Motto:,,Ganditi-va ce Dumnezeu avem! De aceea sa nu pierdem indrazneala si nadejdea pocaintei si intoarcerii noastre"(Parintelui Efrem Filotheitul)
In spatele oricarui concept exista forte vibrante,vii,forte motrice care l-au adus la viata,fie printr-o nastere brusca si radicala,fie in cadrul unui lung proces derulat in timp,in care conceptul a suferit mutatii,stratificari,clarificari dar finalmente,eliberat sau nu de toti vectorii care i-au modelat existenta,el se prezinta in fata fiecaruia pentru a fi respins sau acceptat intr-o forma ce poate sau nu reflecta pozitia sa primara imperfecta,din mintea umana,dar cu siguranta care atesta rezultatul final in urma unei geneze si evolutii ce pot fi la fel de fascinante ca si concluzia. Dupa cum se spunea intr-un studiu privire la evolutia acestui tip de idee prin istoria gandirii umane,care in multe momente a fost suportul ideei ei,forta modelatoare fiind transcendenta,ideea unei umanitatii asumate a lui Dumnezeu ramine drept cea mai inalta expresie a cautarii spiritului uman,de a-si reflecta esenta existentei intr-o simbioza ce i-ar asigura perpetuarea fortei de a-l cauta Dumnezeu nu ca o fiinta complet separata si inaccesibila ci ca pe un raspuns final,daca nu cumva unicul raspuns,la propriile noastre zbateri si dileme cu privire la directia din care am plecat si spre care mergem.A fost indelung asteptata si daca ar fi fost doar un deziderat uman,desi glorios,ar fi esuat complet dar,prin forta de neoprit a voii Tatalui a izbunct brusc,ca o crapare a ghetii de un suvoi fierbinte si de neoprit, si totusi atat de umil in aparenta,atat de departe de falimentul nostrum triumfalist si fals.Marele eveniment a avut loc in cea mai discreta protectie a anonimatului,ca si cum divinitatea,dintr-o delicatete inexplicabila in termeni umani,nu a dorit sa vina-n lume intr-un mod care ar fi speriat fiinta umana,sensibila la orice manifestare a supranaturalului,ci a imbratisat-o tainic,prin dragostea umilintei care ne este,uzual,atat de straina noua.
In timp ca o gandire conventionala presupune ca o asemenea extraordinara revelatie pentru spiritual uman trebuie sa fie perfecta in toate aspectele ei aparent umane,chiar daca implica si factorul uman care,prin definite,nu poate fi perfect,adevarata gandire, eliberata de orice pretentie de juxtapunere a unei alte idei fara nici o relevanta peste conceptul in care viata spirituala razbate din ideea-sursa derutant poate,dar liber si transformator,acesta gandire,dusa la un nivel superior al liberatii ei stie ca nici o idee,indiferent cat de mareata,nu se poate realiza in plan istoric la modul perfect,cat timp este implicat si factorul uman ci totul este doar un drum pregatitor pana cand maretia adevarului ideei va inghiti,precum viata inghite moarte,forma depasita a intelegerii ei care,desi o credincioasa calauza,acum lasa locul,plina de smerenie si cu constiinta datoriei implinite deplinei intelegeri.
In acest caz adevarul ei,al ideii materializate, nu depinde de confirmarea de a fi primit dovada reprezentarii exterioare perfecte ci perfectiunea ei deriva din gandul pe care il transmite prin istorie si in acest mod de calea prin care istoria este modelata si transformata,spre scopul ei eshatologic,in cadrul acelei idei.Esenta ei,viata ei interioara,s-a realizat in istorie in persoana Fiului Omului,solutia divina pentru esuarea umana continua.Trebuie sa fii Dumnezeu ca sa gasesti o asemenea solutie care,precum un fulger intr-o noapte intunecata a erorii si ratacirii noastre,a luminat atat furtuna in care ne gaseam cat si drumul spre casa.Spiritul uman,avand capacitatea de asimilare si transmitere prin istorie a ideilor care l-ar putea sau chiar l-au influentat, a asteptat indelung acesta solutie si a transmis-o,cu sau fara intelegeri depline,in limitele istorice sau depasindu-le temerar,mai departe ca pe un sacru dar divin ce ramine in sarcina fiecarei generatii de a fi inteles si asimilat,niciodata trecut si mereu radical transformator.
In Hristos s-au renunit,pentru totdeauna toate asteptarile rasei umane,mai presus de atat nu va exista nimic mai revelator.Niciodata spiritul uman nu a putut concepe ceva mai inaltator decat ar fi o smerita calcare pe urmele celui ce a zdrobit nu numai moartea noastra ci mai ales a ingropat definitiv,prin Invierea Sa,orice piedica in drumul spre intelegerea ideei ca nu ne separa o prapastie insondabila fata de sursa vietii,si mai ales a exterminat providential ideea conform careia iertarea este posibila doar in limitele fixate de mintea umana.O asemenea idee trebuie doar afirmata pentru a fi respinsa,dupa cum spunea un teolog,caci pana la atingerea unei perfecte statorincii de character,spunea acelasi teolog,cainta si iertarea,fiind acte morale,trebuie sa fie posibile sub o Fiinta perfect morala chiar si acolo unde,pentru moment consideram ca nimic nu se mai poate schimba in bine.
Hristos ar fi putut,cat de simplu ar fi fost,sa inchida zorii de zi ai gandirii umane in limitele minunilor pe care le-a facut si atunci,probabil,lanturile superstitiei,o tendinta a intelegerii amputata de patimi,ne-ar fi legat definitiv de tot soiul de asteptari supranaturale de zi cu zi,fie si pentru cele mai nesemnificative aspecte iar neimplinirea lor ar fi fost doar o alta lovitura data de necredinta din fiecare la un edificiu si asa subtiat de lacomia spre sensational care ne ucide zilnic.Insa in fiecare minune a Sa a incercat sa orienteze intelegerea nu spre o atrofiere-n raminerea la exterior ci spre intelegerea semnificatiei reale,ce statea in spatele ei,minunea in sine fiind doar poarta spre adevarata minune a adevarului ce o imbratisa pe interior,limpede si stralucitor in puritatea sa,un adevar profund si destinat a fi inteles de rasa umana.Minunea in sine ar fi trebuit sa ne indemne sa cautam,sub invelisul ei uluitor,esenta mesajului ei,Vindecatorul nu doar redand vederea fizica ci mai ales deschizand ochii sufletului.In loc sa ne inchida doar in supranatural,unde am fi esuat lamentabil in fata unei divinitati intangibile la nivel de efort uman,Hristos nu a ascuns partea sa umana,legatura indisolubila cu noi,marele miracol al credintei,Fiul lui Dumnezeu in trup de om.Toate minunile spre acesta minune indica,nu spre ele insele ci spre Adevarul care le elibereaza pentru a ne capta privirea spirituala si a o orienta spre intelegerea menirii ei.
Cat de des am esuat in acest demers si ne-am lipit cu nasul,extaziati,de geamul miracolului in sine,uitand ca in spatele sau poate ne asteapta adevaratul miracol al intelegerii sursei de unde provine,miracolul unei iubiri divine pentru umanitate care,daca am intelege-o fie si cat un bob de mustar am alerga fericiti precum caii liberi pe pe pajistile muntilor.Minunea este usa dar dragostea din spatele ei este minunea in sine,transformatoarea,mareata idée prin care Dumnezeu ar spune umanitati cu privirea pironita pe Cer : Nu uita ca dragostea mea este viata ta iar marea minune a existentei tale sa intelegi acesta nesfarsita minune,care te va transforma,a dragostei care nu se termina niciodata si pe care ti-ma aratat-o prin intruparea Fiului Meu.
,, Căci Însuși Tatăl vă iubește pe voi, fiindcă voi M-ați iubit pe Mine și ați crezut că de la Dumnezeu am ieșit.”
Am dreptul,dar fara nici un merit,prin Invierea si Inaltarea Lui,sa consider,fara a abuza insa,ca iertarea si dragostea divina transcend limitele intelegerii noastre si acesta hotarari divine devenite realitate,imbracate in sacrificiul Fiului pentru cei multi,oricat de aproape sau de departe de noi ar fi acum,va merge la capataiul istoriei pana in clipa cand lumea noastra,eliberata de zbaterea ei,isi va gasi linistea in Imparatia Cerurilor.Poate nebunesc si impotriva evidentelor circumstantiale de tot soiul,sau impotriva curentului general,dar cred cu tarie ca rasa umana va trai ziua cand copilaria ei religioasa va fi trecut,cat vom fi inteles pe deplin beneficial darului divin al posibilitatii mantuirii individuale,al fiecarui suflet si impreuna,transformati de intelegerea menirii noastre,
ne vom intoarce in istorie la momentul cand ideea de mantuire nu mai viza doar individul ci comunitatea in sine,totalitatea ei fiind expresia perfecta in care fiecare fiinta isi gasea locul potrivit.Acum,in timpurile noastre,fiecare parem doar o parte rupta si suferinda,insingurata si trista dar va veni ziua cand,precum niste copii,vom alerga impreuna spre Rasaritul invierii noastre.
Cred ca acesta idee,de mantuire colectiva in Adevarul credintei,de stradanie a implinrii ei de fiecare in parte dar toti impreuna,ne va arata si faptul ca drumul nostru nu se opreste aici si ca unul din marile miracole pe care Dumnezeu ni le-a lasat este posibilitatea ca mintea si sufletul uman,privind spre interior,sa gaseasca in launtrul fintei o reflectare a celui de langa tine,ca un simbol al sacrificiului la care fiecare este chemat.Atunci cred ca vor cadea toate noroaiele timpului de pe chipul lui Dumnezeu din fiecare,si marea dorinta a Mantuitorului,ca toti sa fim una,isi va gasi cel mai deplina implinire a sa,prin sacrificul individului pentru ceilalti si astfel prin eliberare colectiva prin sacrificu si dragoste individuala,dar nu pentru sine ci pentru cel de langa tine.
,,Daca talharul a deschis poarta Raiului cu cheia cuvintelor lui, cu atat mai mult pocainta, intoarcerea si lacrimile vor deschide usor poarta Imparatiei Cerurilor."
(Parintelui Efrem Filotheitul)
29.06.2012, 02:03:51
Dumnezeu - ocean nesfarsit de iubire, mila si iertare
Subiecte asemănătoare
Mod linear
