GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

,,Tot avva Antonie, cu mintea aţintită la genunea judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: Doamne, cum de mor unii tineri, şi alţii la adânci bătrâneţi? De ce sunt săraci unii, iar alţii se îmbogăţesc? De ce nedrepţii se îmbogăţesc, iar drepţii sunt săraci?Şi iată că o voce i-a zis: Antonie, ai grijă de tine. Căci acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu, şi ţie nu ţi se cade să le ştii."(Patericul egiptean)

PATERICUL este una dintre cartile de seama ale Bisericii Ortodoxe, dupa Sfanta Scriptura, alaturi de Filocalie, de scrierile si de Vietile Sfintilor. "Patericul" este numit astfel dupa cuvantul grecesc "patir", care inseamna "tata", in sensul de "parinte duhovnicesc". Dupa cum ii spune si numele, aceasta carte aduna in ea un buchet frumos mirositor de fapte bune si de vieti curate ale cuviosilor barbati ai lui Dumnezeu.În limba greacă, cuvântul “călugăr” este format din cuvântul “gheron”, care se traduce prin “bătrân”, și cuvântul “calos”, care înseamnă “bun” sau “frumos”. “Calos-gheron” ar însemna “bătrân bun”, dacă e să dăm un înțeles aparte cuvântului călugăr.Ceea ce numim astazi "Pateric" este de multa vreme un gen de literatura duhovniceasca foarte raspandit in Biserica Ortodoxa. Desi exista mai multe "paterice", fiecare manastire si biserica locala putand scrie un "pateric" propriu, ele sunt foarte asemanatoare intre ele, fiecare cuprinzand scurte istorisiri si cuvinte de folos duhovnicesc.

Faptele sfinte mentionate in cuprinsul acestei carti binecuvantate sunt scrise pe scurt, sub forma de "apoftegme" (fraze scurte, proverbe, sentinte). Primele culegeri de asemenea apoftegme au aparut in pustiul Egiptului, in cadrul secolului al IV-lea, cand monahismul a inceput a inflori prin toate ungherele pustiului. Manuscrisele numite "paterice" au aparut din grija parintilor de a nu se pierde sau schimba pildele de vietuire si faptele sfinte ale inaintasilor lor, care pana atunci circulau pe cale orala, de la batran, la ucenic.

Prima adunare de apoftegme cunoscuta este "Patericul egiptean", considerat pana astazi drept "patericul prin excelenta", model al tuturor celor care au urmat lui. Alaturi de acesta, precum si mult dupa acesta, au aparut si alte paterice."Patericul" ne pune deci inainte o colectie de invataturi si de experiente duhovnicesti culese din vietile parintilor cu traire sfanta. Pornind de la unitatea fiintiala a barbatului si a femeii, precum si de la judecata nepartinitoare a lui Dumnezeu, Sfantul Vasile cel Mare afirma insa egalitatea dintre faptele cele bune ale barbatului si cele ale femeii, zicand: "Una este fapta buna a barbatului si a femeii, deoarece alcatuirea lor este de aceeasi vrednicie, precum si rasplata asemenea pentru amandoi."

Deci este gresit a intelege ca "Patericul" este de folos numai calugarilor si barbatilor crestini, iar nu si femeilor. Faptele cele bune nu se impart in fapte barbatesti si fapte femeiesti, precum nici intelepciunea nu se imparte in doua, deoarece deosebirea sta numai in trupuri, iar nu si in suflete. Pentru aceasta, trebuie sa intelegem ca scrierile Sfintilor Parinti nu se adreseaza numai barbatilor sau numai femeilor, ci si unora si altora, fiecaruia dupa trebuinta sa.

Rezumand viata practica infatisata in apoftegmele din Pateric, parintele Teofil Paraian, afirma: "In Pateric se spune ca este necesar ca rugaciunea sa fie unita cu faptele, adica lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu sa le urmarim si cu fapta. Sa nu traim o viata de nepasare si apoi sa cerem de la Dumnezeu niste lucruri pe care, intr-un fel, am putea sa ni le castigam si noi insine. Invatam din Pateric un lucru foarte important: sa ne ferim noi insine de pricinile relelor si apoi sa cerem ajutor de la Dumnezeu, pentru ce nu putem face noi."

"Cand vrem sa ne imbunatatim viata si sa ne luminam mintea, trebuie sa scapam de pricinile care duc la patimi. O metoda infatisata in Pateric, in legatura cu despatimirea, este ocolirea pricinilor care duc la patimi, la rautati. Cand cunoastem pricinile patimilor, trebuie sa le ocolim, iar daca nu le ocolim, inseamna ca ne bagam in noi insine pricinile patimilor si avem temeiurile in noi, in legatura cu patimile."Apoftegma: "Se spune ca la un parinte s-a dus cineva si i-a zis: "Parinte, pe mine ma lupta dracii!" Si cuviosul a zis: "Nu se poate, frate, pe tine sa te lupte dracii! Nu se poate, zice el mai departe, pentru ca dracii se lupta cu oameni mari, ca Moise si ca Ilie, iar pe noi ne lupta patimile noastre si acestia-s dracii nostri: patimile noastre."

Învățături pătrunse de limpezimea pe care doar singurătatea și aparenta lipsă a timpului o dau, fragmente de viață monahală, esențe lente ale fiecărei zi trăite în prezența lui Dumnezeu – tot atâtea argumente pentru care Patericele se adresează și acum cu forța uimitoare a celor care au văzut alte lumi.Actualitatea lor ține de inactualul prezent în fiecare vorbă adresată omului și lui Dumnezeu deopotrivă.(Teodor Danalache,preluare de pe crestinortodox si pateric.ro)

Lupta cu patimile si castigarea virtutilor in gandirea patristica

Partea I

,,Parintii pustiei Egiptului constituie o sursa inepuizabila de intelepciune si un reper vrednic de luat in seama de catre cei care vor sa se apropie de Dumnezeu si sa lucreze potrivit voii Sale sfinte. Fie ca este vorba de monahi sau de oameni obisnuiti din lume, fiecare se regaseste in trairile si luptele duhovnicesti ale parintilor pustiei si gaseste calea care duce la Dumnezeu, biruind patimile si poftele, urmand exemplul Parintilor sau calauziti de scierile lor. Pentru folosul duhovnicesc si din dorinta de a gasi raspuns nevoilor zilnice si de a cunoaste metodele si armele de lupta impotriva vrajmasului care ne impiedica sa ducem o viata placuta Ziditorului, vom extrage cateva din invataturile folositoare ale Cuviosului Isaia Pustnicul, ce se regasesc in volumul XII al Filocaliei romanesti.

Gandul la moarte ajuta pe oricine sa-si puna in randuiala viata si sa traiasca potrivit voii lui Dumnezeu. Stiind ca Dumnezeu hotaraste sfarsitul fiecaruia si ca dupa despartirea sufletului de trup urmeaza judecata dreapta si fiecare va primi dupa faptele sale, este absolut necesar ca sa avem in minte permanent inevitabilul sfarsit al vietii pentru a lucra neincetat la mantuirea noastra. Asa ii sfatuia si Ava Isaia pe monahi: „In fiecare zi sa aveti inaintea ochilor moartea si sa va ganditi cum veti iesi din trup si cum veti trece peste puterile intunericului care va vor intampina in vazduh, si cum veti raspunde lui Dumnezeu. Priviti neimpiedicat de mai inainte la infricosata zi a judecatii si a rasplatirii tuturor faptelor si gandurilor voastre.”

Pentru a putea lupta cu patimile si cu poftele este necesar sa cunoastem constitutia firii umane si starea ei dupa pacatul stramosesc. Cat timp era in legatura cu Dumnezeu, omul se afla in normalitatea lui, in starea lui fireasca, insa, cand s-a despartit prin neascultare de Dumnezeu, el a cazut in ceea ce este contrar firii.Ortodoxia Avei Isaia considera pe om in starea lui naturala cand e unit cu harul lui Dumnezeu sau cand traieste in armonie cu Dumnezeu. De aceea, pentru a nu trai contrar firii si a nu necinsti harul lui Dumnezeu, avem datoria de a elimina toate ispitele ce vin de la trup si a actiona dupa cum ne indeamna mintea, partea din om cea mai apropiata de dorirea lui Dumnezeu. „Deci, cel ce voieste sa revina la cele ale firii, sa taie toate voile lui cele dupa trup, pana statorniceste pe om in cele conforme firii. Dorirea cea dupa fire este dorirea mintii, iar ea nu este fara dorirea lui Dumnezeu."

Una din virtutile care strica toate uneltirile vrajmasului este smerita cugetare. Aceasta se manifesta in relatia cu ceilalti, cand trebuie sa fim pregatiti la orice cuvant auzit sau la orice lucru sa spunem iarta-ma!, si in judecarea propriilor noastre fapte, cand nu trebuie sa ne mandrim pentru o fapta buna si nici sa ne socotim singuri inaltimea spirituala la care ne aflam dupa faptele bune savarsite."

Ispita de a judeca pe altii poate fi inlaturata prin chemarea puterii lui Hristos prin rugaciune. Aceasta este numita „lumina a sufletului” pentru a ne deschide calea spre modelul suprem, Iisus Hristos si ne ajuta sa ne apropiem si sa beneficiem de puterea ce izvoraste din El. Trebuie evitata vorbirea de rau a aproapelui, deoarece acest fapt este considerat o ofensa adusa lui Dumnezeu, caci Dumnezeu pe toti ii iubeste si vrea sa-i castige prin iertare uniti in El. Pentru aceasta ne este de folos sfatul Cuviosului Isaia: „De te va sili vreun frate sa graiesti impotriva aproapelui tau, sa nu te lasi convins de el si sa pacatuiesti impotriva lui Dumnezeu.”( Cuvantul IV, 7) La respectarea acestui indemn ne ajuta gandul smerit ca si noi suntem supusi pacatului, sau ca multe din cele pe care le criticam ne apartin si noua.

Virtutea smeritei cugetari este principala calitate care ne tine departe de boala judecarii semenilor. Din ea izvorasc nazuinta dupa ajutorul lui Dumnezeu, nadejdea, blandetea, constiinta, parasirea voii proprii si silirea in toate cele bune. In afara de aceste foloase, Ava Isaia atrage atentia ca sufletul poate cadea usor in cealalta extrema daca dam dovada de o inima invartosata. De aici porneste mandria, sfada, gandul de a ne socoti mai presus de fratii nostri, dispretuirea constiintei si necugetarea mai inzai la noi cand ne supara vreun frate."(va urma)

Scurta nota:aceste sfaturi practice nu sunt o metoda magica,de practicat in timpul liber,intr-o pauza.Sunt un efort permanent si care,in multe situatii daca nu cumva in toate,va necesita sacrificii.Si mai mult decat atat practicarea acestor sfaruri se realizeaza in cadrul Bisericii Ortodoxe,intr-o indisolubila legatura cu Sfintele Taine.Prin urmare cine le citeste sa inteleaga ca aceste sfaturi vizeaza o imagine mult mai ampla ce nu poate fi aplicata in alt mod decat in trairea asa cum este ea propovaduita in cadrul Bisericii Ortodoxe,nu in afara ei si nu in alt mod.

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Scurta nota:aceste sfaturi practice nu sunt o metoda magica,de practicat in timpul liber,intr-o pauza.Sunt un efort permanent si care,in multe situatii daca nu cumva in toate,va necesita sacrificii.Si mai mult decat atat practicarea acestor sfaruri se realizeaza in cadrul Bisericii Ortodoxe,intr-o indisolubila legatura cu Sfintele Taine.Prin urmare cine le citeste sa inteleaga ca aceste sfaturi vizeaza o imagine mult mai ampla ce nu poate fi aplicata in alt mod decat in trairea asa cum este ea propovaduita in cadrul Bisericii Ortodoxe,nu in afara ei si nu in alt mod.

Absolut de acord cu ce spui tu. Ceea ce ai scris referitor la Filocalie, Pateric, despătimire... sunt demne de studiat.

Nu ştiu alţii cum sunt, însă mie mi se par cărţi care nu sunt întotdeauna uşor accesibile înţelegerii noastre. Eu le-am citit pe sărite, de fapt din Filocalii am doar 3 volume (1, 4 si 11). Am fost extrem de bucuroasă când am citit Filocalia 11 (Scrisori duhovniceşti ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan) - destul de recent - am mai scris despre asta pe forum... Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar a fost foarte atractivă şi de folos, mi-a mers la sulfet. Am mai răsfoit şi alte volume, cu dorinţa sinceră de a le citi, însă am rămas la stadiul de citit pe sărite. Nu am, momentan, "deschiderea" necesară. Citirea lor trebuie, după opinia mea, să fie îmbinată cu aplicarea practică a învăţăturilor pe care le cuprind, iar asta este, de fapt, o lucrare pentru toată viaţa. Fără a fi leneşă, însă aşa văd eu lucrurile: nu ne putem schimba peste noapte, iar dacă o facem, prin harul lui Dumnezeu, atunci trebuie să ne străduim să menţinem darurile primite.

Sa stiti ca eu nu am gasit nici in Sfanta Scriptura,nici in Filocalie,Pateric sau in orice alta scriere a Sfintilor Parinti,o afirmatie care s-ar traduce prin,,Mantuirea este usor de obtinut"sau ,,Mantuirea se obtine in orice conditii indiferent ce faci".Dimpotriva,calea este stramta si straduinta pana la final.Categoric ca omul nu se poate schimba peste noapte si categoic aveti dreptate,sfaturile trebuie aplicate ca sa nu ramina litera moarta. Bineinteles ca vrajmasul vrea exact contrariul si nu va ezista sa faca tot posibilul sa va impiedice,intrucat stie ca suntem slabi in straduinta si vointa.Sa nu fim!

Insa,doar o parere,cred ca daca ati lua legatura cu duhovnicul dvs si sub coordonarea dansului ati incepe sa studiati gradual,putin cate putin,eventual zilnic(ar fi cel mai bine,cat se poate,ispita este sa o facem rar sau deloc)poate pe teme,si cu rugaciune si vointa din partea dvs (adica dragoste pt Dumnezeu) eu cred ca lucrurile se vor schimba din bine in si mai bine.Veti avea si multe piedici pe drum dar in corabia Bisericii nici un credincios nu trece singur prin furtuna.Eu cred ca luminita bucuriei intelegerii si aplicarii invataturii patristice exista(ati remarcat si dvs cum lumina ei v-a ajuns la inima)si prin urmare sa nu lasati sa se piarda asta ci sa accentuati efortul,cu dreapta socotiinta,ca sa urcati spre plinatatea trairii in Hristos.Sa strangem cu folos si sa rascumparam vremea,dupa cum spunea Sfantul Apostolul Pavel:

,,Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi,Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului."(Efeseni 15,15-17).

Asa sa va ajute Dumnezeu mereu !+

Mulţumesc pentru sfaturi!

Şi o rugăminte: m-aş simţi mai bine să mi te adresezi cu "tu", aşa cum fac şi eu, în cele mai multe cazuri :-))

În prealabil postat de Annyta

Mulţumesc pentru sfaturi!

Şi o rugăminte: m-aş simţi mai bine să mi te adresezi cu "tu", aşa cum fac şi eu, în cele mai multe cazuri :-))

Doamne ajuta,sper ca si urmatoarele articole,daca Dumnezeu va ingadui,sa fie de ajutor pentru...tine :) Pana atunci o recapitulare a Predicii de pe Munte(aici si aici in minunata talcuire a Parintelui Arsenie Papacioc)ne ajuta mereu si mereu sa intelegem ce ne-a spus Mantuitorul,Sfintii Parinti fiind exemple vii de traire a vietii in Hristos,toti parca urcand pe acel Munte al Fericirilor si apucandu-ne(prin invatatura lor calauzita de Duhul Sfant) de mana si pe noi,cei mai slabi si neputinciosi,ca sa intram impreuna in Imparatie,sa nu ne pierdem pe drumuri fara de lumina si fara de sfarsit.

Lupta cu patimile si castigarea virtutilor in gandirea patristica

Partea a-II-a

,,Cuviosul Isaia indeamna pe frati sa fie inaintea lui Dumnezeu „in starea de rugaciune totala”, ca sa se reverse asupra lor ajutorul divin, adica simplitatea si nevinovatia si sa departeze Domnul cele contrare acestora, care sunt: viclenia, intelepciunea draceasca, curiozitatea, iubirea de sine si inima rautacioasa. Starea de rugaciune totala, care aduce atatea foloase sufletului se castiga atunci cand omul se teme de Dumnezeu si-L considera singurul Stapan si auzul omului se supune constiintei lui, dupa voia lui Dumnezeu. Nu se aduce nicio atingere demnitatii umane daca Il avem stapan pe Dumnezeu. Cel ce crede ca e stapan pe sine, nelasandu-se stapanit de Dumnezeu, cade cu siguranta prada vrajmasului pentru ca e, de fapt, sub stapanirea mandriei, care e o patima sustinuta in el de demonul vrajmas. Numai in Dumnezeu omul este el insusi caci nu se inchide in sine, ci ramane in legatura cu Cel ce l-a facut si in armonie cu intreaga creatie.

O viata fericita necesita cautarea cu toata ravna a trairii lui Dumnezeu. Mai intai trebuie sa cercetam Scriptura fara a uita de Dumnezeu, ci sa avem in primul rand pe Dumnezeu in constiinta noastra. Cine cerceteaza Scriptura cu uitarea lui Dumnezeu e stapanit de mandria de a cunoaste din Scriptura mai mult decat altul si nu de dorinta de a cunoaste pe Dumnezeu din trairea directa. Se uita faptul ca Dumnezeu este Cel ce ne da puterea sa implinim cuvintele Scripturii, iar cel ce-L cauta pe Dumnezeu arata ca-L iubeste iar iubirea lui Dumnezeu il tine curat pe cel ce o are. Asa ne invata Ava Isaia, zicand: „Cel ce cauta sa-L cinsteasca pe El, iubeste curatia in frica lui Dumnezeu. Cel ce pazeste cuvintele lui Dumnezeu, a cunoscut pe Dumnezeu si le implineste ca unul ce se foloseste.”

O viata fara mandrie si departe de slava desarta reuseste sa-l mentina pe om pe adevaratul drum al mantuirii. Dupa spusele Cuviosului Isaia, „Iubirea slavei de la oameni naste minciuna”, aceasta inseamna ca slava din partea oamenilor afecteaza si propria persoana si pe cei din jur pentru ca ii determina pe acestia sa minta, dar si noi mintim, neramanand in smerenia corespunzatoare adevarului.Alta patima care otraveste sufletul este rautatea inimii fata de aproapele. Ea este esemanata cu veninul scorpiei care se raspandeste in tot corpul si provoaca moartea. De aceea este folositor sfatul sfantului: „Sa nu ai viclenie fata de om ca sa nu faci ostenelile tale desarte. Curateste-ti inima fata de toti, ca sa vezi pacea lui Dumnezeu in tine.”( Cuvantul VIII, 7)

Exista trei virtuti care aduc sufletului lumina si liniste: a nu vedea viclenia vreunui om, a face bine celor ce fac rau si a suporta netulburat cele ce vin asupra lui. Odata deprinsi cu acestea pregatim sufletul pentru o treapta mai inalta de sfintenie, pentru ca aceste virtuti aduc alte roade mai mari. Nevederea vicleniei unui om naste iubirea, a face bine celor ce ne fac rau aduce pacea si a suporta cele ce vin asupra noastra fara tulburare, aduce blandetea.

In relatia noastra cu oamenii nu trebuie sa primeze ineresul de a obtine ceva. Ii iubim pe semenii nostri fara nicio conditie stiind ca aceasta este porunca lui Dumnezeu, sa iubim pe toti la fel. Daca intervine un scop ascuns ne afla calcatori ai poruncii lui Dumnezeu, caci cu toti oamenii trebuie sa fim pasnici pentru porunca lui Dumnezeu si nu pentru prietenie.Stiind ca depindem de mila lui Dumnezeu, caci numai El poate sa dea iertarea, avem datoria sa lucram pentru mantuirea noastra pana ce Dumnezeu va judeca faptele: ”De nu se misca in inima ta nimic din cele ce ai pacatuit, sau vorbindu-ti altul despre ele sa nu mai stiti cum au fost, atunci Iisus ti-a facut parte de mila.

Este adusa in discutie problema libertatii, darul pus de Dumnezeu in om inca de la creatie. Folosita in mod gresit si aplecata spre pacat, libertatea actioneaza contra firii si se anuleaza. Omul a ajuns in aceasta stare prin pacatul lui Adam, pentru ca nu era tinut fara voia lui in legatura cu Dumnezeu. Prin creatie, omul a fost facut spre a se putea manifesta liber, dar aceasta nu inseamna ca ar fi putut fi luat in stapanire de pacat fara voia lui. Gresita folosire a libertatii l-a condus spre o vietuire nelibera, cauzata de pacat. Libertatea adevarata presupune ruperea legaturii cu pacatul: „Nu te socoti pe tine liber cata vreme manii pe Stapanul tau. Caci nu-ti vine libertatea cata vreme inima ta pofteste ceva din cele ale lumii. Ingrijeste-te de trupul tau ca templu al lui Dumnezeu; ingrijeste-te ca avand sa invieze si sa raspunda lui Dumnezeu.”(va urma)

Propunere: incepand cu acesta postare as dori sa dau curs unei idei mai vechi si anume de a propune dreptcredinciosilor zilnic (sau cu ocazia fiecarei postari) un text de lecturat spre propria lor zidire sufleteasca si spor duhovnicesc. Unde se considera ca textul este prea lung sau complex fiecare credincios si-l poate imparti pe fragmente mai mici si eventual isi poate nota ceea ce ii este neclar pt a putea fi lamurit si apoi aplicat.Propunerea pentru astazi este:Filocalia,Simeon Metafrastul: ,,Scrieri alese".Textul aici

[quote=Pelerin spre Rasarit;458222]Veti avea si multe piedici pe drum dar in corabia Bisericii nici un credincios nu trece singur prin furtuna.QUOTE]

Un cuvant care imi merge la inima.
Intr-adevar, mai bine spus asa cred si eu, nimeni nu e singur in Arca, iar aceasta din multe ratiuni si in multe feluri se intampla. Si invers, singuratatea si roadele ei sunt tocmai in afara Corabiei. Crestinismul ofera o Arca a salvarii, imi pare definitiv inteles acest lucru. Iar aceasta arca este una care aduna laolalalta, ca si pe timpul lui Noe, toata faptura...
Eu cred ca orice crestin merge catre mantuire, calcind ba-n strachini ba-n Imparatie (lucru valabil pentru cei care nu au atins desavarsirea), intr-o comuniune permanenta, de care se foloseste sau nu, cu toata zidirea, in primul rand cu persoanele sfinte si sfintitoare (cuviosii, sfintii, ingerii, credinciosii din comuniunea euharistica, preotul).
Totul conlucreaza la mantuire, cand inima omului este evlavioasa, infranta si smerita.
Dumnezeu ne-a pus intotdeauna la indemana tot ce avem absoluta nevoie pentru a ajunge la El, pentru a-L cunoaste si a ne bucura de prezenta Lui in viata noastra, individuala si sociala. Singura problema mare mi s-a parut mereu ca este:
a) isi da omul seama de aceasta stare a lucrurilor?
b) vrea sa accepte ajutorul oferit?
c) stie sa accepte ajutorul si sa se foloseasca de el?
d) e dispus sa nu renunte nici o clipa la Marele Partener de viata?

Si am constatat, in primul rand la mine insumi apoi si la semenii mei, atat cat mi-a parut ca inteleg, ca: adeseori nu imi dau seama de starea in care ma aflu in raport cu vocatia mea de copil al lui Dumnezeu (cel putin cata vreme sunt ortodox, botezat), nu imi dau seama in ce ratacire umblu decat mai tarziu ori cu mult mai tarziu dupa ocazia ratata, neglijez sau desconsider resursele puse in mine si in jurul meu de Parintele nostru, imi amintesc ca despre un lucru oarecare din ordinea firii de Cel ce ar fi drept (iar nu stramb, asa cum traiesc adeseori) sa fie permanent in sufletul meu...
Aceasta este trairea in starea de pacatosenie, trairea de caldicel si multe altele... Toate semne limpezi ale bolii spirituale, agravata uneori pana la convulsii, spasme...

Pomenisem candva de sindromul Stockholm. Aceasta expresie din vocabularul psihologilor se refera la tendinta unui om (familie, grup, poate chiar masse intregi) de a face aliante si ziduri de aparare cu agresorul, mentinindu-se prin propriile forte in starea de ostatic, indragindu-si persecutorul (macar ca acesta, in perfidia lui, ii mai da cateodata o coaja de paine, o cana cu apa si voie la toaleta) si luptind cu toate fortele impotriva salvatorului pe care, din nenorocire il percepe, inversat, ca dusman.
Este o situatie des intalnita in practica psihologica a relatiilor cu ostaticii si cu agresorii.

Ostaticul, in urma modificarii perceptiei asupra lui insusi si asupra lumii, priveste deformat, rasturnat, inversat situatia de viata. Are loc o rasucire, o rasturnare, o sarire din articulatii, o smintire, o scranteala a pozitiilor sanatoase de simtire, gandire, voire. Aceasta pe fondul terorii, a activarii puternice a instinctului de conservare. O modalitate adaptativa in fond, insa cu efecte minimale, disperate, pe termen foarte scurt si desigur o strategie adaptativa cu sanse cvasinule de reusita pe termen lung.
In astfel de clipe ostaticul e, practic, la mila agresorului si cred ca singurele forte ative in sprijinul sau sunt abilitatea, diplomatia, puterea de toate chipurile a salvatorului (pentru a aminti doar fortele "terestre"). Caci ostaticul nu colaboreaza, dimpotriva, se opune propriei eliberari...

Ei bine, in situatia aceasta de actor al sindromului Stockholm m-am surprins in numeroase situatii de viata: luptind sub steag strain, cu vitejie mare; autosabotindu-ma neincetat, in maniere uluitoare (pentru ceasurile de reflectie ulterioara); considerind pe dusman prieten iar pe prieten dusman (si-mi amintesc acum de semnatura lui MariS_)...

Astazi, cand omul care traieste in lume este prins in puzderie de mesaje si presiuni naucitoare, abramburite, felurite si pestrite, cand prea rar si prea putin mai intalnesti un om care sa functioneze cu luciditate si calm in continuitatea unor repere morale ferme si statornice, astazi asadar devine tot mai rara sansa unei clipe de reflectie lucida, de intelegere a starii de lucruri in care ne aflam. Fiecare, insa, isi revendica adevarul!...

Oare mai intelegem (macar atat imi zic: sa intelegem) ce ni se intampla?
Intrucat situatiile de viata sunt atat de complexe, cu atatea ramurisuri in noi si in jurul nostru, incat imi pare imposibil ca o persoana sa gestioneze cu luciditate toata starea vietii lui si a semenilor. (De fapt tocmai asta e iluzia si marea pacaleala: ca a putut cineva, vreodata, sa isi gestioneze/chiverniseasca singur existenta, sensul vietii, destinul...)
Furtuna, ca sa raman la expresia Pelerinului, imi pare totala si pretutindeni. Exceptindu-i pe bebelusi, pe autisti, pe senili, pe comatosi...

Concluzia mea este ca, tinind cont de bulibaseala generalizata si paralizanta a vremurilor, este cu totul inevitabil ca alegerile sa fie: drastice si ferme, vointa si atentia focalizate clar pe Mana intinsa a Salvatorului, inima darza in efortul ei permanent spre pocainta smerita. Nu traversam de loc o istorie in care se poate trai alegind cu jumatati de masura. Este prea frenetic ritmul, lupta o percep la baioneta, la cutite, aproape... Dar noi inca visam, relaxat, ambetati si narcotizati in prizonul nostru de zi cu zi, ca mai e vreme neicusorule, mai e vreme.. Asadar, sa avem puuuutintica rabdare, mai toarna un paharel, mai muta canalul cu telecomanda aia, mai pune si-un mititel si mai tzuca si mie un pupic, dolofano...

Multe sunt otravurile, in mii si mii de forme edulcorate si frumos ambalate.

Deci singuri nu suntem. Insa ne putem afla fix in situatia ca ne tinem, de fapt, la singuratate chiar si cand avem impresia ca suntem in mijlocul celor mai primitoare brate...
Gasesc aici inca un motiv, dincolo de cel invocat de Pelerin intr-o postare de ieri, sa ne intoarcem catre simplitatea mareata a Bisericii timpurii, urmind ca apoi, dupa ce ne-am asigurat ca suntem infratiti/insotiti cu Apostolii si cu Sfintii Parinti, sa ne permitem luxul de a calatori si prin cotloane mai recent durate ale istoriei Barcii noastre. Se intampla ca si in Constructii: facile, ieftine si frumoase sunt casele de azi, dar eu mi-as procura, de mi-ar sta in puteri, o casa de piatra si barne, daca nu ca a lui Burebista, macar ca a purcelusului de aici: http://www.youtube.com/watch?v=LJ6lCPXtiNY

Un mic P.S., desigur offtopic: http://www.youtube.com/watch?v=vF9BHzUTerM

STUDII FUNDAMENTALE: INSEMNATATEA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL IN TRADITIA PATRISTICA

Acest studiu nu este unul simplu,sau unul care poate fi citit pentru ca nu ai altceva de facut.Este un studiu complex,ce vizeaza mai multe aspecte,structurate pe episoade,ce se adreseaza tuturor dar mai ales celor care doresc sa faca pasul de la un interes de moment la un studiu duhovnicesc de durata.In acest sens am si ales ca mesaj al acesei postari,si nu numai,un citat din Epistola catre Efeseni a Sfantului Apostol Pavel.Doamne ajuta!+

,,Deci luati seama cu grija cum umblati,nu ca niste neintelepti ci ca cei intelepti,Rascumparand vremea caci zilele sunt rele.Drept aceea nu fiti fara minte,ci intelegeti care este voia Domnului"

PARTEA I

,,Traditia patristica a acordat o importanta cu totul deosebita rolului Sfantului Ioan Botezatorul in iconomia mantuirii conform cu cele relatate despre el in Noul Testament. Ioan Botezatorul si Mantuitorul ca Mesia apar in Evanghelii ca cei care depasesc asteptarea obisnuita a evreilor.

Noul Testament arata ca Ioan Botezatorul si-a implinit rolul sau in istoria mantuirii intr-un mod, in care negarea rolului sau ar insemna negarea rolului lui Hristos in lucrarea lui Dumnezeu. Daca "Lumina" lui Hristos este mai mare decat "faclia" lui Ioan Botezatorul, astfel fara botezul lui Ioan prin pocainta, cei pacatosi nu puteau vedea Lumina lui Hristos. in prezentarea Mantuitorului si a Sfantului Ioan, Evangheliile subordoneaza distinctia dintre ei, unitatii dintre lucrarea unuia si a celuilalt. Importanta este intelegerea lucrarii Sfantului Ioan in sens duhovnicesc (Matei 11, 14-15), asa cum sublinia Mantuitorul. Spre deosebire de Sfantul Evanghelist Matei, Sfintii Evanghelisti Luca si Ioan, nu-l identifica pe Ioan Botezatorul cu Proorocul Ilie. Botezul Sfantului Ioan avea sensul nadejdii de a primi Lumina lui Hristos si nu constituia doar o purificare exterioara, asa cum gresit considera Iosif Flaviu.

Sfintii Parinti scot in evidenta rolul exceptional al Sfantului Ioan Botezatorul, subliniat de catre Mantuitorul. Toate tratatele patristice despre Botez si cateheza baptismala, vorbesc si despre botezul Sfantului Ioan si rolul sau in lucrarea Mantuitorului. Fericitul Augustin spune ca Sfantul Ioan Botezatorul este singurul Sfant pe care Biserica il cinsteste si la nasterea sa dupa trup. Tot el spune ca daca cel mai mare dintre cei nascuti din femei anunta venirea unuia si mai mare decat el, acela nu poate fi altul decat Dumnezeu si Omul Iisus Hristos. Botezul Sfantului Ioan, spune Tertulian, este dumnezeiesc prin instituirea sa, dar nu prin efectele sale. Acest botez pune un capat Legii vechi dar nu o inaugureaza pe cea noua, caci el nu aduce nasterea din nou. Valoarea acestui botez provine numai din relatia sa cu botezul crestin. Prin botezul lui Ioan era reflectat doar izvorul, care era lumina lui Hristos.

Sfintii Parinti scot in evidenta retragerea in pustie a Sfantului Ioan Botezatorul, in sensul separarii de lume pentru aflarea lui Hristos, asa cum scoate in evidenta in mod deosebit un autor patristic din secolul al IV-lea care a fugit de logomahiile scolii din Alexandria, Sfantul Isidor Pelusiotul. Sfantul Chiril al Ierusalimului afirma ca Ioan Botezatorul a fost inainte-mergator al Domnului si in iad.

In iconografie, Sfantul Ioan era reprezentat cu un miel la picioarele sale, simbolizand pe Mantuitorul aratat ucenicilor acestuia. Dar, Sinodul cvinisext Trulan (690) a interzis reprezentarea Mantuitorului ca Miel, dupa care Sfantul Ioan a fost redat cu o cruce in mana, ca semn al martiriului sau. Uneori, prin secolul al XIII-lea, el a fost redat purtand aripi, dupa simbolul profetiei lui Maleahi. Reprezentarea Sfantului Ioan in icoana "Deisis", pe de o parte, si a Maicii Domnului, pe de alta parte a Mantuitorului, arata practic cinstea pe care le-a pregatit-o lor Dumnezeu prin jertfa Mantuitorului.

O tema importanta pe care o trateaza literatura patristica este asemanarea, iar nu identificarea dintre Sfantul Ioan Botezatorul si proorocul Ilie. Ultimul prooroc, Maleahi (3, 20), prezisese trimiterea lui Ilie ca inaintemergator al lui Mesia. Dar inaintea lui, proorocul Isaia (40, 3), asemanase pe inaintemergatorul lui Mesia cu "Glasul celui ce striga: in pustie gatiti calea Domnului". Isaia nu l-a comparat pe inaintemergator cu Ilie, poate si intrucat Ilie care activase inaintea lui Isaia in Samaria, nu era atat de popular si la Ierusalim. Exegeza nu a clarificat insa deosebirea dintre textul masoretic, care spune: "in pustie gatiti calea Domnului", fata de textul Septuagintei, care spune: "Glasul celui ce striga in pustie". Pentru lucrarea Sfantului Ioan Botezatorul, sensul textului masoretic este mai potrivit, deoarece era vorba de pregatirea caii Domnului in pustie, si nu la Ierusalim. Acesta este si sensul retinut de Midrasul Zuta la Cantarea Cantarilor din secolul X, in care indirect prin Ilie poate fi inteles cat se poate de aproape chipul inaintemergatorului lui Mesia, al Sfantului Ioan Botezatorul.

Din punct de vedere exegetic, este necesara precizarea, ca atunci cand Mantuitorul a trimis pe ucenicii Sai la propovaduire, incat prin ei a auzit si Irod de Hristos si socotea ca s-a intors Ioan Botezatorul din morti (Matei 14, 1-2), Sfantul Ioan fusese deja decapitat in inchisoare. Dar acest eveniment este istorisit in continuare in Evanghelii, iar la sfarsitul episodului relatat la Sfantul Evanghelist Matei (14, 11) nu se mai intelege clar, daca ucenicii lui Ioan erau aceia care au luat trupul acestuia si l-au inmormantat, ducandu-se apoi sa dea de stire lui Iisus (Matei 14, 12), sau ucenicii Mantuitorului ar fi facut acest lucru, deoarece versetul urmator lasa sa se inteleaga, ca Mantuitorul ar fi reactionat in mod direct la acest episod ("Iar Iisus auzind, S-a dus de acolo"), iar nu la episodul intoarcerii ucenicilor Sai de la propovaduire, la care fusesera trimisi dupa taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, asa cum reiese mai clar din aceleasi episoade relatate de Sf. Evanghelist Marcu (6, 30)."