Mantuirea ortodoxa-mantuirea protestanta

[Ioana-Andreea]

Biserica din Rãsãrit (prin care înteleg Biserica Ortodoxã) si cea din Apus (Biserica Catolicã si confesiunile protestante si neoprotestante) au întelegeri diferite cu privire la mântuire. Pe scurt, Vestul are o conceptie juridicã în timp ce Estul are o conceptie ontologicã. Atunci când vorbesc despre mântuire, crestinii apuseni opereazã cu termeni cum ar fi vinã, pedeapsã si justificare, în timp ce crestinii ortodocsi folosesc termeni cum ar fi moarte, viatã si îndumnezeire.
În secolul XI, teologul scolastic Anselm (1034-1109) a prezentat o conceptie a mântuirii care pãrea foarte atrãgãtoare prin simplitatea si logica ei. Aceastã conceptie poate fi rezumatã în urmãtoarele puncte:

• Omul – o fiintã finitã – a adus o ofensã infinitã unui Dumnezeu infinit.
• Ofensa fiind infinitã, ea nu poate fi înlãturatã prin mijloacele finite ale omului, de aceea are drept consecintã o pedeapsã infinitã a unui iad vesnic.
• Dumnezeu îi iubeste pe oameni, dar Justitia nu îngãduia un simplu act de iertare. Cumva Dumnezeu trebuia sã reconcilieze dragostea lui cu aceastã Justitie.
• Solutia a fost moartea pe cruce a lui Hristos. Fiind Dumnezeu, jertfa lui Hristos are a valoare infinitã, de care El însusi nu are nevoie, fiind cu totul drept si lipsit de pãcat. Mânia lui Dumnezeu este satisfãcutã de aceastã pedeapsã.
• Printr-un act de transfer, Dumnezeu imputã credinciosilor acest exces de neprihãnire câstigat de Hristos. Ei sunt astfel absolviti de vina pãcatului lor, pentru cã plata infinitã pãcatului a fost efectuatã de Hristos.

Aceastã conceptie a fost o culminare a unei evolutii de mai multe veacuri în Biserica apuseanã, ruptã de Biserica din Rãsãrit. Ea a început cu Jerome, care traducând Biblia în limba latinã a împrumutat un termen folosit în tribunalele romane, acela de justificatio, pentru a reda termenul grecesc dikaiosune. Semnificatia termenului justificatio este aceea de a declara liberã o persoanã condamnatã de lege. Crestinii din Rãsãrit, care au continuat sã citeascã Noul Testament în limba greacã, au pãstrat semnificatia originalã a termenului, aceea de dreptate sau îndreptare. Un om drept, în greceste dikaios, este drept prin bunãtatea si corectitudinea lui, nu în urma unei declaratii legale. Termenul dikaios, drept, este o continuare directã a termenului evreiesc din Vechiul Testament tadic, care implicã de asemenea idea de om drept, adicã bun, fãrã nici o conotatie legalã.
Latinii au continuat sã vadã dreptatea în termenii legali ai unui tribunal Roman. Augustin, pe care unii îl numesc proto-protestant, a folosit acest cadru legal pentru a întelege mântuirea. Contemporanii lui în Rãsãrit, Vasile cel Mare, Grigore de Nissa si Grigore de Niazanz au continuat si dezvoltat o teologie bazatã pe întelegerea textelor originale grecesti în contextul lumii grecesti si iudaice în care s-a transmis original învãtãtura crestinã.
Dar lumea latinã a fost tulburatã si de alte tendinte, care se continuã în Apus pânã în zilele noastre, cum ar fi rationalismul si umanismul.
În ce priveste mântuirea, tendinta rationalistã a Bisericii apusene a dus în cele din urmã la o conceptie pur juridicã a mântuirii. În aceastã nouã conceptie, întregul univers este o mare salã de judecatã, în care oamenii sunt testati. Ei pot intra într-un fel de contract cu Dumnezeu, primind absolvirea pãcatelor, pot refuza si uneori pot cãlca acest contract, ceea ce rezultã în mod mecanic în pierderea mântuirii. Întreaga dramã a mântuirii este astfel explicatã în termeni juridici, usor de înteles de oameni. O serie de alte metafore si explicatii ale mântuirii în Scripturã si în Traditie au fost abandonate. Adâncimea Scripturii si învãtãturile adunate si exprimate de o mie de ani de Sfintii Pãrinti ai Bisericii Rãsãriteane au fost înlocuite cu o nouã conceptie seducãtoare prin logica ei.

Dificultãti ale învãtãturii caltolice

Conceptia juridicã a mântuirii, exprimatã atât de logic de Anselm, a dus cu timpul la o serie de dificultãti, unele dintre acestea având consecinte foarte grave. Aceste false probleme nu au existat în teologia ortodoxã.

Pãcatul originar

Dacã botezul oferã o anulare a vinovãtiei pânã la un moment în timp, care ar fi în conceptia catolicã rostul botezului pruncilor, dat fiind cã acestia sunt lipsiti de responsabilitatea cu privire la cãlcarea legii? Pruncii au fost botezati din totdeauna în istoria bisericii si în primele sute de ani de crestinism nu a existat nici o controversã cu privire la acest subiect. Solutia problemei a fost doctrina pãcatului originar, dupã care copii se nasc deja cu un deficit în ce priveste starea juridicã înaintea lui Dumnezeu. Prin aceastã doctrinã botezul cãpãta o explicatie, fiind o spãlare a vinei pãcatului originar.

Starea crestinului dupã botez

Dacã botezul era o anulare juridicã a vinovãtiei existente pânã la un anumit punct, ce se întâmplã dupã acest act? Practica de zi cu zi ne aratã cã oamenii continuã sã pãcãtuiascã. Ce sens are deci un act care ne absolvã de pedeapsã pânã la un anumit punct, dupã care ne abandoneazã aceleiasi stãri de vinovãtie? Solutia Bisericii Catolice a fost practica penitentei, care era un mod de a absolvi pe om de pãcatele de dupã botez.

Pãcatele nemãrturisite

Pãcatele noastre sunt atât de multe încât, în ciuda intentiei oamenilor de a le înlãtura prin penitente, unele rãmân nemãrturisite. Ce se întâmplã cu aceste pãcate pentru care uitãm sã plãtim aici pe pãmânt? Ca rãspuns la aceastã întrebare, a apãrut învãtãtura cu privire la Purgatoriu, ca o stare suspendatã între Iad si Cer, un loc în care cei care au trecut din viata aceasta suferã anumite chinuri prin care plãtesc pentru pãcatele nemãrturisite.

Criteriul judecãtii

Fiind absolviti de pãcatul originar prin botez si de alte pãcate (prin spovedanie si penitentã), starea juridicã a omului rãmâne totusi neclarã. Pe de altã parte, nimeni nu doreste sã petreacã prea mult timp în Purgatoriu. Solutia constã în facerea de fapte bune. Acestea au capacitatea de a compensa pentru unele pãcate, iar un Judecãtor drept nu va uita sã le cântãreascã ca pe o contra-balantã la multele pãcate nerezolvate.
Sã observãm cã aceste probleme nu au existat în Biserica Ortodoxã. Într-adevãr, aceasta nu are o doctrinã a pãcatului originar (decât ca tendintã spre pãcat al omului), nu practicã penitenta (disciplina aplicatã de preot sau episcop nu este tot una cu penitenta). În teologia ortodoxã nu existã o doctrinã a Purgatoriului si, în ciuda a ceea ce protestantii cred despre Ortodoxie, meritele nu sunt o compensare juridicã a pãcatelor. Dar aceste aspecte vor fi tratate aici mai târziu.