Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

„De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe prietenul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el.”
„De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi, dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Şi, de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău. Şi, de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Şi, de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Şi, de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara, Şi, de nu poţi până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi. De nu eşti curat în inimta ta, fii curat măcar în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte măcar ca un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe prietenul tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el.
Cunoaşte că, de iese din tine foc şi acesta arde pe alţii, sufletele arse în focul tău le va cere Dumnezeu din mâinile tale. Şi, chiar dacă nu arunci tu însuţi focul, dar consimţi cu cel ce-l aruncă şi găseşti plăcere în aceasta, vei fi părtaş lui la judecată. De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi, de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea, şi nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea, şi nu împărăţia.”


(Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 273-274)

[cristiboss56]

Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.
Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-1 izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi I i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea. Sufletul ce s-a dăruit voii lui Dumnezeu uşor poartă toată durerea şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pre Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea; Tu ştii cât sunt eu de păcătos şi de neputincios, ajută mie să rabd şi să mulţumesc bunătăţii Tale”. Şi Domnul uşurează boala, şi sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu, şi este vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţumitor.
Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: „Domnul îmi vede inima, şi dacă îi este bineplăcut, bine îmi va fi şi mie, şi celorlalţi”, şi aşa sufletul tău pururea va fi în pace. Dar dacă cineva va cârti: „Asta nu-i aşa, aia nu-i bine”, niciodată nu va fi pace în suflet, măcar de ar şi posti şi mult s-ar ruga.
Apostolii erau întreg dăruiţi voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii oameni sfinţi au răbdat toate scârbele, încredinţându-se voii lui Dumnezeu.
Domnul ne iubeşte, şi deci putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vântură sufletul ca pe o frunză uscată sau ca fumul.
Trebuie neclintit să ne amintim că vrăjmaşii înşişi au căzut din mândrie, şi că pe noi tot mereu încearcă să ne mâne pe aceeaşi cale, şi pe mulţi i-au înşelat. Dară Domnul au zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.
„O, Milostiv Doamne, dăruieşte nouă pacea Ta, precum ai dat pacea Sfinţilor Apostoli: «Pacea Mea dau vouă».
Doamne, dă şi nouă a ne îndulci de pacea Ta. Sfinţii Apostoli au primit pacea Ta, şi asupra întregii lumi o au revărsat, şi mântuind norodul, nu-şi pierdeau pacea, şi întru dânşii ea nu se împuţina”.
Slavă Domnului şi milosârdiei Sale, căci El mult ne iubeşte şi ne dă pacea Sa şi harul Sfântului Duh.
Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?
Judecând după Scriptură şi după moravurile oamenilor de astăzi, noi trăim vremile de pe urmă, şi totuşi trebuie păstrată pacea sufletească, fără de care nu ne putem mântui, precum zicea marele rugător al pământului rusesc, Cuviosul Serafim. Câtă vreme trăia Cuviosul Serafim, pentru rugăciunile sale Domnul păzea Rusia; iar după dânsul s-a înălţat un alt stâlp ce ajungea de la pământ până la cer - Părintele Ioan din Kronstadt. Ne vom opri asupra lui: el este de-al vremilor noastre, şi l-am văzut rugându-se, pe când pe ceilalţi nu i-am văzut.
Ne amintim cum după Liturghie, când i-au adus calul şi trăsura şi el se aşeza în ea, norodul 1-a împresurat, cerându-i binecuvântarea; şi într-o astfel de învălmăşeală sufletul îi era neîntrerupt în Dumnezeu, şi într-o astfel de gloată el nu se risipea şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Cum ajungea el la aceasta? - iată întrebarea noastră.
Ajungea la aceasta şi nu se risipea pentru că iubea norodul şi nu înceta a se ruga pentru el Domnului:
„Doamne, dăruieşte pacea Ta lumii Tale”.
„Doamne, dăruieşte robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, ca El să le încălzească inimile cu dragostea Ta, şi să-i povăţuiască întru tot adevărul şi binele”.
„Doamne, voiesc ca pacea Ta să fie întru tot norodul Tău, pre carele Tu ai iubit până în sfârşit, şi ai dat pre Fiul Tău cel Unul-Născut, spre a mântui lumea”.
„Doamne, dăruieşte lor harul Tău, ca în pace şi în iubire să Te cunoască şi să Te iubească, şi să zică asemenea Apostolilor pre Tabor: Bine este nouă, Doamne, a fi cu Tine”.
Astfel, neîncetat rugându-se pentru norod, el îşi păstra pacea sufletească; noi însă o pierdem, pentru că nu avem în noi dragoste către norod. Sfinţii Apostoli, şi toţi Sfinţii, doreau norodului mântuirea, şi petrecând în mijlocul oamenilor, înflăcărat se rugau pentru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea a iubi norodul; şi noi, de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea.
Să cugete fieştecare la acestea.

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducerea Ierom, Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 335-337)

[cristiboss56]

Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.

1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.
2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea Cuvântului în noi;
15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai blânzi ca porumbeii;
20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință, plăcute lui Hristos;
23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.
Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi” (Maria Burlă)

[cristiboss56]

„Toate faptele duhovniceşti sunt fără suflet dacă nu au pe Duhul Sfânt.”

„Străin lucru şi minunat este nepătimirea, pentru că poate face pe unul care a biruit patimile prin deprindere imitator al lui Dumnezeu, pe cât e cu putinţă omului. Căci pătimind cel nepătimitor şi fiind războit de draci şi de oameni răi, se află ca şi când altul ar pătimi, cum erau sfinţii apostoli şi mucenici. Când e slăvit el nu se înalţă, şi când e ocărât nu se mâhneşte. Căci el socoteşte că cele plăcute sunt dar şi pogorământ al lui Dumnezeu, de care nu e vrednic, iar cele grele îi sunt spre cercare; şi că cele dintâi se dau aici după har şi mângâiere, iar celelalte spre smerita cugetare şi spre buna nădejde în veacul viitor. Şi e ca un nesimţitor ce are multă simţire a durerilor, prin darul deosebirii. Fiindcă nepătimirea nu este o singură virtute, ci un nume pentru toate virtuţile. Căci precum omul nu e un singur mădular, ci pe om îl arată multele mădulare ale trupului, şi nici ele singure, ci împreună cu sufletul, aşa şi nepătimirea este împreunarea (sinteza) multor virtuţi. Iar în loc de suflet el are pe Duhul Sfânt. Pentru că toate faptele duhovniceşti pomenite sunt fără suflet dacă nu au pe Duhul Sfânt, de la care şi-a luat şi numirea cel ce se numeşte duhovnicesc. Căci de nu va lepăda sufletul patimile, nu va veni Duhul Sfânt în el. Iar fără Duhul Sfânt, această virtute cuprinzătoare nu se numeşte nepătimire. Ci chiar dacă ar fi, poate, cineva astfel, el se află mai degrabă întru nesimţire.”


(Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 222)

[cristiboss56]

„Precum păsările grase nu pot zbura spre cer, aşa nici cel ce-şi hrăneşte şi-şi slujeşte trupul său.”

„Precum e cu neputinţă şarpelui să se dezbrace de pielea sa cea veche dacă nu intră printr-o crăpătură strâmtă, la fel şi noi nu putem lepăda vechile patimi ce ne stăpânesc şi vechimea sufletului, şi veşmântul omului vechi, de nu vom străbate calea cea strâmtă şi plină de necazuri a postului şi a necinstirii.
Precum păsările grase nu pot zbura spre cer, aşa nici cel ce-şi hrăneşte şi-şi slujeşte trupul său.
Mocirla uscată nu mai place porcilor, şi trupul veştejit nu mai odihneşte pe draci.
Precum mulţimea aşchiilor înăbuşă şi stinge flacăra pricinuind mult fum, aşa şi mâhnirea peste măsură face de multe ori sufletul fumegos şi ăntunecat şi usucă apa lacrimilor.
Precum arcaşul orb este neiscusit, aşa şi ucenicul ce se împotriveşte se pierde.
După cum oţelul călit poate ascuţi pe cel necălit, aşa fratele râvnitor mântuieşte de multe ori pe cel trândav.
Precum ouăle păsărilor, încălzite în cuibar, nasc viaţă, aşa şi gândurile nearătate se umplu de viaţă şi înaintează la fapte.”


(Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 352)