Creatie versus evolutie

[cristiboss56]

In cele ce am scris despre Adam si Eva veti observa ca am citat din Sfinti Parinti care talcuiesc textul Facerii intr-un mod ce ar putea fi numit mai curand "literal." Ma insel oare presupunand ca preferati sa interpretati textul mai mult "alegoric" atunci cand spuneti ca a crede in facerea nemijlocita a lui Adam de catre Dumnezeu este "o conceptie foarte ingusta despre Sfanta Scriptura" ? Este un lucru extrem de important, si sunt cu adevarat uimit sa aflu ca "evolutionistii ortodocsi" nu stiu defel cum anume talcuiesc Sfintii Parinti Cartea Facerii. Sunt sigur ca veti fi de acord cu mine ca nu ne este ingaduit sa talcuim Sfanta Scriptura dupa placul nostru, ci trebuie s-o talcuim asa cum ne invata Sfintii Parinti. Ma tem ca nu toti cei ce vorbesc despre Facere si evolutie dau atentie acestui principiu. Unii oameni sunt asa de preocupati sa combata fundamentalismul protestant, incat imping lucrurile la extrem in a respinge pe oricine doreste sa interpreteze textul sfant al Facerii "literal"; dar, facand acest lucru, ei nu amintesc niciodata de Sfantul Vasile sau de alti talcuitori ai Cartii Facerii care afirma destul de limpede principiile ce trebuie urmate in talcuirea textului sfant. Ma tem ca multi dintre cei ce sustinem ca urmam traditia patristica suntem uneori neglijenti, cazand cu usurinta in acceptarea propriei "intelepciuni" in locul invataturii Sfintilor Parinti. Cred cu tarie ca intreaga perspectiva asupra lumii si filosof ia de viata a unui crestin ortodox poate fi gasita la Sfintii Parinti; daca vom asculta invatatura lor, in loc de a crede ca suntem destul de intelepti spre a-i invata pe altii din propria "intelepciune", nu ne vom rataci.

Iar acum va cer sa cercetati impreuna cu mine foarte importanta si fundamentala problema: cum anume ne invata Sfintii Parinti sa talcuim Cartea Facerii ? Haideti sa dam deoparte prejudecatile noastre despre talcuirile "literale" sau "alegorice" si sa vedem ce ne invata Sfintii Parinti despre citirea textului Facerii.

Cel mai bun lucru pe care-l putem face este sa incepem cu Sfantul Vasile insusi, care a scris asa de insufletitor despre cele Sase Zile ale Facerii. El scrie in Hexaimeron:

"Cei care nu interpreteaza cuvintele Scripturii in sensul lor propriu spun ca apa de care vorbeste Scriptura nu e apa, ci altceva, de alta natura, si interpreteaza cuvintele planta si peste cum li se pare lor; la fel si facerea taratoarelor si facerea fiarelor le interpreteaza rastalmacindu-le dupa propriile ganduri, intocmai talcuitorilor de vise ce talcuiesc in folosul lor vedeniile din timpul somnului. Eu, cand aud ca Scriptura zice iarba, inteleg iarba; cand aud planta, peste, fiara, dobitoc, pe toate le inteleg asa cum sunt spuse. Nu ma rusinez de Evanghelie. [...] Si pentru ca Moisi a trecut sub tacere aceste lucruri, care nu ne sunt folositoare, voi socoti eu oare peritru aceasta de mai putin pret cuvintele Duhului decat intelepciunea cea nebuna [a celor ce au scris despre lume], sau mai curand voi slavi pe Cel ce nu pune mintea noastra sa se indeletniceasca cu cele desarte, ci a randuit sa fie scrise in Scriptura toate cele ce duc la zidirea si desavar*sirea sufletelor noastre ? Mi se pare insa ca cei ce nu inteleg lucrul acesta, adica cei care folosesc interpretarea alegorica, au incercat sa dea Scripturii o vrednicie inchipuita, punand pe seama ei propriile idei, schimband sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat. inseamna insa sa te faci mai intelept decat cuvintele Duhului cand, in chip de inter*pretare a Scripturii, introduci in Scriptura ideile tale. Deci sa fie inteleasa Scriptura asa cum a fost scrisa !"

E limpede ca Sfantul Vasile ne avertizeaza sa ne ferim a "deslusi" lucrurile din Facere care sunt greu de inteles pentru simtul comun; omul modern "luminat" face cu usurinta acest lucru, chiar daca este crestin ortodox. De aceea, sa ne straduim sa intelegem Sfanta Scriptura asa cum o inteleg Parintii, iar nu dupa "intelepciunea" noastra moderna. Si sa nu ne multumim cu parerea unui singur Sfant Parinte, ci sa cercetam si parerile altor Sfinti Parinti.

Una dintre talcuirile patristice clasice la Cartea Facerii este cea a Sfantului Efrem Sirul. Parerile sale sunt cu atat mai insemnate pentru noi, cu cat el era un "rasaritean" si cunostea bine limba ebraica. Eruditii moderni ne spun ca "rasaritenii" sunt inclinati spre talcuirile "alegorice" si ca, de asemenea, si Cartea Facerii trebuie inteleasa in acest chip. Dar sa vedem ce zice Sfantul Efrem in talcuirea sa la Facere:

"Nimenea sa nu creada ca zidirea cea de Sase Zile este o alegorie; tot asa, nu este ingaduit a zice ca ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi fost zidit in sase zile, a fost zidit intr-o singura clipa si, de asemenea, ca unele nume infatisate in acea istorisire fie nu inseamna nimic, fie inseamna altceva. Dimpotriva, trebuie sa stim ca intocmai cum cerul si pamantul care s-au zidit intru inceput sunt chiar cerul si pamantul, iar nu altceva ce s-ar intelege sub numele de cer si pamant, tot asa orice altceva se zice a fi fost zidit si tocmit cu randuiala dupa zidirea cerului si a pamantului nu sunt numiri goale, ci insasi fiinta firilor zidite corespunde puterii numelor acestora." Desigur, acestea sunt inca principii generale; sa vedem acum cateva dintre aplicatiile particulare ale acestor principii, apartinand Sfantului Efrem:

"Desi atat lumina, cat si intunericul au fost zidite intr-o clipita. "
http://www.crestinortodox.ro/credint...rea-69863.html

[cristiboss56]

Creatia si timpul in gandirea Sfintilor Parinti



Eternitatea lui Dumnezeu nu este sinonima cu timpul, care apare o data cu existenta temporala, deosebit de existenta din eternitate a lui Dumnezeu. Pentru a feri cugetarea crestina de influentele gnostice, Parintii precizeaza si faptul ca existenta temporala nu este o emanatie a existentei din eternitate, ci este creata de aceasta. Din aceasta cauza vorbim de doua planuri ale existentei: unul etern, care se refera la existenta prin sine, si altul creat de existenta eterna. Daca ar functiona doar forma divina a existentei, aceasta ar fi lipsita de atotputernicie si generozitate, tot asa cum, daca ar exista doar forma panteista a lumii, supusa unor legi care nu duc prin libertate o alta forma a existentei la fericire, existenta ar fi nedeplina si ilogica.
O alta insusire de care nu poate fi lipsita existenta plenara e bunatatea, care se hraneste din iubire. In acest sens, Sfantul Chiril al Alexandriei spune: "Acestuia nici un nume nu I se potriveste; constiinta omeneasca nu-L poate cuprinde, si numirile ce I s-au dat, pornind de la existentele inferioare, Il desemneaza impropriu. Daca trebuie - totusi - sa indraznim sa ne folosim de cuvinte pentru a vorbi de Dumnezeu, suntem siliti sa folosim cuvantul "bun"; numele de "unul" pune in valoare simplitatea naturii Sale si prin aceasta perfecta Sa autonomie. Pentru ca Dumnezeu nu are nevoie de ceva, nici de parti, nici de substanta, de puteri sau de lucruri, ci, dimpotriva, este cauza lor. Iar numirea de "bun" arata ca tot ce e bun provine din El, toate celelalte realitati imitand pe cat posibil caracterul propriu al lui Dumnezeu".
Daca daruirea si primirea iubitoare e semnul bunatatii sau al iubirii, daruirea si primirea nemarginita tine de Dumnezeu in Treime. El e prin fiinta Sa intreit personala bunatate sau iubire. Din aceasta cauza, Dionisie Areopagitul socoteste ca cea mai proprie denumire ce se cuvine subzistentei divine este aceea de bunatate sau de bunatate suprabuna. De aceea, chiar prin existenta sau supraexistenta ei, ea extinde binele ca existenta si la alte subzistente.
Toate vin la existenta din iubirea Tatalui, care le face dupa chipul Fiului. Toate sunt iubite de Tatal in Fiul si toate se intorc spre Tatal, prin Fiul. Din aceasta cauza, toate sunt facute pentru a fi adunate in Fiul si impreuna cu Fiul in Tatal. Sfantul Maxim Marturisitorul spune in acest sens: "Acesta este cu adevarat sfarsitul Providentei si al celor providentiale, cand se vor readuna in Dumnezeu cele facute de El... Iar vestitorul acestei taine s-a facut insusi Cuvantul lui Dumnezeu, devenit om. Acesta a dezvaluit, daca e ingaduit sa o spunem, insusi adancul bunatatii parintesti si a aratat in Sine sfarsitul pentru care toate fapturile si-au primit inceputul existentei. Fiindca pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit inceputu! toate veacurile si cele aflatoare inlauntrul veacurilor, inceputul existentei si sfarsitul in Hristos".


http://www.crestinortodox.ro/dogmati...nti-69004.html

[cristiboss56]

Potrivit credinţei creştine, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Părinţii au scos în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creaţiei, pentru a o opune ideii că Dumnezeu a creat lumea dintr-o necesitate internă, care duce la panteism
Ca dogmă a credinţei (ex nihilo), creaţia pentru prima dată este exprimată în Biblie, în Cartea a doua a Macabeilor (7,28), unde o mamă, îndrumându-şi fiul spre martiriu , îi spune: „Priveşte cerul şi pământul şi, văzând toate cele ce sunt într-însele, vei înţelege că din nimic le-a făcut Dumnezeu”.
Astfel, Dumnezeu Cel nemărginit în bogăţie, nu crează cu zgârcenie. Creaţia este adusă la existenţă pentru a-L revela şi pentru a participa la bogăţia fiinţei Lui, avându-şi solidaritatea în această participare
Toată creaţia este şcoală a sufletelor celor cuvântătoare, spune Sfântul Vasile cel Mare. Căci, privind la cele create de Dumnezeu, ne înălţăm cu mintea la cele nevăzute şi ne întărim în sfânta credinţă. Cât suntem în trup, toate le vedem, „ca prin oglindă”, adică prin creaţie, care formează icoana, imaginea celor viitoare de dincolo de mormânt. Creaţia este oglinda lui Dumnezeu în care se reflectă bunătatea, mila, pronia şi iubirea Tatălui Ceresc pentru noi, oamenii. Sfinţii Părinţi numesc toate cele văzute „spatele lui Dumnezeu” , care închipuiesc pe cele viitoare. Iar dacă auzim pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan zicând: „ Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut” (In. 1,18), să înţelegem că nu L-a văzut după fiinţă, după esenţă, însă Îl vedem prin creaţie. Că, după fiinţă, nici îngerii din cer nu îl pot vedea şi înţelege pe Dumnezeu
Astfel fiinţa lui Dumnezeu din nimic nu se cunoaşte, deoarece aceasta, cu mintea şi cu înţelegerea şi de îngeri şi de oameni este neajunsă. Dar însuşirile cele adeveritoare ale Lui, întru toate şi din toate minunile Lui, din zidirile Sale se cunosc şi prea multă bogăţie de cunoştinţe pe cei credincioşi îi învaţă şi îi aduce spre dragostea Lui
Iconomia lui Dumnezeu sau planul Lui cu privire la lume, constă în îndumnezeirea lumii create, care, în urma păcatului, implică şi mântuirea. Mântuirea şi îndumnezeirea lumii presupun, ca prim act divin, crearea ei. Ele vizează, fără îndoială, în mod direct, umanitatea, dar nu o umanitate desprinsă de natură, ci unită ontologic cu natura. Căci natura ţine de om, sau întregeşte pe om, şi omul nu se poate desăvârşii fără să reflecteze şi să lucreze asupra naturii.
De aceea, prin lume se înţelege atât natura, cât şi umanitatea; sau, când se indică prin cuvântul lume una din ele, totdeauna este subînţeleasă şi cealaltă
Dumnezeu creează lumea de la început printr-o conlucrare între Persoanele Sfintei Treimi. Astfel, potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, lumea nu este o apariţie întâmplătoare şi nici un rezultat al autoconstrucţiei materiei. Sfântul Vasile cel Mare observă limitele analogiei între cuvântul creator şi cuvântul omenesc, în primul caz, atunci când Dumnezeu Ťa zisť (Fc 1, 3) şi s-a făcut lumina, iar apoi toate celelalte făpturi; nu este vorba de un discurs, o expunere, un glas, ci de o poruncă divină prin care toate încep să existe, prin care lumea toată este creată din nimic (cf. Evr 11, 3), fără de materie preexistentă, fără ca lumea să fie coeternă cu Dumnezeu
Realitatea materială a lumii şi infinitul felurilor care dau formă acestei realităţi sunt rezultatul energiei creatoare, libere şi personale a lui Dumnezeu. Lumea este în esenţa ei (după natura ei) diferită de Dumnezeu, dar în acelaşi timp este logos revelator al alterităţii personale a lui Dumnezeu
Între Părinţii Bisericii, în general, şi între capadocieni în special, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă o personalitate aparte, o energie dârză în lupta contra păcatului, un neînfricat apărător al Ortodoxiei şi o minte cuprinzătoare care a cunoscut şi a înţeles în toată plenitudinea ei, nu numai doctrina creştină, ci şi cultura epocii sale, din care a ştiut să tragă foloasele cuvenite pentru fundamentarea religiei căreia i-a slujit cu toată fiinţa sa. Una din principalele sale opere, în care expune creşterea lumii după referatul biblic este Hexaemeronul, o sinteză a tot ceea ce ştiinţa şi filosofia lumii antice reuşesc să realizeze privitor la lume şi la Dumnezeu.
Reunite de exegeţi în trei grupe şi rostite în faţa unui auditoriu creştin avizat şi în problemele de credinţă şi în cele de ştiinţă ale veacului, cu o exactitate surprinzătoare şi întărite de incursiuni rapide ale conţinutului, omiliile Sfântului Vasile cel Mare crează o imagine oarecum completă asupra zilelor creaţiei, urmând pas cu pas evenimentele conţinute în Geneză.
Astfel, vorbind despre crearea lumii, Sfântul Vasile cel Mare pune în fruntea discuţiei citatul din Facere I,1: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Analizând creaţia biblică, autorul afirmă că timpul a apărut odată cu crearea lumii, care, în acest fel are un început în timp şi, implicit, va avea şi un sfârşit, ca tot ceea ce este creat

http://facultate.regielive.ro/semina...ti-125609.html