Happyologia

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de ioan cezar

Lumea vine la Biserica mai ceva ca la pravalie, ca la papagalul cu biletu-n cioc, vorba lui N. Steinhardt.

Păi, cum altfel ? Dumnezeu nu este tipul acela care ne rezolvă problemele ?

Adica, ma credeti ori ba, eu am constatat de suficient de multe ori ca bolnavul cere de fapt: Doamne, fa ceva minune ca sa ma simt bine cu boala mea, care ma tot sacaie, da sa nu cumva sa o pierd ca tare mi-i draga. Dar nu cere: Doamne, lecuieste-ma de mandrie! De prostie! De invidie! De argintii multi! De placerea sexului desucheat si a betiei etc.

Asta îmi aduce aminte de un vechi îndreptar de spovadă. Autorul, un confesor cu multă experienţă, începea cam aşa: "Prima regulă. Prima regulă este să mărturisiţi păcatele dv, şi nu pe ale altora." Sună a banc, dar chiar aşa scria.

Mai subtil, iar asta ma irita aici pe forum, este ca ne luam fete morcovite si moraliste si stam cu nasu prin batiste. Mi-e asa de sila de mastile astea incat despre asta nu mai comentez nimic.

In fine... Ma gandesc deseori la Fericire si anume de cate ori gandul si inima imi sunt la Domnul, la sfinti etc. Sunt cu adevarat clipe rare de fericire. Ca se intampla sa simt o emotie aparte, ca plang deseori, asta e adevarat. Insa plang de recunostinta (ca in ciuda marilor incercari de tot felul inca nu mi-am pierdut credinta, cum ma avertizau binevoitorii...) si de fericire, sau pur si simplu imi plang pacatele, ca tot crestinul.

Aveţi dreptate. Dacă ar fi să rezum ce este Sf Liturghie în doar două cuvinte, acestea ar fi "fericire şi recunoştinţă".

Fericire, fiindcă dacă ne-ar fi invitat capuchehaia Americii la Bucureşti de 4 iulie la recepţia oferită de ambasadă am fi fost foarte fericiţi. Dacă am fi ajuns până acolo încât, ne-ar fi chemat, după nume, însuşi Padişahul Obama, am fi fost în culmea fericirii şi ne-am fi gândit că noi, fiinţe insignifiante, nu merităm asemenea invitaţie la ospeţe înalte. Dar, cel Care ne cheamă acum este Împăratul Împăraţilor, în mâinile Căruia sunt popoarele şi conducătorii lor.

Recunoştinţă, fiindcă Sf Liturghie este mai mult decât un ospăţ împărătesc. Este jertfă actuală. Şi astăzi, la aproape 2000 de ani de la urcarea pe Muntele Calvar, Domnul nostru şade în Sfânta Sfintelor cea cerească şi mijloceşte, ca Mare Arhiereu, în faţa Tatălui Ceresc. Pentru noi o face, pentru ca să ni se şteargă nouă nenorocitele alea de păcate, că El nu are nevoie. Uniţi cu El prin Liturghie, suntem poporul Lui adunat în curtea Templului, în Ierusalim. Cum să nu plângem, atunci ? Dar nu e plânsul amar al lui Petru care se dezice de Domnul, nici nu sunt lacrimile care se vor fi scurs pe obrajii lui Adam izgonit, ci este plânsul speranţei, sunt lacrimile fericirii regăsite.

Multumesc mult,voi face tot posibilul sa mi-o procur cat mai repede cu putiinta.Inainte de plecare:eu mereu am crezut si cred ca unul dintre oamenii care au simtit o mare bucurie,o uriasa bucurie,a fost Simeon din Luca 2,25-32.Mereu am incercat sa-mi imaginez ce a simtit atunci,in acele clipe.Linistea cu care a spus apoi ,,Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace"este semnul unei mari bucurii,atat de mare incat poti sa mori in pace,in aceea pace a bucuriei mantuirii venita prin Hristos.

O seara minunata in continuare.Doamne ajuta!