Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[Ekaterina]

În prealabil postat de windorin

Familia este locul ideal unde fiecare dintre noi ne putem vedea mandria si unde putem dobandi smerenia, cerand'o lui Dumnezeu mai ales in momentele de incercare.

Acest mesaj mi-a amintit de sfatul pe care Parintele Sofronie de la Essex l-a dat unui sot.

"Nu demult a venit la mine un tanar care avusese un conflict cu sotia sa. Iar ei au doi copii. Si eu i-am spus: Smereste-te, si atunci vom scapa de tragica naruire a familiei. Iar copiiii mici vor scapa de tragica forma a vietii copiilor carora li s-au despartit parintii".

[fallen]

Vazand un topic nou deschis de un crestin neajutorat (caruia inca nu i-a raspuns nimeni, iar eu una chiar nu sunt in masura sa-i raspund ceva) mi-am dat seama ca am constatat un fenomen, nu tocmia placut, dealtfel ; multe cupluri traisec in concubinaj, ani de zile, mai bine sau mai rau. Unii se casatoresc cand considera ca se inteleg mai bine (sau inca se mai inteleg), altii abia cand vad ca le merge din ce ince mai rau. Insa in ambele cazuri se poate intampla ca situatia sa nu se rezolve, ba din contra sa se agraveze si chiar sa se strice de tot, chiar la scurt timp dupa cununie. Care ar putea fi explicatia? Ca unul e credincios iar altul nu si Dumnezeu vrea sa-l ajute pe cel credincios sa scape dintr-o relatie nepotrivita? De ce nu se intampla asta inainte de casatorie? Daca cel credincios reuseste sa-l aduca pe celalalt in fata altarului, inseamna ca intr-adevar il iubeste si ii vrea mantuirea si a facut tot ce era omeneste in acest sens. Dar de ce dusmanul nu accepta infrangerea si il cheama inapoi chiar si dupa ce si-a pus cununiile?
Inca o nelamurire legata de acest aspect : daca unul din soti incalca juramintele facute lui Dumnezeu si sotiei (de fidelitate fata de sotie si fata de familie si biserica - isi paraseste sotul/sotia sau biserica, trece la alta religie, reneaga pe Dumnezeu si comite pacate capitale, etc) celalalt este si el eliberat de juramantul facut sotului?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de fallen

Vazand un topic nou deschis de un crestin neajutorat (caruia inca nu i-a raspuns nimeni, iar eu una chiar nu sunt in masura sa-i raspund ceva) mi-am dat seama ca am constatat un fenomen, nu tocmia placut, dealtfel ; multe cupluri traisec in concubinaj, ani de zile, mai bine sau mai rau. Unii se casatoresc cand considera ca se inteleg mai bine (sau inca se mai inteleg), altii abia cand vad ca le merge din ce ince mai rau. Insa in ambele cazuri se poate intampla ca situatia sa nu se rezolve, ba din contra sa se agraveze si chiar sa se strice de tot, chiar la scurt timp dupa cununie. Care ar putea fi explicatia? Ca unul e credincios iar altul nu si Dumnezeu vrea sa-l ajute pe cel credincios sa scape dintr-o relatie nepotrivita? De ce nu se intampla asta inainte de casatorie? Daca cel credincios reuseste sa-l aduca pe celalalt in fata altarului, inseamna ca intr-adevar il iubeste si ii vrea mantuirea si a facut tot ce era omeneste in acest sens. Dar de ce dusmanul nu accepta infrangerea si il cheama inapoi chiar si dupa ce si-a pus cununiile?

Noi nu trebuie să Îl vedem pe Dumnezeu ca pe un tip care ne rezolvă nouă problemele. Din simplul motiv că El Însuşi nu ne vede pe noi ca pe nişte animale de casă. Din motive pe care le percepem mai degrabă cu inima decât cu mintea, El vrea colaborarea noastră. Spune vorba din popor aşa: "Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă".

Ştim de la catehezele despre Sacramente că, pentru ca un Sacrament (o Taină) să aibă eficienţă, sunt necesare două condiţii:
-să fie validă
şi
-sufletul să fie în dispoziţie necesară.

Ce înseamnă "dispoziţie necesară" în cazul Sacramentului Căsătoriei ? Înainte de toate, înseamnă ca cei doi să se iubească. Dar nu în sensul iubirii din limbajul comun, definită în ultimul timp drept "fluturi în stomac", ci în sensul iubirii creştine, definită, pe scurt (dar poate un pic sforăitor) drept concavare a eului.

Inca o nelamurire legata de acest aspect : daca unul din soti incalca juramintele facute lui Dumnezeu si sotiei (de fidelitate fata de sotie si fata de familie si biserica - isi paraseste sotul/sotia sau biserica, trece la alta religie, reneaga pe Dumnezeu si comite pacate capitale, etc) celalalt este si el eliberat de juramantul facut sotului?

Nu. Un singur lucru eliberează de jurământ: moartea. Nu spune preotul "la bine şi la greu, până când adulterul vă va despărţi" şi nici chiar "până când apostazia vă va despărţi". Mai ales la greu se arată iubirea. Şi prietenia, că la bine e simplu. Iar cine a ajuns la adulter sau la apostazie este în stare de hazna spirituală. Ajunge să nu vadă nimic, ba chiar se obişnuieşte cu duhoarea. În faza finală, când e chiar în mijlocul haznalei, degeaba mai dă din mâini şi vrea să iasă: nu poate fără ajutor din afara voinţei lui.

În prealabil postat de fallen

Care ar putea fi explicatia? Ca unul e credincios iar altul nu si Dumnezeu vrea sa-l ajute pe cel credincios sa scape dintr-o relatie nepotrivita? De ce nu se intampla asta inainte de casatorie? Daca cel credincios reuseste sa-l aduca pe celalalt in fata altarului, inseamna ca intr-adevar il iubeste si ii vrea mantuirea si a facut tot ce era omeneste in acest sens. Dar de ce dusmanul nu accepta infrangerea si il cheama inapoi chiar si dupa ce si-a pus cununiile?

Nu cred că e uşor de găsit o explicaţie la problema pe care o ridici, dragă fallen. Ce ştiu este că, cel puţin de când te apuci de credinţă, viaţa devine o luptă permanentă, pe care o porţi în primul rând cu sufletul tău, care e asaltat de tot felul de încercări, dintre care cele mai grele vin din partea celor pe care-i îndrăgeşti cel mai mult. Pentru că pe nimeni, în afară de Dumnezeu, nu-l primeşti în cea mai profundă intimitate a inimii. Dacă nu-l primeşti acolo cred că nu trăieşti Taina. Iar dacă l-ai primit, viaţa ta devine viaţa lui şi viaţa lui devine viaţa ta; trăieşti prin el, trăieşte prin tine. Însă din cauza asta şi atunci când te răneşte - cu un cuvânt, o atitudine, un păcat - te doare mult mai tare. Iar despărţirea (care poate fi precedată de nenumărate despărţiri petrecute anterior în suflet) devine sfâşietoare şi nu poţi s-o simţi altfel decât ca pe un păcat capital împotriva unităţii către care tindeaţi şi pe care poate o şi realizaserăţi cândva.
Cred că tocmai unitatea asta, care te poate duce până la Dumnezeu, o urăşte cel mai mult diavolul, şi face tot posibilul să o distrugă, ispitind în fel şi chip. Pentru ea trebuie luptat, iar lupta e cu adevărat pe viaţă şi pe moarte.
Dar în lupta asta e obligatoriu ca soţii să rămână în permanenţă aliaţi, să fie conştienţi că sunt mereu asaltaţi de gânduri de reproş, să le respingă de fiecare dată, să taie răul de la rădăcină. Ăsta e un război similar cu al monahilor, cred, chiar dacă ispitele sunt altele. Nu e mai puţin dramatic. Şi nu poate fi câştigat decât rămânând împreună în harul lui Dumnezeu.
Cei ce reuşesc să iasă biruitori din asta vor putea gusta, poate spre capătul acestei vieţi, din vinul cel din urmă, mai bun decât cel dintâi.

[Ekaterina]

Parintele Emilian Simonopetritul spune: "Trebuie sa constientizam ca daca dam gres in casatorie, am dat gres mai mult sau mai putin si in viata duhovniceasca. Daca reusim in casatorie, am reusit si in viata duhovniceasca. Reusita sau esecul, sporirea sau naruirea incep in viata duhovniceasca cu casatoria".

În prealabil postat de Ekaterina

Parintele Emilian Simonopetritul spune: "Trebuie sa constientizam ca daca dam gres in casatorie, am dat gres mai mult sau mai putin si in viata duhovniceasca. Daca reusim in casatorie, am reusit si in viata duhovniceasca. Reusita sau esecul, sporirea sau naruirea incep in viata duhovniceasca cu casatoria".

http://tainacasatoriei.wordpress.com...or-casatoriti/

În prealabil postat de N.Priceputu

Cred că tocmai unitatea asta, care te poate duce până la Dumnezeu, o urăşte cel mai mult diavolul, şi face tot posibilul să o distrugă, ispitind în fel şi chip. Pentru ea trebuie luptat, iar lupta e cu adevărat pe viaţă şi pe moarte.
Dar în lupta asta e obligatoriu ca soţii să rămână în permanenţă aliaţi, să fie conştienţi că sunt mereu asaltaţi de gânduri de reproş, să le respingă de fiecare dată, să taie răul de la rădăcină. Ăsta e un război similar cu al monahilor, cred, chiar dacă ispitele sunt altele. Nu e mai puţin dramatic. Şi nu poate fi câştigat decât rămânând împreună în harul lui Dumnezeu.
Cei ce reuşesc să iasă biruitori din asta vor putea gusta, poate spre capătul acestei vieţi, din vinul cel din urmă, mai bun decât cel dintâi.

Se intampla insa ca intre soti sa existe si diferente, unul o poate lua inainte, ca sa zic asa, altul ramane in urma pe ici, pe colo. Sunt momente-cheie, acestea. Egoismul isi arata coltii...
Insa dragostea sterge mereu diferentele, care, in fond, sunt doar aparente, cand cei doi sunt sufleteste/duhovniceste "un singur trup".

[tabitha]

În prealabil postat de ioan cezar

cei doi sunt sufleteste/duhovniceste "un singur trup".

Wow ! Ditamai paradoxul..

În prealabil postat de mirela.t

Wow ! Ditamai paradoxul..

Aparent...:) Figurile pe care ni le fac cuvintele...

[tabitha]

În prealabil postat de ioan cezar

Aparent...:) Figurile pe care ni le fac cuvintele...

Pai da' lamureste-ne un pic cum vine asta. :) Ca eu una n-am mai auzit de un singur "trup" sufletesc/ duhovnicesc. Si nici nu cred ca se poate, dragule. Ar fi un trup dihotomic si deloc dumnezeiesc, huh? Mult prea polarizat, in majoritatea casniciilor, zic si eu.