Sa ne cunoastem sfintii romani!

[Ekaterina]

Minunat topic Glykys, era nevoie de asa ceva. Foarte interesanta este si sinteza pe care ai facut-o, multumim.

Un alt Sfant roman este si Cuviosul Antonie de la schitul Iezeru-Valcea, renumit sihastru si lucrator al rugaciunii neincetate. S-a nevoit ca pustnic in muntele Iezeru, unde a sapat in stanca timp de trei ani, un paraclis, avand la indemana o dalta si un ciocan. In acest loc s-a rugat Sfantul Antonie pana la sfarsitul vietii sale.

"Dar nevointa acestuia, posturile cele indelungate de cate trei zile si chiar mai mult, privegherile de toata noaptea, luptele cu nevazutii vrajmasi care nu pot rabda smerenia si ostenelile sfintilor, rugaciunea cea de vapaie si lacrimile cele neincetate izvorate din inima, cine dintre noi le poate spune? Ca niciodata nu dormea mai mult de doua sau trei ore pe noapte, nici nu manca altceva decat pesmeti de paine inmuiata in apa si sare, cu putine legume pe care singur le cultiva in mica lui gradina. Apoi neincetat repeta Rugaciunea lui Iisus din inima si citea Psaltirea, cu multe lacrimi de umilinta.

Pentru multele sale osteneli, Cuviosul Antonie a primit de la Dumnezeu darul mai-inainte-vederii si al vindecarii suferintelor omenesti. Ca oricine venea la pestera lui si-i cerea cuvant de folos si rugaciune indata i se implinea cererea. Insa el avea si cativa ucenici in schitul Iezeru, care il cercetau in zile de sarbatori, si-i aduceau cele de nevoie. Unul dintre acestia a fost si Duhovnicul Nicolae Ierei, care cunostea cel mai bine nevointa Cuviosului Antonie. Acesta l-a inmormantat dupa savarsirea sa din trup si apoi i-a scris viata."

[glykys]

Multumesc pentru contributie, Ekaterina. Urmatorul sfant despre care voiam sa scriu astazi este chiar acesta, Sf. Antonie de la Iezeru Valcea. Gand la gand cu bucurie!

Despre modul miraculos de firesc in care l-am cunoscut pe acest sfant am scris aici: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...postcount=2078

Iata ca si Sfantul Antonie de la Iezerul Valcea (caruia nu i se cunoaste numele de mirean) a fost tot de origine aromana, din parinti binecredinciosi negustori, precum in cazul Sf. Andrei Saguna. S-a nascut in 1628 la Ianina, in tinutul Pindului. Sfantul a ajuns in Tara Romaneasca din vremea lui Matei Basarab, in interes comercial. S-a stabilit la Ramnicul Valcea, unde s-a si casatorit si a avut un copil pe care l-a incredintat slujirii preotesti. La 65 de ani, avand in zona un climat de renastere a monahismului, s-a calugarit la man. Saracinesti. Dorind sa duca o viata mai inalta, a cerut voie sa viziteze muntele Athos, insa nefiindu-i permis acest lucru, a facut ascultare si s-a indreptat spre Schitul Iezeru Valcea, aflat in paragina, la munte, intr-o pustietate. Acolo a refacut schitul si a dezvoltat o mare obste monahala. Se pare ca se pastreaza pana astazi chiliile zidite de mana Sf. Antonie. Odata cu reinflorirea schitului, Sfantul a dorit iarasi sa se retraga in pustie si a primit aprobare de la episcopul de atunci, probabil Sf. Antim Ivireanul. Retras in Pestera, va zidi si acolo cu mainile sale o biserica in stanca.

Despre viata pustniceasca a Sfantului:
"Comerciant de meserie, Cuviosul Antonie era inca din tineretile sale foarte activ, ordonat si corect. Stia ca fara munca nu se realizeaza nimic, nici material, nici spiritual, nici nu poti fi bineplacut lui Dumnezeu. "Iesi-va omul la lucrul sau si la lucrarea sa pana seara" (Ps. 103, 24) citea Cuviosul la fiecare slujba a vecerniei. Ziua taia copaci, asa cum spune ucenicul sau Nicolae ca "a curatat multa padure", scotea buturugile, aduna si stivuia pietrele, destelenea terenul pentru livada si gradina, sapa, planta pomi fructiferi de tot soiul, cultiva legume si zarzavaturi, ingrijindu-le cu multa dragoste si cu mult devotament ca pe niste daruri primite de la Dumnezeu. Niciodata fara lucru nu sedea, marturiseste acelasi ucenic Nicolae.
Noaptea se consacra Cuviosul Antonie privegherii. Savarsea rugaciunea cu multa fierbinteala sufleteasca, fiind patruns de harul Sfantului Duh, de aceea Dumnezeu l-a invrednicit de darul lacrimilor." Avea o imbracaminte simpla, isi incingea trupul cu lanturi, manca o singura data pe zi, paine si apa, se odihnea cateva ore, rezemat de pietre.

A adormit in Domnul pe 23 noiembrie 1720, la 92 de ani, dupa 28 ani de viata monahala, prezicandu-si singur moartea cu 40 zile inainte si dand dispozitie sa fie ingropat in mormantul pe care il zidise. Dupa moartea sa, s-a aratat in vedenie si in vis multor ucenici si credinciosi din imprejurimi.


Peste vreo 150 de ani in fruntea episcopiei Valcea a ajuns cel care avea sa devina Sfantul Calinic de la Cernica. El a dorit sa dezgroape moastele Sfantului si sa le aduca in biserica, spre bucuria poporului. Insa chiar in ajuns o stanca s-a pravalit peste mormant, semn ca doreste sa ramana acolo. Mai tarziu, prin 1950, o crestina evlavioasa a sapat acolo si a reusit sa scoata cateva oseminte, care au fost aduse in procesiune la Pestera, apoi la schitul Iezerul Valcea. Restul moastelor au ramas in pamant.


Cuviosul Antonie a fost canonizat in 1992, iar o particica din moastele lui se gaseste si la Schitul Darvari din Bucuresti, dar si la Biserica Sf. Antonie cel Mare din Drumul Taberei. In ultimii ani, racla de la Iezer a fost adusa cateva zile intr-o biserica din cartierul Ozana-Titan, care are hramul Sfantului.


Grota Sf. Antonie

Acatistul Sfantului - http://www.crestinortodox.ro/acatist...cea-67061.html



Am preluat informatiile din "Sfantul Antonie de la Iezerul" de arhim. Veniamin Micle si prof. Ioan Ionescu, schit Iezerul Valcea, Eparhia Ramnicului, 2012.



Va invit pe toti sa contribuiti la acest topic, cu informatii si experiente prilejuite de intalnirea cu sfintii romani.

[glykys]

Calendarul ne spune ca maine (12 noiembrie) sunt praznuiti patru mucenici romani:

Sfintii Martiri si Marturisitori Nasandeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra si Vasile din Telciu
Au fost canonizati in 2008.
Iata acatistul lor - http://www.crestinortodox.ro/acatist...ni-121084.html




Atanasie Todoran a fost un batran soldat in armata habsburgica, acum vreo 300 de ani, in acelasi context al rezistentei romanilor din Ardeal fata de dominatia austro-ungara si impunerea fortata a catolicismului. El a condus miscarea de protest de la Salva, din 1763, in fata armatei habsburgice. Iata cuvintele sale rostite cu acea ocazie:

'De doi ani noi suntem catane, dar carte n-am capatat de la inaltata imparateasa ca suntem oameni liberi. Ne-au scris ca iobagi, dam dare si facem slujbe catanesti; copiii nostri vor merge pana la marginile pamantului sa-si verse sangele, dar pentru ce? Ca sa fim robiti, sa n-avem nici un drept, copiii nostri sa fie tot prosti, ori vor invata ceva, ori ba? Asa nu vom purta armele, ca si sfanta lege sa ne-o ciufuleasca si batjocoreasca tisturile (ofiterii imperiali). Jos armele!...


Pedepsit sa fie frant cu roata Cuvantarea inflacarata a lui Atanasie a avut un impact deosebit asupra celor prezenti. Granicerii l-au alungat pe Bukow si pe ofiteri si s-au hotarat sa continue revolta. Inteleptul batran s-a dus apoi la episcopul unit si i-a spus: 'Fatul meu, de unde esti?' Acela i-a raspuns: 'De la Blaj'. 'Daca esti de la Blaj si imparateasa ti-a dat domeniu, du-te acolo si stai linistit, nu ne tulbura pe noi in credinta noastra'. Dupa aceea, l-a luat pe vladica de mana si l-a condus prin multimea tulburata ca nu cumva aceasta sa navaleasca asupra lui."

In urma acestor fapte si pentru ca nu a acceptat ca fiul sau muribund sa fie impartasit de greco-catolici, a fost condamnat la moarte prin tragerea pe roata, cu ceilalti trei camarazi ai sai mai sus numiti.

Fireste ca jertfa lor a ramas in memoria poporului, care le-au dedicat balade:


ŤNu vă daţi feciori cătane
Că-ţi purta păduci cu coarne
Asta v-o spune de un an
Moşul vostru Todoran
În pământ de m-or băga
Nu mă las de legea mea
Asta-i legea lui Hristos
Sloboziţi puştile jos…ť

"In pamant de m-or baga
Nu ma las de legea mea
Asta-I legea lui Hristos
Sloboziti pustile jos s...t*[...]
De la-nalta Imparatie
O venit o comnisie
Şi pe multi ii judecara
Festecare cum sa piara:
Unii-n temnita bagati
Or sa fie spanzurati
Numa mosu Todoran
Nenfricatu veteran
El s-o sfarsit tras pe roata
Plans si azi de lumea toata s...t*[...]
Cand Todoran a murit
Soarele n-a stralucit,
Luna nu s-a aratat
Şi nici ceriul n-a-nstelat,
Fari a fost numai o jele
De pe pamant pana la stele […]"


Despre viata lor cititi mai pe indelete aici: http://www.noutati-ortodoxe.ro/sarba...l17849_p0.html


http://foaienationala.ro/12-noiembri...html#more-4199

[glykys]

În prealabil postat de Ekaterina

Un alt Sfant roman este si Cuviosul Antonie de la schitul Iezeru-Valcea, renumit sihastru si lucrator al rugaciunii neincetate. S-a nevoit ca pustnic in muntele Iezeru, unde a sapat in stanca timp de trei ani, un paraclis, avand la indemana o dalta si un ciocan. In acest loc s-a rugat Sfantul Antonie pana la sfarsitul vietii sale.

"Dar nevointa acestuia, posturile cele indelungate de cate trei zile si chiar mai mult, privegherile de toata noaptea, luptele cu nevazutii vrajmasi care nu pot rabda smerenia si ostenelile sfintilor, rugaciunea cea de vapaie si lacrimile cele neincetate izvorate din inima, cine dintre noi le poate spune? Ca niciodata nu dormea mai mult de doua sau trei ore pe noapte, nici nu manca altceva decat pesmeti de paine inmuiata in apa si sare, cu putine legume pe care singur le cultiva in mica lui gradina. Apoi neincetat repeta Rugaciunea lui Iisus din inima si citea Psaltirea, cu multe lacrimi de umilinta.

Pentru multele sale osteneli, Cuviosul Antonie a primit de la Dumnezeu darul mai-inainte-vederii si al vindecarii suferintelor omenesti. Ca oricine venea la pestera lui si-i cerea cuvant de folos si rugaciune indata i se implinea cererea. Insa el avea si cativa ucenici in schitul Iezeru, care il cercetau in zile de sarbatori, si-i aduceau cele de nevoie. Unul dintre acestia a fost si Duhovnicul Nicolae Ierei, care cunostea cel mai bine nevointa Cuviosului Antonie. Acesta l-a inmormantat dupa savarsirea sa din trup si apoi i-a scris viata."

Azi il praznuim pe Sfantul Antonie de la Iezerul Valcea. Despre intalnirea cu el am scris anul trecut pe forum, cu ocazia aducerii moastelor intr-o biserica din Bucuresti:

"Nu stiam nimic despre acest sfant roman, dar mare este puterea lui! Voi scrie ce mi s-a intamplat azi, spre slava Domnului si pentru bucuriile pe care le-a prilejuit astazi acest sfant.
Eu am o foarte buna prietena, om tare bun si sufletist, dar mai nepracticant. Adica de fiecare data cand sa mearga la biserica, si asta cu chiu, cu vai, i se intampla cate ceva, ba i se face rau, ba nu poate ajunge, ba nu se trezeste, ba e lumea nu stiu cum... ma rog, e foarte, foarte incercata.
Cum vazusem mesajul pe forum si planuiam sa merg azi impreuna cu o prietena credincioasa, sa cautam biserica si sa ne inchinam la moaste. Prietena mea din paragraful anterior aude conversatia si se gandeste ca in timpul acela, se intalneste cu un prieten de-al ei, om credincios si ca aceluia i-ar face cu siguranta placere sa vina cu noi. Si ne insoteste si ea! Si asa ne pomenim cinci oameni zapaciti - caci prietena credincioasa a adus cu ea o alta prietena credincioasa - care voiam sa mergem sa ne inchinam la moaste, desi nu prea aveam idee niciunul de adresa exacta. Cum se zice, a tunat si ne-a adunat! Dupa ceva peripetii, am ajuns si la biserica din imagine. Eu, cand am vazut coada, m-am cam descurajat si ma si gandeam ca prietena mea va si renunta! Insa celelalte doua au si luat loc in coada, iar noi, ceilalti trei, ne-am dus in biserica sa ne inchinam. Tocmai ce incepuse Sfantul Maslu! E o biserica micuta, ca o bijuterie, cu un cor superb si cu lume evlavioasa si linistita. Desi era aglomeratie, colega mea careia i se facea de obicei rau, de data aceasta nu a mai avut nimic! A stat lejer la trei evanghelii, dupa care ne-a facut semn sa iesim, sa stam la coada. Din fericire, slujba se auzea perfect si in curte. A stat doua ore la coada, fara a se plange de nimic, ascultand in liniste slujba! Si la sfarsit, s-a bucurat cand a primit o iconita, desi o stiam mai reticenta in aceasta privinta. Pe drumul de intoarcere, era foarte vesela si plina de energie, ca si cum nu ar fi fost la serviciu, nici nu ar fi stat doua ore la coada si nici nu ar fi luat autobuzul in sens invers! Oricine ne-ar fi vazut asa voiosi si aiuriti, si-ar fi zis: ia uite ce tineri bezmetici! Dar nimeni nu stia ce minune se petrecuse, in modul cel mai tainic si mai discret cu putinta, cu unul dintre noi! "

[tabitha]

În prealabil postat de glykys

Dar nimeni nu stia ce minune se petrecuse, in modul cel mai tainic si mai discret cu putinta, cu unul dintre noi! "

Frumoasă aducere aminte, Ana Maria. Bravo vouă și slavă Domnului !

[cristiboss56]

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 3 decembrie în fiecare an pe Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica.

Sfântul s-a născut în anul 1730, într-o familie de binecredincioşi ardeleni din Săliştea Sibiului. Dorind din tinereţe să se călugărească, din cauza persecuţiilor împotriva Ortodoxiei din Transilvania, a trecut, la vârsta de 19 ani, în Ţara Românească, unde a intrat în slujba unui arhiereu aflat în Bucureşti, mitropolitul grec Roşca. În 1750 a plecat cu acesta la Constantinopol, apoi la Muntele Athos, vieţuind în Mănăstirea Vatoped, unde a fost făcut rasofor şi diacon, iar după moartea mitropolitului a devenit ucenic al stareţului Paisie Velicicovschi. A devenit călugăr în 1752 şi preot în 1754. În anul 1763 l-a însoţit pe marele stareţ în Moldova la Mănăstirea Dragomirna, unde s-a nevoit doisprezece ani ca ieromonah, duhovnic şi econom al obştii. În 1775, după ocuparea Bucovinei, călugării de la Dragomirna s-au mutat la Mănăstirea Secu din Neamţ.Patru ani mai târziu, în 1779, când stareţul Paisie a primit conducerea Mănăstirilor Neamţ şi Secu, Gheorghe l-a urmat. În anul 1781, Sfântul Cuvios Gheorghe a pornit către Athos, însă a fost oprit la Bucureşti de mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787), care, prin multe insistenţe, l-a determinat să primească a revigora viaţa monahală din Schitul Cernica. Păstorind cu jertfelnicie şi înţelepciune, a refăcut vatra monahală în doar cinci ani, adunând în jurul lui 103 ucenici.

Această rodnică activitate a făcut ca, în 1793, mitropolitul Filaret al II-lea să-i încredinţeze şi Mănăstirea Căldăruşani, conducându-le pe amândouă până la moartea sa, în 3 decembrie 1806. A fost înmormântat la Mănăstirea Cernica, în faţa Bisericii „Sfântul Lazăr“, zidită de el în 1804. La 21 octombrie 2005, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât canonizarea cuviosului stareţ Gheorghe, iar proclamarea canonizării a avut loc la Mănăstirea Cernica la 3 decembrie 2005.

[cristiboss56]

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. Părinţii săi Leontie şi Misira, binecredincioşi creştini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania şi în ţinutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.
Tânărul Dimitrie Barilă a învăţat carte de la cei mai renumiţi dascăli din Moldova şi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligenţă deosebită şi-a agonisit încă din anii copilăriei şi ai tinereţii multă ştiinţă de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi ai Bisericii şi a deprins cu mult drag meşteşugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învăţase a vorbi şi a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă şi ucraineană.
Pe lângă învăţătura adunată cu migală de la mulţi dascăli, la şcoala mănăstirii Probota a deprins şi învăţătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia şi nevoinţele ascetice. A primit îngerescul chip în această sfîntă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de înţelepciune şi vrednic împlinitor al nevoinţelor călugăreşti, Cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste şi rugăciune, devenind părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota. Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: "Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici", iar alături, în limba greacă: "Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila şi al Misirei".
Timp de mai mulţi ani învăţatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoinţă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult şcoala mănăstirii Probota şi a crescut mulţi ucenici luminaţi, aducând în obştea sa o adevărată înnoire duhovnicească.
Datorită prestigiului său de cărturar şi virtuţilor care-i luminau chipul şi faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huşi, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând şi smerit, înaltul ierarh uimea pe toţi prin înţelepciune şi bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Şi era neam de mazâl. Prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, sloveneşte, şi altă adâncă carte şi-nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”.
Iubitor şi trăitor al dreptei credinţe, purtător de grijă faţă de păstoriţii săi în vremuri „nepaşnice pentru ţară”, cu dese schimbări de domnii, sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei şi-a împlinit misiunea pastorală prin punerea în lucrare a darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu din belşug: traducerea şi tipărirea de carte sfântă în limba română. În liniştea chiliei sale din patria natală sau aflat în pribegie, sfântul a dăruit Bisericii şi neamului românesc lucrări de mare valoare. Primele cărţi tipărite a u fost Psaltirea în versuri şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev, 1673). Înţelegând în Duhul Sfânt poezia psalmilor, i-a transpus în versuri româneşti, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină şi de har a cuvântului dumnezeiesc. Recunoscut ca autoritate teologică, a revizuit traducerea făcută de spătarul Nicolae Milescu la Vechiul Testament, text care va fi inclus în Biblia de la Bucureşti, din 1688.
În toamna anului 1673 a plecat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domn în ţară şi a convingerilor sale antiotomane. În 1674 a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iaşi cu Teodosie, episcopul de Roman. În anul următor, Mitropolitul Dosoftei este readus în demnitatea sa chiriarhală, iar Teodosie se retrage la mănăstirea Bogdana şi peste puţină vreme va cunoaşte moarte martirică.
După refacerea tipografiei de la Iaşi, Mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română: Dumnezăiasca Liturghie (1679 şi 1683), Psaltirea de-nţăles (1680), cu text paralel în română şi slavonă, Molitvănic de-nţăles (1681). Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare greceşti şi slavone şi a tipărit în limba română Viaţa şi petrecerea sfinţilor, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată datorită plecării forţate în Polonia. Această carte deosebit de necesară pentru misiunea Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar şi dragostea sa pentru sfinţi şi pentru sfinţenie. De aceea, el scrie despre sfinţi cuvioşi români pe care i-a cunoscut personal şi despre alţii pe care poporul îi venera cu multă evlavie: „Dară tocma şi din rumâni mulţi sfinţi sânt, carii am şi vădzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneţ, şi Rafil de Agapia, i-am sărutat şi svintele moştii. Apucat-am în dzâlele noastre părinţ nalţ la bunătăţ şi-n podvig, şi plecaţ la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol şi ticăloşit în munte 60 de ani. Şi Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râşca, arhiepiscopul acel svânt şi minunat, Inochentie de Pobrata şi Istatie!”.
În 1686 regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, a intrat în Moldova pentru a-l atrage de partea sa pe voievodul Constantin Cantemir. Fiind nevoiţi să se retragă, polonii au luat cu ei mulţime de pietre scumpe, odoare din aur şi argint. Luat ostatec împreună cu tezaurul Mitropoliei şi cu moaştele Sf. Ioan cel Nou, Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieţii sale pământeşti departe de ţară. Aici a continuat lucrarea sa cărturărească şi a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocşi de la Moscova şi de la Kiev. Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică mitropolitul moldovean a tradus din elineşte în slavo-rusă scrieri ale Sfinţilor Părinţi Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman, patriarhul Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învăţătură a Bisericii. Păstor dreptcredincios şi jertfelnic, sfântul ierarh a îndurat cu demnitate asprimile şi lipsurile, purtând de grijă comunităţii sale ortodoxe care se afla în Polonia. Sfinţenia vieţii lui strălucea nu numai asupra fiilor duhovniceşti, chiar regele Jan Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia sfântul mitropolit al Moldovei, ca să participe la slujbe cu familia şi să-i dea cinstire cuvenită. În ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniaţie şi a rămas ortodox până la trecerea sa la veşnicie, la 13 decembrie 1693. Din mărturiile călugărilor care l-au însoţit în exil aflăm că sfântul şi-a cunoscut vremea chemării sale la veşnicie de către Domnul. Blândul ierarh Dosoftei a fost înmormântat la Biserica „Naşterea Domnului” din Jolkiew, astăzi în Ucraina.
Pătimind încercări şi multe necazuri în această viaţă trecătoare, sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viaţă sfântă şi neîntrecut învăţător al dreptei credinţe în limba poporului său. Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica Mântuitorului Hristos, cu smerenie şi fapte minunate, iar acum se roagă în ceruri pentru mântuirea sufletelor noastre.
Cu a ta sfanta intelepciune, Sfinte Dosofteie, lumineaza-ne pe noi si ne calauzeste calea spre Domnul, Amin.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!

[cristiboss56]

Pe 26 decembrie, în a doua zi de Crăciun, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sfântului Nicodim de la Tismana, considerat părintele monahismului românesc. Acesta s-a născut în jurul anului 1320, în Macedonia. În cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina din data de 28 decembrie 2010, intitulat Mare ctitor de lăcaşuri sfinte, apărătorul ortodoxiei: Cuviosul Nicodim a trecut cu rugăciunea peste Dunăre.
Sfetnic apropiat al domnitorului Mircea cel Bătrân, Cuviosul Nicodim de la Tismana este promotorul rugăciunii isihaste pe aceste meleaguri. Rolul său a fost providenţial pentru consolidarea credinţei ortodoxe în faţa ofensivei romano-catolice. Cu toate că este unul din cei mai mari ctitori de lăcaşuri sfinte din ţara noastră, Sfântul Nicodim a rămas emblematic pentru viaţa Mănăstirii Tismana care-l prăznuieşte în fiecare an la data de 26 decembrie.

Originar din sudul Dunării, din micuţa localitate Prilep, nu departe de Mănăstirea Decani, Sfântul Nicodim s-a născut în anul 1320 din părinţi binecredincioşi şi temători de Dumnezeu, din neamul cneazului Lazăr, împăratul slavilor. Perioada copilăriei i-a fost marcată de construirea bisericii Mănăstirii Visoki Decani, ctitoria cneazului Ştefan Duşan. Cu toate că ar fi putut avea o viaţă lipsită de griji, a ales 'calea cea strâmtă şi cu chinuri' a călugăriei. Pe când avea doar 15 ani, cu ocazia vizitei unor călugări atoniţi la Prilep pentru sfinţirea bisericii Mănăstirii Decani (1335), tânărul Nicodim s-a hotărât să-şi aleagă ireversibil destinul.

Promotor al isihasmului românesc

Experienţa lui atonită începe de la Mănăstirea Hilandar, unde egumenul l-a primit ca frate. Aici a învăţat temeinic limbile greacă şi slavonă şi a studiat scrierile Sfinţilor Părinţi. După trei ani de ucenicie (1338), a primit îngerescul chip al călugăriei sub numele de Nicodim. În anul 1341, a fost hirotonit ierodiacon, iar după doi ani ieromonah. Calităţile duhovniceşti deosebite pe care le dobândise într-un timp foarte scurt i-au determinat pe călugări ca, după moartea bătrânului egumen, să îl aleagă pe evlaviosul Nicodim în scaunul stăreţiei de la Hilandar. Această ascultare deloc uşoară a reuşit s-o împlinească fără cusur. A fost un neîntrecut gospodar şi un bun îndrumător al călugărilor, dar şi un bun teolog şi apologet desăvârşit al adevărurilor de credinţă.

În secolul al XIV-lea a apărut în Biserica Ortodoxă, şi îndeosebi în Sfântul Munte, o mişcare de renaştere teologico-spirituală numită isihasm (de la cuvântul grecesc isihia-linişte). Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui nou curent teologic au fost: Sfântul Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului. Alături de ei a stat cu vrednicie şi cuviosul părinte Nicodim de la Hilandar. Cneazul Lazăr l-a propus pentru conducerea Bisericii Ortodoxe din Serbia, însă din smerenie a refuzat, retrăgându-se în singurătate.

A reprezentat Biserica Sârbă la Constantinopol



Contextul istoric în care s-a petrecut venirea sa la nordul Dunării este strâns legat de pericolul impunerii catolicismului, prin invazia austro-ungară. Misiunea sa a început cu ridicarea Mănăstirii Vodiţa. Sfântul aşezământ a fost aşezat strategic, în imediata vecinătate a cetăţii Severinului, pentru a asigura paza graniţei româneşti de la vest. Mănăstirea a fost închinată sfântului Antonie cel Mare, fiind sfinţită în anul 1372 de către cuviosul Nicodim. Viaţa monahală de aici a fost rânduită după regulile de organizare atonite.

În 1375, cuviosul Nicodim a fost solicitat să facă parte din delegaţia care urma să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în vederea ridicării anatemei iscate de conflictul dintre cele două Biserici din 1346, atunci când Biserica Sârbă îşi declarase autocefalia. În acest context, Sfântul Nicodim a jucat un rol deosebit de important, fiind apreciat în mod deosebit de către patriarhul Filotei, care i-a dăruit cârja sa, precum şi părticele din moaştele sfinţilor Ioan Gură de Aur, Ignatie Teoforul şi Sfântul Mucenic Teofil, moaşte care se află şi astăzi la Mănăstirea Tismana. Tot cu această ocazie, sfântul a fost ridicat de patriarhul Filotei la rangul de arhimandrit. Datorită lui, anatema a fost ridicată şi Biserica Sârbă recunoscută ca autocefală.

Ctitoriile Sfântului Nicodim



După ce Vladislav Vodă a pierdut Banatul de Severin în faţa regatului maghiar, Cuviosul Nicodim a părăsit Vodiţa, construind un altar de lemn pentru închinare la Gura Motrului.
Cea mai mare ctitorie a sfântului este fără îndoială Mănăstirea Tismana. A fost ridicată în perioada 1376 - 1378. În legătură cu locul pe care a fost ridicat cinstitul aşezământ, ieromonahul Ştefan, unul din ucenicii sfântului, afirmă: 'În peştera de acolo legenda spune că era un balaur, care a fost ucis când Sfântul i-a înfăţişat crucea cea de plumb pe care o ţinea la dânsul. Şi astfel, înaintea peşterii cele mari, s-a făcut întâi o biserică din lemn de tisă, dintr-un tis mare, din rădăcinile căruia s-a făcut altarul'.
Lucrările care începuseră în timpul domnitorului Radu I au fost definitivate în timpul lui Mircea cel Bătrân, care a găsit de cuviinţă să ducă la bun sfârşit 'cele neisprăvite'. După recucerirea Banatului Severinului de către voievodul Ţării Româneşti, toate posesiunile Mănăstirii Vodiţa au fost acordate Tismanei, obştea administrând acum ambele aşezăminte, în regim de samovlastie, după rânduiala din Sfântul Munte. Cuviosul Nicodim a păstrat legături strânse cu ţinuturile din sudul Dunării unde, potrivit tradiţiei, a mai ridicat alte două biserici la Vratna şi la Mănăstiriţa. Tot tradiţia îi atribuie şi întemeierea Mănăstirii Prislop din Ţara Haţegului. Aici ar fi luat naştere valorosul său Tetraevanghel, în perioada 1404 - 1405.

Minunile Sfântului la Tismana
Din cauza unui conflict cu domnitorul Mircea cel Bătrân, Sfântul Nicodim a părăsit Tismana şi s-a retras la Prislop (1399 - 1404). Împăcarea a venit repede şi, în 1406, Mircea îl numeşte în hrisoavele sale: 'rugătorul domniei mele, popa Nicodim'.
În vremea şederii sale la Tismana, sfântul a făcut nenumărate minuni, multe dintre ele regăsindu-se şi astăzi în pictura din pridvorul bisericii mănăstirii (transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în cinstea lui Sigismund şi a lui Mircea cel Bătrân; trecerea miraculoasă a Dunării pe rasa călugărească, mersul prin foc). Printre acestea se numără şi vindecarea fiicei regelui Sigismund al Ungariei care suferea de epilepsie. În urma acestei minunate întâmplări, suveranul a renunţat la catolicism şi s-a convertit la ortodoxie, luând numele Sfântului Evanghelist Matei.
Cuviosul Nicodim a fost chemat la Domnul în ziua de 26 octombrie 1406, fiind îngropat în mormântul pe care şi-l pregătise încă din timpul vieţii în pridvorul Mănăstirii Tismana. Moaştele sale s-au păstrat o perioadă la Tismana, după care au fost ascunse de călugări pentru a nu cădea pe mâna necredincioşilor. Momentan la mănăstire nu se mai găseşte decât degetul arătător de la mâna dreaptă a Sfântului, alături de crucea sa de plumb şi toaca în formă de vultur. Deşi era considerat sfânt încă din timpul vieţii, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la aproape 600 de ani de la moarte prin hotărârea Sfântului Sinod din anul 1955, stabilindu-i-se ca zi de prăznuire 26 decembrie.

Sfântul Nicodim şi castanul comestibil

În jurnalul de călătorie al patriarhului Macarie de Antiohia, care a vizitat Mănăstirea Tismana în timpul domniei lui Matei Basarab, se spune că: 'Sfântul Nicodim sădi pe dealurile din jur vii şi păduri de castani care se văd până astăzi'. Însoţitorul patriarhului, arhidiaconul Paul de Alep, mai aminteşte că sfântul a construit prima biserică a Mănăstirii Tismana din lemn de tisă 'cu propria lui mână'.
Specia de castan comestibil, adusă de Sfântul Nicodim de pe Muntele Athos din Grecia, se găseşte răspândit şi în alte zone ale ţării. Castanul comestibil este arborele de la care se poate folosi totul în afară de rădăcină.
„În peştera de acolo legenda spune că era un balaur, care a fost ucis când Sfântul i-a înfăţişat crucea cea de plumb pe care o ţinea la dânsul. Şi astfel, înaintea peşterii cele mari, s-a făcut întâi o biserică din lemn de tisă, dintr-un tis mare, din rădăcinile căruia s-a făcut altarul”.

Sfantul Mucenic Sava s-a nascut in anul 334, intr-un sat din zona Buzaului. Parintele sau duhovnicesc era preotul Sansala. Cei doi erau calugari misionari in tinutul Buzaului unde, probabil, era si o episcopie si converteau la crestinism numerosi daco-romani, goti si "barbari" inchinatori la idoli.

In actul martiric al Sfantului Mare Mucenic Sava, se spune ca in primavara anului 372, a treia zi de Pasti, noaptea, ostasii lui Athanaric, au prins pe preotul Sansala, cat si pe fericitul Sava, i-au legat si i-au batut, facandu-le multe rani pe trup, ca sa se inchine idolilor si sa manance cele jertfite lor. Sfantul Sava, infruntandu-i cu barbatie, a fost condamnat la moarte prin inecare. Legandu-i un lemn de gat, l-au aruncat in raul Buzau.

Asa s-a savarsit Sfantul Mucenic Sava la varsta de 38 de ani. Martiriul sau a avut loc la 12 aprilie, 372. Moastele sale au fost luate de crestini si de preotul Sansala si ascunse. Apoi, de frica gotilor, "au fost trecute din tara barbara in Romania", adica in Imperiul Roman, la episcopul Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia.

Prin anii 373-374, la cererea Sfantului Vasile cel Mare catre dregatorul Scitiei Mici, Iunius Soranus, "de a-i trimite moaste de sfinti", prezbiterii din Dacia au trimis moastele Sfantului Mucenic Sava la Cezareea Capadociei, insotite de o scrisoare. Scrisoarea, intocmita de un preot invatat din Dacia sau de Sfantul Bretanion de la Tomis, poarta titlul "Epistola a Bisericii lui Dumnezeu din Gotia (Dacia) catre Biserica lui Dumnezeu ce se gaseste in Capadocia si catre toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale". Ea a fost adresata, deci, tuturor Bisericilor locale, nu numai celei din Capadocia, dandu-i-se un caracter ecumenic, universal, cautand sa faca cunoscut tuturor ca si in Dacia Carpatica sunt martiri pentru Evanghelia lui Hristos.

Troparul Sfantului Mucenic Sava de la Buzau

Mucenicul Tau Doamne, Sava, intru nevointa sa, cununa nestricaciunii a dobandit de la Tine, Dumnezeul nostru; ca avand puterea Ta pe chinuitori a invins; zdrobit-a si ale demonilor neputincioasele indrazniri. Pentru rugaciunile lui mantuieste sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.