GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

Multumesc din suflet pentru ajutor,este o mare bucurie.Oricine este binevenit sa contribuie cu ce considera ca ar fi de folos dpdv al gandirii si invataturii patristice.Topicul are un singur scop:sa le prilejuiasca dreptcredinciosilor(si nu numai)o intalnire cu izvorul de apa vie numita gandirea patristica.Intr-o perioada in care timpul tuturor de cautare s-a diminuat,invataturile straine colcaie iar resursele financiare(in vedere achizitionarii de carti)au scazut dramatic,acest topic incearca sa reuneasca(pe scurt,gandirea patristica neputand fi cuprinsa intr-un topic)intr-o forma cat mai accesibila informatii de baza despre modul in care Sfintii Parinti au trait si au inteles adevarata viata in Hristos.Este o munca facuta din entuziasm si dragoste pt Sfintii Parinti iar cea mai mare bucurie este ca din ce se poate citi aici credinciosii sa retina cat se poate si sa aplice in viata lor,povetele fara traire fiind,dupa cum spunea Parintele Cleopa,precum un izvor desent pe un perete.Se vor indica mereu sursele pt ca cei interesati sa poata cauta si aprofunda.Lectura placuta si folos duhovnicesc.Doamne ajuta!+

Intentia mea este sa reamintesc importanta fundamentelor dogmatice pentru orice demers duhovnicesc si/sau de imbisericire a omului. Iluzia ca suntem oameni ai Bisericii, indiferent de continutul dogmatic al invataturii noastre, ne paste pe toti atunci cand ne abatem de la dreapta credinta. In lucrarea pomenita vedem tocmai lupta dintre Sfantul Grigorie si reprezentantii unei scoli de gandire care opereaza in duh strain de invatatura Parintilor.
Mai intai sa ne aducem aminte ca, pe la mijlocul secolului 14, Sfantul Grigorie Palama combate in trei randuri ratacirile de la invatatura Parintilor: mai intai in controversa cu Varlaam, apoi prin polemica cu Achindin si, in al treilea stadiu al controversei, impotriva lui Nichifor Gregora. In cursul acestor confruntari, Sfantul face dese trimiteri, pentru confirmare si sprijin, la Sfanta Scriptura, frecvent la Apostolul Pavel precum si la cuvintele Parintilor (Grigorie Teologul, Vasile Cel Mare, Ioan Hrisostom, Chiril, Simeon Noul Teolog, Isaac Sirul, Maxim Marturisitorul).

Invatatura sustinuta de Sfantul Palama se poate rezuma in aceasta propozitie (scrie parintele Staniloae):

1. Exista o deosebire intre fiinta dumnezeiasca si lucrarile dumnezeiesti. 2. dar aceste lucrari nu sunt despartite de fiinta. 3. si nu altereaza simplitatea si unitatea ei.

Va propun sa vedem cum detaliaza Sfantul aceasta afirmatie, in polemica cu Achindin!

Lucrarea este manifestarea puterii intrinseci. Este miscarea puterii fiintiale.
Numai manifestarea lucrarii incepe si se sfarseste. Lucrarea insa este, potential, vesnica.
Lucrarile nu se adauga accidental lui Dumnezeu, ci El le are in natura Sa.

(pag. 133, op. cit.)

Numai o nota contradictorie intre lucrari si fiinta - ca de ex. acelea sa fie create iar fiinta necreata - ar impiedica simplitatea si unitatea lui Dumnezeu.
Chiar daca se deosebeste lucrarea dumnezeiasca de fiinta dumnezeiasca, ATAT IN LUCRARE CAT SI IN FIINTA ESTE O SINGURA DUMNEZEIRE SI SIMPLA.

Lucrarea are toate insusirile dumnezeirii.

Nu in ce priveste dumnezeirea sta deosebirea, ci intrucat una este izvor iar cealalta este emanatie din el.

Deosebirea intre fiinta si lucrari se reduce la aceea ca fiinta e cauza sau izvor iar lucrarile sunt efectele cauzei. SUNT EMANATII NEDESPARTITE DE EA.
(gasesc aici argumentul pentru a sustine ca harul este energie necreata, altfel spus necreata si vesnica este lucrarea dumnezeiasca a vietii, luminii, bunatatii, milei, dreptatii s.a.m.d., care coboara la noi - nota mea)

Iar deosebirea in acest punct exista si intre Tatal si celelalte si celelalte doua Persoane fara ca de aici sa rezulte ca Dumnezeu e compus.
Precum Fiul e al doilea dupa Tatal, in ce priveste ordinea nu natura, asa si lucrarile sunt subordonate fiintei dumnezeiesti in ce priveste ordinea sau cauza, iar nu natura. Aceasta (natura) este tot dumnezeiasca.

Deosebirea este ca lucrarile sunt din fiinta iar fiinta nu e din lucrari.

Deosebirea este reala, caci daca nu s-ar deosebi lucrarile de fiinta nu s-ar zice ca sunt din fiinta. Caci la doua lucruri care nu se deosebesc nu se zice ca unul e din celalalt.
Altceva este cel ce voieste si altceva voirea, altceva cel ce lucreaza si altceva lucrarea.
Primul e cel ce misca, ultima e miscarea. Dar ambele sunt de aceeasi natura necreata la Dumnezeu, create la fapturi, si nedespartite.

Palama reprosa lui Achindin ca Il face pe Dumnezeu sau fiinta fara lucrari si deci fara puteri, caci lucrarea e manifestarea puterii, sau lucrare simpla. Amandoua alternativele exprima insa nonsensuri, imposibilitati. Fiinta fara putere si fara lucrare nu exista, iar lucrare suspendata in vid nu se poate inchipui.

Alchindin explica teza nedeosebirii intre fiinta si lucrari in sensul ca Dumnezeu este si fiinta si lucrare dar fiinta nu-i altceva decat lucrare si lucrarea nu-i altceva decat fiinta la Dumnezeu: "Socotim pe Dumnezeu fiinta lucratoare dar lucrarea nu e altceva decat fiinta."
Palama raspunde ca acestea sunt vorbe goale. Unul si acelasi nu poate fi si fiinta si lucrare, in sensul de identitate totala.

E firesc ca cele doua doctrine atat de deosebite intre ele sa aiba si consecinte deosebite in ce priveste raportul lui Dumnezeu cu lumea si cu omul. (Va urma)

(pag. 133-134)

Care sunt oare (o parte din) diferentele substantiale dintre cele doua doctrine? Pe de o parte invatatura Sfintilor Parinti, pe de alta gandirea alchindista et. comp.

Parintele Staniloae sintetizeaza asa:

Pentru Palama, Dumnezeu se manifesta in lume prin lucrarile Sale.
Fiinta ramane dincolo de orice relatie, de orice impartasire, ascunsa in transcendenta absoluta, pana la care nu ne putem ridica pe nici o cale.
Toate numirile ce le dam lui Dumnezeu NU se refera la fiinta Lui, care e mai presus de intelesul oricarui nume
ci la lucrarile Lui care vin in lume: numirile viata, lumina, intelepciune, Dumnezeu, fiinta dumnezeiasca - nu exprima ascunsul nearatat in lume si neimpartasit
ci puterile si lucrarile de viata nascatoare, de fiinta facatoare, de intelepciune datatoare, indumnezeitoare,
care coboara la noi.
Numai prin derivatie de la lucrari numim ascunsul necunoscut fiinta si Dumnezeu. Nu in sens propriu, ci prin derivatie.
Sfantul Vasile cel Mare zice: "Lucrarile Lui coboara la noi, fiinta Lui insa ramane inaccesibila." Ea e propriu-zis mai presus de ceea ce numim fiinta dumnezeiasca si mai presus de principiu si de dumnezeire.
Dumnezeu nu e pentru noi nici o transcendenta absolut neatinsa dar nici nu suntem produsul fiintei dumnezeiesti sau uniti cu ea, sau cunoascatori ai ei, IN CARE CAZ AM FI ASEMENEA LUI IISUS HRISTOS.
Despre creaturi nu se poate zice ca sunt emanatii ale fiintei dumnezeiesti ca lucrarile, ci ele sunt fructul acestor emanatii. Socotindu-le insa, pe acestea (lucrarile), create, numesti creat pe Dumnezeu insusi.

Din punct de vedere alchindinist, nedistingindu-se fiinta dumnezeiasca de lucrari, nu se poate evita concluzia ca lumea este din eternitate.
Pentru Palama, puterea creatoare e pusa de Dumnezeu in miscare cand voieste.
Pentru Achindin lucrarea creatoare fiind insasi fiinta lui Dumnezeu, urmeaza ca a facut lumea de cand e fiinta dumnezeiasca. Mai bine zis, lucrarea creatoare nefiind deosebita de actul nasterii in Dumnezeu, urmeaza ca si lumea e nascuta din Dumnezeu. Deofiintimea lumii cu Dumnezeu rezulta si din teza ca fiinta dumnezeiasca e impartasibila. Daca lumea e opera fiintei dumnezeiesti, e nascuta din ea ca si Fiul, e coeterna cu Dumnezeu. Caci opera fiintei nu e ulterioara fiintei nici nu e supusa vointei. (iata ca se poate gandi si asa!...n.m)

Subconstientul patimilor din perspectiva patristica

,,Fiinta umana este duplicitara, din cauza pacatului care o scindeaza, o sfasie. Alteritatea sau ambivalenta ei, duplicitatea, se rasfrange si asupra structurii ei spirituale. Ca urmare, pe langa acest caracter predominant pozitiv, bun, inima mai are, in experienta ascetica filocalica, o camara de-a stanga, un caracter recesiv.Aceasta este un "laborator de ganduri rele", cum o numeste Sfantul Maxim Marturisitorul; "fabrica de rautati", inima si mintea intunecate de pacat.In jurul inimii "roteste acoperamantul intunericului, adica focul duhului lumesc, care nu lasa nici mintea sa se intalneasca cu Dumnezeu, nici sufletul sa se roage sau sa creada sau sa iubeasca pe Domnul dupa voia sa".

In aceasta camara intunecoasa a sufletului, pana la Botez, serpuieste diavolul, izvorand ganduri rele, pacatoase si patimase, eteronome, sub forma diferitelor ispite, precum si ganduri autonome, izvorate din propria noastra constiinta, dar care nu sunt conduse spre o finalitate pozitiva. Aceasta robie a mintii face din ea un centru paranatural, inferior, negativ, patimas. In aceasta sfera sau zona tenebroasa se afla potential, potrivit acestei antropologii filocalice a inimii, ispitele, sub forma gandurilor interioare, ce pornesc de la propria noastra fire, precum si momelile strecurate de diavolul.

Acesta este "subconstientul patimilor", memoria vibratiilor si a faptelor noastre patimase, intiparita in fiinta noastra legata de latura biologica. Alaturi de aceasta, scriitorii filocalici, vorbind despre inima ca despre un loc al ispitei, spun ca in jurul inimii "roteste acoperamantul intunericului" , adica "focul lumesc", care incearca sa impiedice orice lucrare duhovniceasca a sufletului, in urcusul sau catre Dumnezeu. La omul duhovnicesc, insa, inima si mintea, toate sentimentele si gandurile devin unelte sau mijloace ale lucrarii de spiritualizare. Unificata in sine si statornicita in ganduri si trairi duhovnicesti, prin ea lucreaza Dumnezeu la realizarea gandurilor si trairilor sufletesti bune, curate.

Inima este, deci, dupa cum ne spune si Cuviosul Isaia Pusnicul, in legatura cu ultimele izvoare ale binelui si raului. De noi depinde catre care dintre acestea o indreptam: catre o viata conforma ei si voii lui Dumnezeu sau catre o existenta esuata, decazuta, implinind voia duhului celui rau si strain.Parintii filocalici insista in mod deosebit asupra necesitatii curatirii inimii, pentru desavarsirea umana. De aceea, sintagme pline de adanci intelesuri duhovnicesti, precum "inima curata" sau "inima desavarsita", revin frecvent in scrisul lor. Diadoh vorbeste despre "simtirea mintii " si "simtirea inimii", la care ajunge cel curatit de patimi.

Daca inima necuratita este "laborator de ganduri rele", inima curata sau curatita este libera de orice gand lumesc si, nefiind legata cu nimic de cele de jos, petrece in contemplarea celor inalte, in al treilea cer si e rapita in rai, facandu-se martorul bunurilor vesnice. Inima curata si-a infatisat amintirea sa lui Dumnezeu cu totul fara chip si fara forma"; ea primeste in sine "abis inalt de intelesuri dumnezeiesti de la Cel nesfarsit". Ea insasi, fiind golita in mod desavarsit de inchipuiri, "naste intelesuri dumnezeiesti si tainice".

Ca mijloace de curatire a inimii, asceza filocalica considera multele necazuri si lipsuri, departarea de partasia cu toate cele din lume si moartea fata de toate. Superioara acestei stari, "inima desavarsita" nu mai are nici un fel de miscare naturala, si locuieste in intelesurile duhovnicesti, divine ale lucrurilor.Asadar, Parintii filocalici au inteles prin inima interiorul omului, partea fiintei sale unde se situeaza viata afectiva, intelectuala, morala si religioasa, centru al inteligentei si al intelepciunii, locas al intelectului si al gandirii.

Fiind centru al afectivitatii, al sensibilitatii, inima trebuie curatita de trairile patimase pentru ca apoi, o astfel de inima "purificata", unificata cu o minte treaza, veghetoare, curatita, la randul ei de orice reprezentare patimasa, sa se indrepte spre Dumnezeu. Experierea sau simtirea prezentei lui Dumnezeu intr-o inima curata inseamna, pentru asceza filocalica, telul vietii duhovnicesti.

In scrisul filocalic revin des idei precum "curatia" inimii, "zdrobirea" ei, "strapungerea" inimii, "paza" ei. Acestea se refera in principal la supravegherea inimii si supunerea ei unei lucrari ascetice, al carei efect sa fie salasluirea lui Hristos intr-o astfel de inima si lucrarea din ea. Crestinul trebuie sa se afle permanent intr-o stare de "strapungere" a inimii, avand in fata ochilor sai sufletesti frica de Dumnezeu. Inima sa trebuie sa fie locul unei "zdrobiri line si folositoare", "neprimejdioase", deosebita de cea " ascutita si vatamatoare". Zdrobirea cea buna si folositoare se intretine prin priveghere, rugaciunea si rabdarea necazurilor. In acest mod, inima din "inchisoare si lant" al sufletului devine "poarta deschisa" spre Dumnezeu. Aceasta paza a inimii este o lucrare permanenta, prin care crestinul isi tine mintea treaza atunci cand este razboit. Aceasta inima fara ganduri, devine "altar adevarat inca inainte de viata viitoare". Inima se curata astfel de trairile si sentimentele necurate, prin pocainta si lacrimi." (Preot Prof. Ioan Tesu)

Sfântul Ioan de Kronstadt: ,,Când inima ţi se tulbură cu duhul de la vreo patimă, când te-ai lipsit de linişte şi te-ai umplut de zbucium şi când încep să-ţi iasă din gură cuvinte de nemulţumire şi de ură faţă de semeni, nu zăbovi în această atât de păgubitoare stare, ci pleacă-ţi îndată genunchii, mărturisindu-ţi în faţa Duhului Sfânt greşelile, zicând: ,,Întristatu-te-am pe Tine, Duhule Sfinte, cu duhul patimii mele, duh al răutăţii şi nesupunerii“. Şi apoi, din toată inima, convins că Duhul lui Dumnezeu este pretutindeni, spune rugăciunea către Duhul Sfânt ,,Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule-de-viaţă, vino şi te sălăşluieşte în mine şi mă curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletul meu pătimaş şi iubitor de desfătări“.

Inima ţi se va umple atunci de smerenie, de pace şi de umilinţă. Ţine minte că orice păcat, orice patimă, orice slăbiciune pentru un lucru lumesc, orice mânie, orice pomenire duşmănoasă împotriva aproapelui dintr-o pricină lumească este o jignire făcută Duhului Sfânt, Duhului păcii, al dragostei, Duhul Care ne înalţă de la pământ la cer, de la cele văzute la cele nevăzute, de la vremelnicie la eternitate, de la păcat la sfinţenie, de la viciu la virtute. O, Duhule Preasfinte, Călăuzitorule, Învăţătorule, Mângâietorule! Apără-ne cu Sfânta, Părinteasca Ta putere! Duhule al Tatălui nostru ceresc, vino, sălăşluieşte-te în noi, învaţă-ne, Duh părintesc, pentru a ne face cu adevărat neam al Tău, întru Hristos Iisus, Domnul nostru!"

[cristiboss56]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Inima este, deci, dupa cum ne spune si Cuviosul Isaia Pusnicul, in legatura cu ultimele izvoare ale binelui si raului. De noi depinde catre care dintre acestea o indreptam: catre o viata conforma ei si voii lui Dumnezeu sau catre o existenta esuata, decazuta, implinind voia duhului celui rau si strain.Parintii filocalici insista in mod deosebit asupra necesitatii curatirii inimii, pentru desavarsirea umana. De aceea, sintagme pline de adanci intelesuri duhovnicesti, precum "inima curata" sau "inima desavarsita", revin frecvent in scrisul lor. Diadoh vorbeste despre "simtirea mintii " si "simtirea inimii", la care ajunge cel curatit de patimi.

Daca inima necuratita este "laborator de ganduri rele", inima curata sau curatita este libera de orice gand lumesc si, nefiind legata cu nimic de cele de jos, petrece in contemplarea celor inalte, in al treilea cer si e rapita in rai, facandu-se martorul bunurilor vesnice. Inima curata si-a infatisat amintirea sa lui Dumnezeu cu totul fara chip si fara forma"; ea primeste in sine "abis inalt de intelesuri dumnezeiesti de la Cel nesfarsit". Ea insasi, fiind golita in mod desavarsit de inchipuiri, "naste intelesuri dumnezeiesti si tainice".

Este în firea mintii mânia împotriva patimilor. Caci daca nu se mânie omul împotriva tuturor celor semanate de vrajmasul într-însul, nu va vedea nici curatie întru sine. Când a aflat Iov lucrul acesta, a blestemat pe vrajmasii sai zicând: „Necinstitilor si defaimatilor, lipsiti de tot binele, nu v-am socotit vrednici nici de câinii turmelor mele!” Iar cel ce vrea sa ajunga la mânia cea fireasca taie toate voile sale, pâna când întareste în sine voia cea dupa fire a mintii.(Isaia Pustnicul)3
ˇ Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrajmasilor si o vei vedea ca fuge de la tine slabita, sa nu ti se bucure inima. Caci rautatea duhurilor este în urma lor. Ei pregatesc un razboi si mai rau decât cel dintâi si aduna forte înapoia cetatii, poruncindu-le sa nu se miste din loc. Daca te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fata ta întru slabiciune. Dar daca te vei înalta întru inima ta, pe motiv ca i-ai izgonit si vei parasi cetatea, se vor ridica unii de la spate, altii din fata si bietul suflet se va pomeni împresurat de ei fara scapare. Cetatea este rugaciunea; lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde pornim lupta noastra este mânia. (Isaia Pustnicul)27
ˇ Sa stam deci, fratilor, întru frica lui Dumnezeu, pazind si supraveghind lucrarea virtutilor. Sa nu dam pricina de sminteala cunostintei noastre, ci sa luam aminte la noi însine întru frica lui Dumnezeu, pâna când se va dezrobi si ea dimpreuna cu noi, ca sa se faca între noi ei ea unire deplina. Ea va fi atunci paznica noastra, aratându-ne fiecare lucru de care trebuie sa ne ferim. Daca însa nu o vom asculta, se va departa de la noi si ne va parasi si vom cadea în mâinile vrajmasilor, care nu vor mai avea mila de noi. Caci iata cum ne-a învatat Stapânul nostru, zicând: „Împaca-te cu pârâsul tau, pâna esti înca pe cale cu el”… si cele urmatoare. Pârâsul este constiinta, fiindca se împotriveste omului ce vrea sa faca voia trupului, iar daca acesta nu vrea sa o asculte îl da pe mâna vrajmasilor sai. (Isaia Pustnicul)33
ˇ Când vede Dumnezeu ca mintea I s-a supus Lui din toata puterea si nu are alt ajutor fara numai pe El singur, o întareste zicând: „Nu te teme, fiul meu Iacob, prea micule la numar Israel”; si iarasi: „Nu te teme ca te-am rascumparat; te-am numit cu numele Meu si al Meu esti tu. De va fi sa treci prin apa, cu tine voi fi si puhoaiele nu te vor înghiti. Iar de va fi sa treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacara nu te va mistui. Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Sfântul lui Israel, cel ce te mântuieste”. De va auzi mintea aceasta încurajare, va îndrazni împotriva vrajmasului, zicând: „Cine vrea sa bata razboi cu mine? Sa vie de fata! Cine este protivnicul meu? Sa se apropie de mine! Iata, Domnul este ajutorul meu, cine ma va asupri? Voi toti ca o haina va veti învechi si veti fi mâncati de molii”.(Isaia Pustnicul)28
ˇ Dracii se învaluie si se acopera pentru o vreme în viclesugul lor, ca doar îsi va lasa omul sloboda inima, socotind ca s-a izbavit de lupta. Iar daca se întâmpla aceasta, sar dintr-o data asupra bietului suflet si îl rapesc ca pe o vrabie. Si daca se afla mai puternici decât bietul suflet, îl pravalesc fara mila în pacate mai grele ca cele de la început, pentru care s-a rugat sa fie iertat. Sa stam deci cu frica lui Dumnezeu si sa strajuim inima, desavârsind lucrarea noastra. Caci pazind virtutile, împiedicam rautatea vrajmasilor. Iisus Hristos, învatatorul nostru, stiind vrajmasa lor neîndurare si milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit sa pazim inima cu strictete, zicând: „Fiti gata în tot ceasul, ca nu stiti în care ceas vine furul; deci nu cumva venind sa va gaseasca dormind”; si iarasi: „Vedeti sa nu se îngreuieze inima voastra întru desfrânare, betie si griji lumesti si sa vie peste voi fara de veste ceasul acela”. Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simturile tale. Si daca se va întovarasi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te prada de ea. Caci cel ce se deprinde sa deosebeasca precis gândurile recunoaste pe cele ce vor sa intre si sa-l spurce, fiindca acestea tulbura mintea ca sa se faca mândra si trândava. Dar cei ce cunosc rautatea lor ramân netulburati, rugându-se Domnului. (Isaia Pustnicul)27
ˇ Rogu-te, câta vreme esti în trup, sa nu lasi sloboda inima ta. Caci precum plugarul nu se poate bizui pe vreo roada ce se arata în tarina sa, mai înainte de a o aduna în hambarele sale, fiindca nu stie ce i se poate întâmpla, tot asa nu poate omul da drumul inimii sale „câta vreme are suflare în narile sale”. Si precum omul nu stie ce patima îl va întâmpina pâna la cea din urma suflare, tot asa nu poate slobozi inima sa pâna are rasuflare; ci trebuie sa strige totdeauna catre Dumnezeu, dupa ajutorul si mila Lui. (Isaia Pustnicul)28
ˇ Cerceteaza-te, frate, în fiecare zi, ca sa-ti cunosti inima si sa vezi ce patimi se afla în ea înaintea lui Dumnezeu; si leapada-le din inima ta, ca sa nu vie osânda rea asupra ta. (Isaia Pustnicul)28
ˇ Împrejurarile cer de la noi rugaciune, precum valurile, vijeliile si furtunile cer cârmaci. Caci suntem supusi la atacul gândurilor, atât ale virtutii, cât si ale pacatului. Iar stapân peste patimi se zice ca este gândul cel evlavios si iubitor de Dumnezeu. Deci ni se cade noua, celor ce râvnim linistea, sa deosebim si sa despartim cu luare aminte si cu întelepciune virtutile si pacatele, si sa aflam pe care virtute trebuie sa o cultivam când sunt de fata parintii si fratii si pe care s-o lucram când suntem singuri. Trebuie sa mai stim care este virtutea prima, care a doua, a treia; si care patima este sufleteasca si care trupeasca; si din care virtute ne rapeste mândria, mintea, din care se iveste lacomia pântecelui. Caci datori suntem sa curatim gândurile, precum si orice înaltare ce ar creste împotriva cunostintei de Dumnezeu. (Isaia Pustnicul)10
ˇ Cea dintâi virtute este nepurtarea de grija, adica moartea fata de orice om si de orice lucru. Din aceasta se naste dorul de Dumnezeu. Iar aceasta naste mânia cea dupa fire, care se împotriveste oricarui atac încercat de vrajmasul. Atunci gaseste salas în om frica lui Dumnezeu, iar prin frica se face aratata dragostea. (Isaia Pustnicul)22
ˇ Trebuie sa alungam din inima momeala gândului, prin împotrivire cucernica în vremea rugaciunii, ca sa nu ne aflam cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Caci nu primeste Dumnezeu rugaciune tulbure dispretuitoare de la cel ce se îndeletniceste cu linistea. Scriptura ne îndeamna pretutindeni sa pazim simturile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu si dupa legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (înteleg toate miscarile sufletului, dar mai ales mânia si pofta, caci acestea sunt supuse puterii ratiunii), am savârsit virtutea si am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu si voia spre voile Lui, iar mânia împotriva diavolului si a pacatului. Spre ce lucrare nazuim prin urmare? Spre meditatia cea ascunsa. (Isaia Pustnicul)23
ˇ De se va semana vreun gând urât în inima ta, sezând în chilia ta priveste si împotriveste-te pacatului, ca nu cumva sa te biruie. Sârguieste-te sa-ti aduci aminte de Dumnezeu, gândind ca îti poarta de grija si ca cele ce le graiesti întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci sufletului tau: Daca te temi ca pacatosii, cari-s ca si tine, sa nu vada pacatele tale, cu cât mai mult trebuie sa te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfatuirea aceasta cu tine însuti vine în sufletul tau frica lui Dumnezeu. Si daca ramâi în ea, ramâi neclintit de patimi, precum este scris: „Cei ce nadajduiesc spre Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clati în veac cel ce locuieste în Ierusalim”. Si la tot lucrul pe care-l faci, sa ai pe Dumnezeu înainte si sa cugeti ca vede orice gând al tau, si nu vei pacatui niciodata. (Isaia Pustnicul)