduşi demult, tocmai de departe, clocotul războiului năucise liniştea aşezării. Hans uită biletul neterminat, alergând să afle ce vaiet izbucnise de pretutindeni…


Trupele ruse intraseră peste satul acela şi-apoi peste toată ţara, ca un tăvălug din cele grele. Nici o şansă pentru mica gardă republicană ce se-ncopciase să apere bucata de pământ primitor care le era patrie. În Volna arseseră aproape tot. Rămăsese întreagă, ca prin minune, numai biserica ortodoxă, căci cea lutherană, în care nu odată-şi aflase ostoire sufletească, arsese până în temelii. Ridicaţi de undeva, din sudul Imperiului, soldaţii gălbejiţi, cu ochii hirsuţi, păreau să nu aibă nici un Dumnezeu. Loviseră pe toată lumea şi sărăciseră satul în numai câteva clipe, ca o haită flămândă. E drept că ofiţerii încercaseră să-i liniştească, dar părea că ei - i-a spus Eliseea - nici nu înţelegeau prea bine limba rusă.


Dar faptul că Ivan Ilici, tatăl Eliseei, ajunsese primar era singurul lucru bun. În rest, estonienii - aveau şi câţiva lituanieni -, fură de-a dreptul înrobiţi la a deszăpezi drumurile largi care urcau spre capitală. Oricât ar părea de incredibil, de câteva zile, odată cu ninsoarea curgeau sute, mii de soldaţi încât Hans gândi că populaţia ţării era de-acum depăşită de soldaţi, iar plugurile, singurele lor pluguri, se topeau în numărul mare de puşti şi mitraliere. Clopotele, date jos din turle - fără deosebire - şi topite erau de-acum bronz în tunurile ce îşi înălţau căscătura gurii spre cerul ce nu-şi mai oprea zăpada…


Refuzase, desigur, să facă parte dintre voluntarii Imperiului..."


Continuarea aici - http://www.agnos.ro/blog/2008/07/03/amanarea/

emotionanta poveste.
Nu stiu in ce situatii(sau daca exista vreo situatie) Biserica ingaduie administrea sfintei Impartasanii neortodocsilor, dar daca Domnul a ingaduit, ce mai conteaza parerea noastra?

[nutucutu]

Noul preot, proaspat insarcinat cu redeschiderea unei biserici din suburbiile Broolyn-ului, New York, a ajuns la inceputul lunii Octombrie, entuziasmat de primele sale experiente.

Cand a vazut biserica, a realizat ca se afla intr-o stare deplorabila si avea nevoie de multe reparatii. SI-a propus sa fie totul gata la timp, in asa fel incat sa celebreze prima Liturghie in seara de Craciun. A lucrat din greu, , reparand bancile, varuind peretii, pictand etc si, pe 18 Decembrie, aproape terminase treaba.

Pe 19 Decembrie a inceptut o furtuna groaznica, a durat zile intregi. Pe 21, preotul s-a dus sa vada biserica. Inima i s-a intrist cind si-a dat seama ca apa se infiltrase prin acoperis, afectand o portiune considerabila de tencuiala de 20 mp care cazuse pe peretele frontal al bisericii, exact in spatela amvonului, lasand o gaura ce incepea cam de la nivelul capului.

Preotul a curatat molozul de pe podea si nestiind altceva sa faca decat sa anuleze liturghia din noaptea de Craciun, s-a indreptat spre casa. Pe drum, a vazut ca un magazin organizeaza un targ de vechituri si a intrat. Printre articole se afla si o fata de masa cusuta de mana, crem, cu broderie deosebita cu aplicatii, cu niste culori frumoase si cu o cruce pe mijloc. Era de marimea potrivita pentru a acoperi peretele frontal.

A cumparat-o si s-a intors la biserica. Incepea sa ninga. O femeie in varsta fugea din directia opusa sa prinda autobuzul, insa, in final l-a pierdut. Preotul a invitat-o sa astepte in biserica incalzita urmatorul autobuz care venea peste 45 minute. Doamna s-a asezat in banca fara sa fie atenta la preotul care cauta o scara, carlige etc, pentru a prinde fata de masa ca o tapiterie pe perete.

Preotului aproape ca nu-i venea sa creada cat de frumos arata si cum acopera toata aria afectata. Atunci a privit-o de sus pe femeia care venea spre el pe culoarul central. Fata acesteia era alba ca o coala de hartie. "Parinte, de unde ati luat aceasta fata de masa?" Parintele i-a explicat. Femeia i-a cerut sa verifice daca in colutul din dreapta jos erau brodate initialele EGB, Si erau. Acelea erau initalele femeii care lucrase la acea fata de masa in urma cu 35 ani, in Austria. Cand nazistii au venit, au fortat-o sa plece. Sotul ei trebuia sa o urmeze saptamana urmatoare. Ea a fost arestata, inchisa si nu si-a mai vazut niciodata sotul.

Preotul a dus-o cu masina acasa si s-a oferit sa-i daruiasca fata de masa, insa ea a refuzat, spunand ca macar atat putea sa faca. Era foarte recunoscatoare deoarece locuia in partea cealalta a orasului, in Brooklyn se afla doar pe timpul zilei, cand lucra ca menajera.

Ce minunata a fost Liturghia din noaptea de Craciun! Biserica era aproape plina! Muzica si atmosfera erau incredibile. La sfarsitul slujbei preotul a salutat pe toata lumea la usa si multi au promis sa revina. Un batran in varsta, pe care-l stia din vedere, statea intr-una din banci privind in fata si parintele l-a intrebat de ce nu pleaca. Barbatul l-a intrebat de unde a luat fata de masa care era prinsa pe peretele din fata, pentru ca era foarte asemanatoare cu una facuta de sotia lui cu multi ani in urma, in Austria, inainte de razboi, si cum puteau sa existe doua fete de masa identice? El i-a povestit parohului cum au venit nazistii si au obligat-o pe sotia lui sa plece, pentru siguranta ei, si cum el era gata sa o urmeze, dar ea fusese arestata si dusa la inchisoare. Nu si-a mai vazut sotia de 35 ani.

Preotul l-a invitat sa se plimbe cu el. Au mers cu masina spre cealalta parte a orasului, spre casa unde parintele o duse pe femeie cu 3 zile in urma. L-a ajutat pe batran sa urce pe scari cele 3 etaje care duceau la apartamentul doamnei, au batut la usa, iar preotul a asistat la cea mai frumoasa intalnire de Craciun pe care si-ar fi putut-o imagina