Mantuirea

Aici as face si eu o paralela, intrucat rationamentul tau, Demetrius, mi-a trezit o serie de amintiri in legatura cu suferinta psihica si tulburarile constiintei si ale comportamentului.

Demonizatul era evident in stare de constiinta modificata iar comportamentul era in consecinta.
Unde intalnim situatii asemanatoare? Enumar pe scurt cateva situatii:
a) tulburari psihice de intensitate clinica (in mod evident in bolile majore, cu delir si halucinatii etc.);
b) consum de substante psihoactive (droguri, alcool), intoxicatii cu diverse alte substante;
c) imbolnaviri ale creierului precum si degenerescenta senila;
d) traume emotionale severe (stari de soc);
e) graviditate, nasteri si stari postoperatorii;
f) sugestie si transa hipnotica.
Ar mai fi si altele...

Insa as accentua faptul ca suferinta psihica, deprivarea intensa si sitematica, pot duce persoana in stari de modificare semnificativa a functionarii psihice.

Este posibil ca un om cu o personalitate frumoasa, un om cu inima buna, sa zicem asa mai simplu, sa devina de nerecunoscut in conditii severe de existenta. Odata ce se instaleaza modificarea de constiinta el este de nerecunoscut. Totusi, cei care il cunosc, daca sunt binevoitori ii acorda credit si il ajuta sa isi revina, sa se insanatoaseasca. Asa fac rudele, prietenii, cunoscutii -colegi, vecini, apoi medicii, specialistii psi, inclusiv preotii.

Presupun acum ca Domnul cunostea nu doar starea modificarii de constiinta a posedatului, ci ii cunostea si inima. Acolo in adancuri Dumnezeu vede clar ceea ce pentru noi este de obicei inaccesibil, tainic. Acolo in adinc cu siguranta, ma risc eu sa afirm, omul acela striga dupa ajutor. Dar afara nu se auzea, afara in conduita lui era spectacolul posesiunii. Asadar pot spune ca defapt posedatul cere ajutor, e de presupus ca o face, dupa cum orice om cere ajutor dinlauntrul fiintei lui, chiar cand e nebun de legat.
Tocmai de aceea, daca vom merge la camera de garda serviciul psihiatrie, vom vedea un lucru curios: partinatorii sunt plini de furie uneori, lupta cu ura vadita impotriva "nebunului" (intrucat mult au suferit ei de pe urma comortamentului chinuitor al pacientului) in timp ce medicul se straduieste sa ii linisteasca si le da asigurari ca pacientul va avea alt comportament si alta judecata si simtiri dupa o cura de tratament psiho-medicamentos.

Uneori pe la camera de garda vin si posedati. Spectacolul e grozav, terifiant... Pe noi, cand eram studenti, mai ales, intalnirile de la camera de garda unde faceam practica de psihiatrie ne tulburau foarte mult... Si ne miram cum de medicii erau atat de calmi, deseori aproape plictisiti (intrucat aveau deja multa experienta cu astfel de cazuri).

Am vazut posedati la intrarea in camera de garda apoi i-am revazut dupa o saptamana de tratament cu neuroleptice, pe sectie. Uimitoare transformare! Nici urma de posesiune, eventual rusinea si regretul omului ca a facut lucruri pe care in cea mai mare parte nu si le mai amintea insa le aflase de la altii... La fel e si in cazul consumului de substante... Dupa iesirea din betie, de pilda, omul se rusineaza foarte de comportamentul sau din timpul cand nu mai era constient ce e cu el si cu lumea din jur... (din pacate, fara tratament adecvat, rusinea poate duce iarasi la consum si lantul se reia, patternul se repeta, e jale...).

Asadar, precum doctorul stie ca in adincul sufletului bolnavul vrea sa se faca bine si de aceea il si ajuta, presupun ca Doctorul cunostea inima posedatului si "dadea la o parte" vocile care ii stapaneau bietului om comportamentul si mintea.

Deci, tot omul cere ajutor lui Dumnezeu in adincul fiintei sale. Insa ceea ce e bun si firesc in vazduhurile sufletesti, poate fi deturnat si modificat pe masura ce intervin alte straturi ale mintii, care pot fi "defecte" functional, schimonosind mesajul inimii pana la a-l face sa para chiar contrariu in constiinta si in comportamentul vizibil.

Problema/provocarea si sansa noastra tocmai asta si cred ca e:: sa descoperim cum sa cerem ajutor lui Dumnezeu in mod constient si voluntar, asa incat atat adincul inimii cat si restul fiintei, pana la intreaga noastra constiinta, sa fie una. Toata faptura noastra sa devina inchinaciune lui Dumnezeu!. Acesta si este, dealtfel, pentru mine intelesul termenului de "monah", asadar unit, unul... Iar nu scindat si contradictoriu, conflictual in el si cu lumea, cum e tot omul bolnav.

P.S. Pentru posedat ar fi putut cere ajutor, asa cum e de obicei la doctor, nu el ci apartinatorii. Tatal lui, de pilda, ori prietenii, rudele, vecinii... Iar Doctorul Hristos a ascultat rugamintea lor si totodata rugaciunea inimii posedatului.

As mai dori, ma iertati daca abuzez, sa adaug un singur lucru.
Ieri am vazut in troleibuz doi adolescenti, un baiat si o fata. Pareau copii sarmani, crescuti prin cartier sau cine stie cum si unde... Baiatul era evident indragostit de ea, dupa privire s ialte semne. Insa nu stia cum sa se comporte, cum sa isi exprime dragostea. Si ce facea? O ciupea (destul de dureros,, cum mi-am dat seama), o tragea de par, o lovea c-o sticla de cola in cap, o imbrancea... Iar ea, culmea, nu se supara, desi exprima atat durerea cat si neplacerea pe ansamblu a situatiei resimtite... Si ii zambea arar, idragostita si ea.

Nu am intervenit... Din varii motive (am experienta cu adolescentii si nu ma mai arunc oricind si oriunde).

Am cugetat insa cu anumita mahnire tocmai la aceasta: din inima poate tasni un fir de dragoste, insa acesta, pe masura ce trece prin straturile personalitatii, este tradus in fel si chip, e insotit si de alte continuturi, este invesmantat in atatea toale murdare incat atunci cand ajunge la suprafata (adica in lumina constiintei si apoi in comportament), iese exact pe dos. Ce rasol! Ce pacaleala! Ce goanga, ce ratare!

Alte exemple din "dictionarul" meu personal de deturnari ale nazuintelor sfinte pana la transformarea lor in lucruri de iad:
a) vrea sa te ajute, pana te omoara (aici deturnarile sunt in zona priceperilor si a altor competente pe care e musai sa le avem atunci cand voim sa oferim ajutor);
b) vrea sa isi umple sufletul cu ceva frumos si merge in crasma sau in parc unde spune bancuri porcoase (a invatat ca asa se face);
c) vrea sa cunoasca dragostea dintre barbat si femeie si intra pe net sa vada filme porno (asa a invatat ca se face);
d) nazuieste sa se impartaseasca cu Sfant Sangele Domnului, intrucat simte un gol insuportabil si, nestiind/neintelegind ce i se intampla, fiind deviata interpretarea semnalului intarior al inimii catre constiinta, bietul om merge in crasma si bea, bea, pana nu mai stie de el...
e) nazuieste sa se impartaseasca cu Sfant Trupul Domnului, intrucat simte o foame de Hristos si, nestiind/neintelegind ce i se intampla, interpreteaza in termenii si impulsurile atasate ale hranei compulsive si maninca, maninca, obezitate in regula.

Desigur e simplist ce am scris, e doar o schema pentru a sugera automistificarea petrecuta in fiinta noastra, devierile de tot pasul, vicleniile pe firul evenimentelor sufletesti succesive etc.

De aici sustin iarasi cat de necesar este ca omul sa aiba parte de o educatie reala (iar in primul rand de cateheza si practica cu rol educogen): astfel incat sa inteleaga, mai intai, ce i se intampla de fapt. Apoi sa deprinda si modul concret si corect de implinire a celor nazuite. Sfintenia zvacneste-n inima oricarui om, insa e deturnata si mutilata la tot pasul. In adincul unui ucigas poate zvacni inocenta deplina. Dar ce folos, o, Doamne, cata vreme viclenia castiga batalia zborului?....

Iar noi modernii suntem barbari.
Cu toate doctoratele noastre inutile cu tot...