Ce este pacatul? Definitia ortodoxa vs. romano-catolica si protestanta

[Eugen7]

În prealabil postat de catalin2

O confirmare a acestei deosebiri intre invatatura ortodoxa si cea protestanta, data de un iudeu trecut prin protestantism si devenit preot ortodox: http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...i-protestante/

A fost aproape un şoc să descopăr ulterior că ceea ce presupuneam dintotdeauna că este adevărat şi evident în privinţa acestei doctrine fundamentale a creştinismului era de fapt fals şi neortodox.
În acest scenariu a care poartă numele de „Căderea”, următoarea ipoteză majoră făcută adesea de Bisericile neortodoxe este că moartea a fost rezultatul direct al unei sentinţe de osândire pronunţată de Dumnezeu.
Acţiunea şi pedeapsa care au urmat sunt concepute ca fiind de natură juridică. În această concepţie neortodoxă a Căderii, Dumnezeu nu a avut nici o altă posibilitate decât să declare că Adam şi Eva vor muri. Acţiunea punitivă a fost impusă de o necesitate la care Dumnezeu Însuşi era obligat.
În contrast cu această doctrină juridică a Căderii, Ortodoxia susţine că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Adam că va muri dacă va mânca fructul oprit, a fost o simplă declaraţie de fapt. Domnul spunea de fapt: „Dacă te îndepărtezi de Mine, singurul izvor al vieţii, atunci moartea te va birui”
Ortodoxia a înţeles că această afirmaţie era un avertisment şi nu un act de dreptate retributivă.
Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV) descrie acest scenariu astfel: „Pentru că cei care ascultă cu înţelepciune aceste cuvinte, pot să înţeleagă că Dumnezeu nu a creat nici moartea sufletului, nici moartea trupului. Pentru că la început El nu a poruncit spunând: "Să mori în ziua în care vei mânca", ci "În ziua în care vei mânca, vei muri". Şi nici nu a zis, "Întoarce-te în ţărână" ci "…te vei întoarce în ţărână", anunţând astfel anticipativ şi îngăduind libertatea şi neînlăturând urmarea nici măcar justificat”.

Sfântul Vasile cel Mare a scris următoarele: „[Viaţa] este Dumnezeu şi lipsirea de viaţă înseamnă moarte. Aşadar, Adam şi-a pregătit moartea pentru sine prin îndepărtarea sa de Dumnezeu... Aşadar, Dumnezeu nu a creat moartea, ci am adus-o asupra noastră prin scopul nostru viclean. Dar El nici nu a oprit sfârşitul nostru… pentru ca astfel răul să nu devină nemuritor în noi”.

Spre deosebire de această concepţie ortodoxă, Conciliul romano-catolic din Trent (1546) a statuat: „Dacă cineva nu mărturiseşte că primul om, Adam, atunci când a încălcat porunca lui Dumnezeu în Paradis, a pierdut imediat sfinţenia şi dreptatea în care a fost zidit; şi că a suportat, prin ofensa acelei ocoliri a adevărului, urgia şi indignarea lui Dumnezeu, şi, prin urmare moartea, cu care Dumnezeu îl ameninţase mai înainte, şi, împreună cu moartea, captivitatea sub puterea celui care de atunci are stăpânirea morţii, adică, diavolul, şi că întregul Adam, prin acea ofensă a ocolirii adevărului, a fost schimbat, trup şi suflet, în mai rău; să fie anatema“.(Primul canon, Şedinţa a V-a, http://history.hanover.edu/texts/trent/ct05.html).

Cu cât mă gândeam mai mult cu atât înţelegeam că diferenţa dintre cele două concepţii nu a putut fi supraevaluată: concepţia non-ortodoxă susţinea că moartea este sentinţa retributivă directă a lui Dumnezeu dată omului fiindcă a încălcat legea Lui, în timp ce concepţia ortodoxă susţinea că moartea este o condiţie auto-impusă care a rezultat din îndepărtarea omului de Dumnezeu, Cel care este izvorul vieţii.
Este trist faptul că unii creştini ajung să aibă această concepţie despre Treime: Dumnezeu-Tatăl este văzut drept un personaj total inaccesibil specific Vechiului Testament, vechi-de-zile, cu o barbă albă lungă – fioros, dur, răzbunător şi lipsit de compătimire. El este Dumnezeul dreptăţii şi al judecăţii, precum zeul viking Odin care trimite trăsnete asupra oamenilor firavi, fragili, muritori. În contrast cu acesta, Iisus Hristos este considerat drept Mielul lui Dumnezeu, iubitor, plin de compasiune, blând, Care, în calitate de Fiu caută să-L îmblânzească pe Tatăl Său mânios. Duhul Sfânt este acea Persoană ciudată şi prin urmare El nu este băgat în seamă.
Spre deosebire de această viziune, învăţătura Ortodoxiei despre Cădere este centrată pe starea noastră, sau condiţia noastră, în loc să fie axată pe o lege încălcată sau pe mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu.
În cei optsprezece ani ai mei ca protestant ajunsesem să văd mântuirea ca fiind fiinţa noastră salvată de la urgia lui Dumnezeu şi din iadul pe care El îl crease pentru cei pierduţi. Practic, mântuirea nu însemna decât să eviţi iadul şi să mergi în rai. Acum, ca ortodox, eram învăţat că mântuirea înseamnă a fi salvat nu de la urgia lui Dumnezeu, ci din puterea celor trei mari duşmani: păcatul, moartea şi diavolul.

Aseriune inechivoca. Multumim.

Sper ca atat fratii ortodocsi cat si colegii romano-catolici, protestanti si neoprotestanti sa inteleaga aceste aspecte fundamentale ale crestinismului (cu implicatii profunde atat in in teologie cat si in teopraxie si teognosie), intrucat intelegerea sensului mantuirii este deosebit de importanta, deoarece acest sens dat mantuirii este una din cauzele fundamentale ale prapastiei mari intre teologia ortodoxa si celelate invataturi crestine...

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

[Eugen7]

Pr. Prof. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Sensul tamaduitor al manutirii si al judecatii specific ortodoxiei (in opozitie cu cel juridic, specific invataturii romano-catolice precum si celei protestante si neoprotestante).

"Pr. Prof. C-tin Coman: In limbajul Sfântului Evanghelist Ioan lucrurile sunt foarte clare. Se porneşte de la afirmaţia din Evanghelia de astăzi, că Fiul omului nu a venit să judece lumea, ci ca să o mântuiască, atrăgându-ne atenţia ca nu cumva să ne raportăm la Dumnezeu şi la Fiul lui Dumnezeu, la Evanghelie şi la Biserica Sa, ca la o instanţă care stă la pândă, aşa cum ne pândesc poliţiştii noştri, când depăşim viteza sau când greşim în vreun alt fel. Nu! Dumnezeu nu vânează greşelile noastre! Dumnezeu stă şi vânează întoarcerea noastră. Întoarce spatele de la greşelile şi de la păcatele noastre şi aşteaptă întoarcerea noastră cu faţa spre El, ca să reverse asupra noastră harul Său, mila Sa, bunătatea Sa! Cu adevărat, Fiul Omului a venit să ne izbăvească, nu să ne pedepsească. Din păcate, crezându-se că ameninţările şi înfricoşările disciplinează şi cuminţesc pe oameni, acestea sunt folosite uneori excesiv de mult de către predicatori. Este o deviere de la adevărul Evangheliei.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Hristos va judeca lumea pentru că Tatăl I-a încredinţat judecata lumii:

„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22).

Dar judecata Lui nu va fi ca judecata omenească. Judecata va coincide cu dezbrăcarea lumii de materialitatea în spatele cărei se ascund oamenii, de opacitatea în spatele căreia zămislim, săvârşim şi înregistrăm nestingheriţi răul. Va fi o transparenţă totală, o dezgolire totală a tuturor, concomitentă cu revelaţia completă a adevărului lumii şi al lui Dumnezeu. Va fi ceva echivalent cu afişarea la vedere a gândurilor noastre cele mai ascunse. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie! Ce ar însemna pentru oricare dintre noi să se producă, la un moment dat, în public, această developare totală a gândurilor şi sentimentelor noastre ascunse, intime! Mă întreb dacă am putea suporta scena aceea?!
[...]
Judecata ce înseamnă, de fapt? Înseamnă confruntarea noastră cu adevărul deplin, cu adevărul privind existenţa noastră. Ne spune acest lucru foarte clar Mântuitorul Hristos:

„Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-a spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi”. (Ioan 12,48).

Va cădea vălul de pe ochii noştri, de pe minte şi mai ales de pe inima noastră şi vom înţelege desăvârşit ceea ce ar fi trebuit să facem sau mai ales ceea ce ar fi trebuit să fim. Va fi o judecată fiinţială, ontologică. Să ne închipuim dezamăgirea, ruşinea, tristeţea, frica ce ne vor cuprinde constatând amăgirea, rătăcirea, în care am trăit. Orice confruntare cu adevărul este o judecată. Cel mai îngrozitor lucru va fi demascarea totală a ipocriziei în care am trăit, faptul că am trăit luptându-ne continuu să ne ascundem adevăratul nostru chip şi să amăgim lumea din jur şi chiar pe noi înşine cu o imagine falsă.

Hristos va judeca lumea pentru că El este plinătatea existenţei, inclusiv a existenţei omeneşti. Confruntarea cu Hristos este în sine judecata. Sfântul Apostol Pavel ne spune că Sfinţii vor judeca lumea (I Cor. 6, 2). Cum vor judeca Sfinţii lumea? Prin simpla confruntare a lumii cu ei! Dacă eu mă întâlnesc cu un om bun şi simt în el bunătatea, în clipa aceea sunt supus unei judecăţi, care-mi semnalează lipsa bunătăţii şi existenţa răutăţii din mine. Lumea este supusă perpetuu judecăţii prin confruntare cu prezenţa lui Hristos şi a Bisericii. Vă reamintesc jena pe care o simt adulţii la întâlnirea cu simbolurile prezenţei lui Dumnezeu. Noi, preoţii, simţim aceeaşi judecată în faţa Sfintei Mese. În măsura în care avem o conştiinţă trează, uneori am fugi cât mai departe, dacă am putea, din cauza procesului de conştiinţă care se declanşează în noi odată cu apropierea de Sfântul Altar şi de Dumnezeiasca Euharistie. Într-una din rugăciunile pe care le rostim înainte de Sfânta Impărtăşanie, chiar mărturisim lucrul acesta, asimilând momentul cu cel al înfricoşătoarei judecăţi finale:

„Precum voi sta înaintea înfricoşătorului şi nefăţarnicului Tău scaun de judecată, Hristoase Durnnezeule, primind întrebare şi dând răspuns de relele ce am făcut, aşa şi astăzi, mai înainte de a sosi ziua osândirii mele, stând la Sfântul Tău Altar, înaintea Ta şi înaintea înfricoşătorilor şi sfinţilor Tăi îngeri, fiind înduplecat de mărturia cugetului, pun înainte faptele mele cele rele şi fărădelegile, dându-le pe faţă şi vădindu-le” [Rugăciunea a patra înainte de Sfânta Împărtăşanie, a Sfântului Simeon Metafrastul, n.ed.].

Când merg şi-mi îmbrăţişez tatăl sau mama, pe soţia mea, sau copilul, şi cumva am greşit faţă de ei cu ceva, i-am trădat prin acte de infidelitate sau prin minciuni, se consumă atunci în mine un act de judecată! Dacă mai sunt viu sufleteşte, dacă în mine mai pulsează ceva viaţă, atunci voi fi judecat de propria mea conştiinţă! Dacă, însă, sunt deja un impostor sau un împietrit, nu mai simt judecata. Acum judecata aceasta este suportabilă, pentru că ne putem ascunde, uneori chiar de propria noastră conştiinţă, iar, alteori, ne putem justifica cele mai condamnabile atitudini şi fapte. Judecata este cel mai fidel indicator al trezviei propriei conştiinţe.

Judecata este momentul întâlnirii cu Dumnezeu faţă către faţă! Cei care au crezut în El şi au vieţuit consecvent acestei credinţe nu vor mai fi judecaţi. Ne asigură Hristos însuşi:

„Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” (Ioan 5, 24).

Lucrul acesta este repetat de multe ori în Evanghelia după Ioan:

„Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 3,18).

Aceasta este judecata lui Dumnezeu! Mesajul Dumnezeieştilor Evanghelii, pe care Biserica îl transmite peste veacuri, nu este unul de ameninţare, cum lasă uneori să se înţeleagă chiar şi unii slujitori ai Bisericii! Înţelepciunea omenească, mintea strâmtă a oamenilor a generat o pedagogie bazată pe sancţiune, pozitivă, ca răsplată pentru cei buni, şi negativă, ca pedeapsă pentru cei răi. Pedagogia dumnezeiască este radical diferită. Este pedagogia iubirii desăvârşite. Cine iubeşte nu cere nimic celuilalt, ci face El totul, oferă totul. Evanghelia de astăzi consemnează şi cea mai tulburătoare declaraţie de dragoste făcută de Dumnezeu oamenilor:

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16).

Singurul lucru care rămâne de făcut este ca omul să primească dragostea lui Dumnezeu şi să-I răspundă!"

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hiristos.

[Eugen7]

Pr. Prof. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)
Continuare...
Pr.Prof. C-tin Coman: "Istoria care confirmă devierile noastre de la duhul Evangheliei dumnezeieşti, este pentru noi o judecată foarte aspră, pentru noi preoţii, în special. Cred că într-o lume în care se foloseşte instrumentul ameninţării legii, al tribunalelor, noi trebuie să venim cu alternativa iertării fără limite şi a iubirii necondiţionate. Biserica aşa funcţionează în sinea ei, dincolo de „ieşirile” din peisaj ale unor slujitori ai ei. Biserica este deschisă pentru toată lumea, nu există nici un fel de oprelişte, nu dă nimeni pe cineva afară din biserică. Tocmai clasele sociale defavorizate, slăbănogite, ameninţate de defecţiunile mecanismului social şi politic îşi găsesc adăpostul şi mângâierea în biserică. Cei puternici nu vin la biserică, nici cei bogaţi. Nici cei culţi nu prea vin la biserică. Dacă ar funcţiona criteriile pedagogiei omeneşti, primii ar fi excluşi iar cei din a doua categorie ar fi curtaţi. Biserica binevesteşte săracilor, bolnavilor, păcătoşilor, neputincioşilor. Biserica bineves*teşte tuturor, dar binevestirea ei este mai curând sesizată de cei neputincioşi tocmai pentru că în Biserică nu mai funcţionează criteriile lumeşti, ale puterii lumeşti, ale judecăţii lumeşti, conform cărora ar fi descurajaţi şi alungaţi, ci funcţionează criteriile dumnezeieşti, în temeiul cărora sunt bineprimiţi.

Dumnezeu nu judecă lumea aşa cum o judecăm noi. Am văzut, acum câteva duminici, cum S-a comportat Dumnezeu cu datornicul, şi cum s-a comportat respectivul datornic cu datornicul său. Judecata lui Dumnezeu este, mai curând, judecata propriilor noastre fapte reflectate în adevăr, cum spuneam. Predica noastră, Evanghelia Mântuitorului Hristos este prin excelenţă Evanghelia iubirii copleşitoare a lui Dumnezeu. Am să citez imaginea prin care Sfântul Ioan Gură de Aur recapitulează întreaga istorie sau iconomie dumnezeiască. Spune:

„Dumnezeu şi-a dorit pentru Sine de mireasă o desfrânată. Da, zice, o desfrânată. Despre firea noastră omenească vorbesc. Şi a venit la ea, nu a trimis peţitori. A venit la ea şi a găsit-o ca ameţită de băutură, a luat-o şi a întrebat-o: «Nu te-am sădit Eu în Rai, ce s-a întâmplat cu tine?» «A venit vrăjmaşul şi m-a luat.» Şi nu a mustrat-o cu nici un cuvânt, ci i-a spus: «Acum am să te iau şi am să te sădesc înlăuntrul Meu, ca să nu te mai poată răpi vrăjmaşul!» Iar firea omenească, mireasa peţită, a răspuns: «Doamne, sunt rea, sunt bolnavă, sunt urâtă, sunt căzută!» «Nu-i nimic, sunt Doctor!»

Concluzionează Sfântul Ioan:

„Şi luând-o la Sine, o transformă din urâciune, în mireasă de cinste. Căci numai dragostea poate transforma urâciunea în frumuseţe, căderea în virtute…!”

Acesta este conţinutul raportării lui Dumnezeu la oameni. Este cel mai dătător de speranţă mesaj. Ai căzut?! Intoarce-te la Dumnezeu! De câte ori voi cădea şi de câte ori mă voi întoarce?! De şaptezeci de ori câte şapte, te poţi întoarce şi eşti iertat, spune Dumnezeu însuşi. Şi nu numai că eşti iertat, dar produci mai mare bucurie în ceruri decât nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă. Acesta este oceanul nesfârşit al iubirii dumnezeieşti. Dumnezeu este iubire! Dumnezeu este bunătate! Dumnezeu ţine acest pământ deşi este atâta răutate în oameni, încât chiar adversarii Săi se întreabă: unde este Dumnezeu de îngăduie atâta răutate?! Dumnezeul nostru este ocean de iubire şi de blândeţe, este îndrăgostit de noi chiar în urâciunea noastră. Dacă mai respirăm şi noi, câteodată, duhovniceşte, tot din revărsarea iubirii lui Dumnezeu respirăm. Ne împărtăşim orbecăind poate, neluând în seamă cât de mare este căderea omului în inconştienţă!

A trăi duhovniceşte, înseamnă a fi cât mai conştient, a participa cât mai conştient la ceea ce ţi se întâmplă. A trăi duhovniceşte înseamnă a te sustrage cât mai mult posibil inerţiei inconştiente care pare că subjugă tot mai mult lumea. Dumnezeu este o trezire permanentă şi ne cheamă şi pe noi să fim treji, să participăm şi să ne împărtăşim cu trezvie de darurile Sale. Nu ne cere nimic în schimb, ne dă continuu şi ne vrea cu faţa spre Dânsul, ca să primim. Şi primind, să fim mulţumitori, pentru că aşa este cuviincios.

Evanghelia de astăzi, ca de altfel întreaga Evanghelie după Ioan, este centrată pe adâncul lucrurilor. Omul este chemat să trăiască cu Dumnezeu, nu să producă, nu să îmbunătăţească viaţa materială. Omul este chemat la un salt spectaculos, extraordinar, în existenţa lui, de la trăirea materială lumească, care poate fi mai rea sau mai bună, la trăirea cu Dumnezeu. Acest salt este un proces duhovnicesc, un proces de trezire a duhului omului. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca să-l ridice pe om la nivelul vieţuirii dumnezeieşti, duhovniceşti, să devină duh, să devină iubitor, treaz, văzător…!"


De ce devierea de la esenţa teologică a realităţilor? De unde vine neputinţa aceasta?

Pr. Prof. C-tin Coman: "Din necredinţa şi întunecimea mintii noastre! Din încrederea prostească a omului în mintea sa şi din ignorarea înţelepciunii dumnezeieşti. Din persistenta grotescă în îndreptăţirea de sine, deşi evidenţele ne contrazic flagrant. Ce să ceri, însă, celorlalţi, când şcolile teologice, chiar şi la nivel universitar, operează insistent cu această pedagogie simplistă a sancţiunii. Îşi mai poate cineva închipui că studenţii teologi sunt aduşi la biserică pe baza unor programări riguroase şi a consemnării prezenţei, ca instrument de presiune!?! Şi că, în ciuda ineficientei totale, manifestată în faptul că biserica este mai mereu goală, se insistă orbeşte pe această metodă?! Dramatic este că nimeni nu pare dispus să analizeze onest lucrurile şi nici să ia în discuţie discrepanţa radicală dintre pedagogia dumnezeiască şi pedagogia omenească! Mai este şi trufia omului, care vrea să aibă dreptate, chiar în confruntarea cu Dumnezeu însuşi. Ca şi când ar spune lui Dumnezeu: „Ce tot spui, Doamne, nu vezi că nu merge cu blândeţea şi cu bunătatea şi cu iertarea! Biciul! Aceasta este soluţia!!” Sancta simplicitas! Oamenii Bisericii au căzut, uneori, în ispita de a folosi instrumentul ameninţării, pentru a-i ţine pe oameni aproape…”

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisu Hristos.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Eugen7

Am să citez imaginea prin care Sfântul Ioan Gură de Aur recapitulează întreaga istorie sau iconomie dumnezeiască. Spune:

„Dumnezeu şi-a dorit pentru Sine de mireasă o desfrânată. Da, zice, o desfrânată. Despre firea noastră omenească vorbesc. Şi a venit la ea, nu a trimis peţitori. A venit la ea şi a găsit-o ca ameţită de băutură, a luat-o şi a întrebat-o: «Nu te-am sădit Eu în Rai, ce s-a întâmplat cu tine?» «A venit vrăjmaşul şi m-a luat.» Şi nu a mustrat-o cu nici un cuvânt, ci i-a spus: «Acum am să te iau şi am să te sădesc înlăuntrul Meu, ca să nu te mai poată răpi vrăjmaşul!» Iar firea omenească, mireasa peţită, a răspuns: «Doamne, sunt rea, sunt bolnavă, sunt urâtă, sunt căzută!» «Nu-i nimic, sunt Doctor!»

Concluzionează Sfântul Ioan:

„Şi luând-o la Sine, o transformă din urâciune, în mireasă de cinste. Căci numai dragostea poate transforma urâciunea în frumuseţe, căderea în virtute…!”

Osea 1, 2-3

2. Începutul cuvântului Domnului către Osea. Şi a grăit Domnul către Osea: "Ia-ţi de nevastă o femeie desfrânată şi să ai copii de desfrânată! Căci iată a desfrânat pământul lui Israel, abătându-se de la Domnul".
3. Atunci s-a dus el şi şi-a luat de soţie pe Gomer, fiica lui Diblaim, şi ea a rămas însărcinată şi i-a născut un fiu.

[cristiboss56]

Cel ce este cazut si stapanit de pacat este un om bolnav duhovniceste, care s-a îndepartat de la ceea ce Dumnezeu l-a destinat sa fie. Pentru a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu si cunoaşterea Lui mantuitoare (In 17, 3) principala noastra preocupare trebuie sa fie aceea de a nu pacatui. Acest imperativ este exprimat de rugaciunea care insoceste slujbele fiecărei zile: "Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua (seara, noaptea) aceasta fara de pacat să ne pazim noi".
Omului singur ii este cu neputinta a nu pacatui: "Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi" (I Ioan 1, 8). Numai în Hristos primim iertarea pacatelor si puterea de a nu mai pcatui: "Si voi stiti caEl S-a aratat ca sa ridice pacatele şi pacat întru El nu este. Oricine ramane întru El nu pacatuieste; oricine pacatuieste nu L-a vazut nici nu L-a cunoscut" (I Ioan 3, 5-6).
Pentru a ramane in Hristos, dupa unirea cu El prin Sfintele Taine, este nevoie sa implinim poruncile Lui: "Hristos e ascuns in poruncile Sale si îl gasim pe masura implinirii lor" (Sfantul Marcu Ascetul). "Daca paziti poruncile Mele, veti ramane întru iubirea mea"(In 15, 30). "Cel ce a cunoscut iubirea Lui nu va mai pleca de la El în veci" (Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 166).

Iata ce ne sune P. Rafail Noica:
Pentru a conştientiza sensul profund al păcatului este nevoie să depăşim înţelegerea lui strict juridică, ca încălcare a legii morale.
Păcatul este despărţirea de Dumnezeu, ieşirea din comuniunea cu El, este îndepărtarea de viaţa dumnezeiască şi veşnică pentru care a fost creat omul. Păcatul este o stare nenaturală, el nu ţine de fiinţa omului pentru că Dumnezeu nu l-a făcut pe om păcătos. Sfânta Scriptură numeşte păcatul "fărădelege" (I In 3, 4), "nedreptate" (I In 5, 17), "cădere", termeni care presupun o stare primordială dreaptă şi bună a omului.
Cuvântul grecesc pentru păcat, "amartia", are sensul originar de ratare a ţintei, de rătăcire într-o direcţie greşită, arătând apucarea pe calea morţii în locul căii vieţii şi scoţând în evidenţă caracterul păcatului de eşec existenţial. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu în vederea ajungerii la asemănarea cu El, de aceea omul nu se împlineşte decât în Dumnezeu, în comuniunea cu El.
Păcatul este tot ceea ce e în afara lui Dumnezeu, este căutarea împlinirii în afara lui Dumnezeu a dorului după veşnicie sădit de Dumnezeu în om şi care nu poate fi împlinit decât în Dumnezeu. De aceea păcatul nu ne împlineşte.
Faptul că Dumnezeu numeşte păcat neîmplinirile noastre în lucrurile limitate e o mângâiere pentru că dovedeşte că Dumnezeu vrea să ne dea altceva, nelimitat, comuniunea şi asemănarea cu El

Va propun sa cititi si un articol scurt , dar de folos , publicat pe acest site si semnat de Adrian Cocosila:
http://www.crestinortodox.ro/editori...tul-97109.html
Doamne ajuta !

[Eugen7]

O alta lucrare de referita in asentimentul postarilor si referintelor anterioare (care sublinieaza inechivoc diferenta intre antropologia ortodoxa pe de o parte si cea romano-catolica, precum si cea protestanta si neoprotestanta pe de alta parte) este urmatoarea:

MEYENDORFF John, Teologia bizantină. Bucureşti: IBMBOR, 1996.
http://www.nemira.ro/byzantivm/teolo...ctrinare--1879

Antropologia este baza notiunilor de: pacat stramosesc, mantuire, desavarsire, sfintire (hristificare).
Ortodoxia afirma: Adam, prin neascultare, pierzand conlucrarea fireasca (ontologica antropologic) cu harul lui Dumnezeu, nu mai este "intreg" din punct de vedere ontologic... si asfel devine muritor (duhovniceste si apoi biologic). Astfel mantuirea este o tamaduire, ce implica atat refacerea acestei acestei legaturi ontologice de conlucrare a omului cu harul lui Dumnezeu dar si indumnezeirea prin har (deplinatatea hristificarii... care inseamna un "salt" ontologic, o desavarsire ontologica antropologica umana in Hristos Iisus. Astfel Hristos Iisus este inceputul si sfarsitul atat al creatiei universului cat si al creatiei omului.)

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos. Amin.

[Eugen7]

O esenta a invataturii filocalice gasim si la Sfantul Isaac Sirul:

"Moartea nu este rodul pacatului, ci mai de graba premisa si cauza ei.
In Capitolele despre cunoastere Isaac o spune lapidar:
<<Nu suntem muritori pentru ca pacatuim, ci suntem impinsi spre pacat pentru ca suntem muritori. Puterea libertatii care a intervenit intre timp s-a folosit de acest lucru pentru viata sau pentru moarte>>
La originea raului ar sta deci moartea unita cu libertatea; si indeosebi frica de moarte."
CHIALA Sabino, Isaac Sirianul — asceza singuratica si mila fără sfârșit, trad. Maria-Cornelia si diac. Ioan I. Ica jr, Sibiu: Deisis 2012., p. 221

Astfel este inechivoca deosebirea intre ortodoxie pe de o parte si romano-catolicism si protestantism pe de alta parte, in ceea ce priveste cauza pacatului, matuirea, antropologia (soteriologia...):
a) ortodoxia afrima: "pacatuim pentru ca murim". "Moartea este cauza pacatului". "Mantuirea este tamadauitoare cu implicatii antropologice directe (in ceea ce priveste hristificarea, conlucrarea cu harul Duhului Sfant)."
b) romano-catilicismul si protestantismul afrima: "murim pentru ca pacatuim". "Cauza mortii este pacatul". "Mantuirea este juridica, fara implicatii antropologice."

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos. Amin.

În prealabil postat de Eugen7

teopraxie si teognosie

Am cautat sensul acestor doi termeni, dar nu am gasit mentionate cuvintele nici in dictionarul de pe acest site, si nici in alt dictionar online. Termenii apar de 2 ori, dar numai aici pe Crestin-Ortodox, Forum.
Poate cineva sa imi explice ce inseamna "teopraxie" si "teognosie"?
Multumiri anticipate.

În prealabil postat de Miha-anca

Am cautat sensul acestor doi termeni, dar nu am gasit mentionate cuvintele nici in dictionarul de pe acest site, si nici in alt dictionar online. Termenii apar de 2 ori, dar numai aici pe Crestin-Ortodox, Forum.
Poate cineva sa imi explice ce inseamna "teopraxie" si "teognosie"?
Multumiri anticipate.

Teogonie sau teognosie?

Definitia ortodoxa a pacatului o puteti gasiti aici:

Ene Si Ecaterina Braniste - Dictionar Enciclopedic de Cunostinte Religioase--la pag.358

si

Ion Bria - Dictionar de Teologie Ortodoxa--pag.294

[Eugen7]

În prealabil postat de Miha-anca

Poate cineva sa imi explice ce inseamna "teopraxie" si "teognosie"?
Multumiri anticipate.

Teognosie - regăsirea sinelui
Gnoza ca înțeles al teologiei presupune înainte de toate cunoașterea de sine, regăsirea sinelui, și implicit o interiorizare, o centrare a minții, devenită simțitoare (aisthesis noeran), spre o teologie ce nu poate fi redată prin prisma cuvintelor, ci se vrea a fi un mod de viață liturgică premărind pe Dumnezeu.

Ortopraxia înseamnă aplicarea practică, în viaţa noastră, a învăţăturilor credinţei ortodoxe.
Ortopraxia este dreaptă slujire sau „liturghia fratelui”, prin care creştinii sunt îndrumaţi să transmită efectiv lumii împărăţia iubirii dăruita de Duhul Sfânt.
Ortopraxia Ortodoxiei, ţine tocmai de realizarea acestei „stări de bine duhovnicesc”, prin verificarea la scară umană a pedagogiei divine, făcând urcuşul de la „poruncă” spre „pildă”. Dar acest urcuş nu se poate realiza fără o revalorificare a Ortodoxiei.
http://www.agnos.ro/blog/2009/11/15/...ia-ortodoxiei/

Teopraxia prin analogie cu ortopraxia ar insemna conlucrarea fireasca a omului cu harul Duhului Sfant.

In sens ortodox, theoria inseamna vedere (cunoastere, certitudine), sens total diferit de cuvantul teorie folosit curent in filozofie sau in limbajul stiintific:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Teorie

Doamne ajuta.