problemele noastre + problemele altora = un ocean de probleme

Am vrut sa raspund la mesajul acestui topic de cand a fost scris, apoi m-am razgandit.... in final voi veni cu niste ganduri care ma framanta...

1. Mare tristete simt eu cand oameni apropiati, chiar cei din familie (parintii, bunica, sora) sunt impovarati de probleme si nu pot sa ii ajut. Cu rugaciunea da, staruiesc in rugaciune, si asa imi spune si parintele duhovnic sa fac, dar ei asteapta ceva mai "concret": sa muncesc cot la cot cu ei (la tara), sa ma marit ca sa le aduc un ajutor in gospodarie, sa ma restrang de la cheltuilei ca cine stie ce zile grele vin si e bine sa nu ne prinda nepregatiti, sa-i gasesc eu de lucru surorii mele... Imi pare rau ca sunt exemple personale, dar astea le aud eu de la mama si tare ma intristeaza, pentru ca nu mi se par corecte. As putea sa le iau pe fiecare la rand, dar nu cred ca e cazul aici. Parerea mea este ca ei muncesc prea mult la tara, fara sa fie necesar, si nu stiu sa se multumeasca cu ceea ce au, care, desi e obtinut cu greu, nu e chiar putin. Eu imi vad de serviciul meu si de creditele pe care la am de rambursat, dar ei vor sa imi dicteze cum sa-mi administrez banii mei... o situatie delicata...
Ba mama imi "reproseaza" ca daca merg asa des la biserica si ma rog, de ce nu ma ajuta Dumnezeu mai mult? Cum pot eu sa-i dau incredere si mangaiere si ajutor cand ea nu se abate deloc de la gandirea ei, fiind o fire mai autoritara si care se victimizeaza permanent?

2. O alta categorie de apropiati sunt prieteni/ cunoscuti care se intind cu cererile de imprumuturi sau de ajutor banesc. Acum eu inteleg ca e bine si crestineste sa ii ajutam pe cei in nevoi, dar am ajuns sa fiu stresata ca sunt sunata pentru ca persoana respectiva (sanatoasa, tanara, in putere) are nevoie de bani... Cat de mult suntem datori sa ii ajutam? Situatia asta dureaza de mai mult de un an de zile si ma simt pur si simplu folosita. De fapt m-am gandit sa pun punct unor imprumuturi (date) care isi tot prelungesc termenul de rambursare, dar sunt suparata, pentru ca ma simt manipulata. Daca eu nu as cere asemenea favoruri, poate nu ar trebui sa ma simt obligata sa raspund afirmativ la cererea de a da bani (cu imprumut sau de tot)... In plus nu mi se pare ca persoanele respective se roaga ele insele lui Dumnezeu pentru a le oferi o solutie, una dintre ele este genul care crede ca Dumnezeu este inima noastra si nu avem nevoie de biserica, de preoti, de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, ci are o gandire mai libera si proprie referitoare la Dumnezeu, increderea in sine, iubire etc.

M-as bucura sa aflu si parerile voastre la cele de mai sus. Nu vreau sa judec, nici sa fiu egoista. Dar nu vreau nici sa ma impovarez cu niste probleme care nu sunt ale mele.

Cred că e de preferat să ajuți mai puțin și să nu ai resentimente decât să ajuți mult dar să ai resentimente față de cei pt care te-ai jertfit fiindcă simți că te-au folosit. Fă și tu atât cât poți să faci, iar în rest refuză cât mai politicos posibil. Mai presus de orice nu îi judeca pentru insistențele lor. Pt început eu cred că dacă reușești să nu îi judeci deloc indiferent de cum se comportă cu tine, o să fie foarte bine chiar dacă îi ajuți mai puțin.

[Ekaterina]

Draga Annyta, rugaciunea este cel mai mare si puternic ajutor, mai mult de atat nu se poate, chiar daca cei din jur nu inteleg. Noi poate nici nu stim de cate suntem feriti prin rugaciune. Faptul ca esti intr-o randuiala, ai un serviciu, iti poti achita creditele, poti sa ajuti si pe altii, nu e putin lucru. Cat poti sa faci bine, sa ajuti, sa o faci cu inima deschisa. Bineinteles, ai dreptul sa ii directionezi acolo unde apreciezi ca este mai multa nevoie. In felul acesta cred sincer ca vei atrage milostivirea lui Dumnezeu.

Eu il iubesc tare mult pe parintele Paisie Aghioritul, pentru mine un Sfant. Parintele spunea mereu sa punem gandul bun inainte, in orice situatie. De aceea este bine cand vine un prieten sa se imprumute sa zici: Bine ca nu dau acesti bani pe medicamente si pot ajuta un prieten care are nevoie. Pe mine m-a folosit mult acest fel de a gandi. In antiteza cu acest mod de a intelege si privi lucrurile este vesnica nemultumire, care naste o stare de tulburare in suflet si nu il lasa pe om sa se bucure de tot ce are. Este bine sa vorbesti si cu duhovnicul si sa ii urmezi sfatul.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Annyta

1. Mare tristete simt eu cand oameni apropiati, chiar cei din familie (parintii, bunica, sora) sunt impovarati de probleme si nu pot sa ii ajut. Cu rugaciunea da, staruiesc in rugaciune, si asa imi spune si parintele duhovnic sa fac, dar ei asteapta ceva mai "concret": sa muncesc cot la cot cu ei (la tara), sa ma marit ca sa le aduc un ajutor in gospodarie, sa ma restrang de la cheltuilei ca cine stie ce zile grele vin si e bine sa nu ne prinda nepregatiti, sa-i gasesc eu de lucru surorii mele...

"Ea partea cea bună şi-a ales" spune Domnul despre Maria cea care se ruga mult, sora Martei şi a lui Lazăr cel înviat.

Ba mama imi "reproseaza" ca daca merg asa des la biserica si ma rog, de ce nu ma ajuta Dumnezeu mai mult? Cum pot eu sa-i dau incredere si mangaiere si ajutor cand ea nu se abate deloc de la gandirea ei, fiind o fire mai autoritara si care se victimizeaza permanent?

"Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi" (Ps 46)

2. O alta categorie de apropiati sunt prieteni/ cunoscuti care se intind cu cererile de imprumuturi sau de ajutor banesc. Acum eu inteleg ca e bine si crestineste sa ii ajutam pe cei in nevoi, dar am ajuns sa fiu stresata ca sunt sunata pentru ca persoana respectiva (sanatoasa, tanara, in putere) are nevoie de bani... Cat de mult suntem datori sa ii ajutam?

"Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce" le spune Apostolul grecilor din Salonic. Pesemne că ei aveau de pe atunci acelaşi chef de muncă precum grecii de azi din Salonic. Faţă de cei care nu pot munci, faţă de bolnavi, de bătrâni amărâţi, de tineri în formare, avem o datorie de buni samariteni. Dimpotrivă, a întreţine leneşi înseamnă a încuraja păcatul lenei.

In plus nu mi se pare ca persoanele respective se roaga ele insele lui Dumnezeu pentru a le oferi o solutie, una dintre ele este genul care crede ca Dumnezeu este inima noastra si nu avem nevoie de biserica, de preoti, de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, ci are o gandire mai libera si proprie referitoare la Dumnezeu, increderea in sine, iubire etc.

Greşiţi dacă credeţi că întrebarea cheie este: "cel care îmi cere ajutorul este creştin?" Samariteanul din parabolă era de altă religie (sau altă sectă a aceleiaşi religii) faţă de evreul căzut victimă a tâlharilor. Şi totuşi, l-a ajutat pe acela. De aici, înţelegem că Domnul vrea ca să îl vedem şi pe cel care nu e frate de credinţă cu noi ca pe aproapele nostru. Aşa începe parabola: "cine este aproapele nostru?". Aproapele nostru este sectantul rătăcit, care se va întoarce la Tatăl ca fiul risipitor. Aproapele nostru este ateul care suferă de nebunie, fiindcă spune în inima lui "nu există Dumnezeu". Aproapele nostru este oricine a căzut pradă furilor şi acum zace la pământ, deşi cei care ar fi chemaţi să-l ajute primii trec nepăsători pe lângă el.

[Demetrius]

În prealabil postat de Annyta

Am vrut sa raspund la mesajul acestui topic de cand a fost scris, apoi m-am razgandit.... in final voi veni cu niste ganduri care ma framanta...

M-as bucura sa aflu si parerile voastre la cele de mai sus. Nu vreau sa judec, nici sa fiu egoista. Dar nu vreau nici sa ma impovarez cu niste probleme care nu sunt ale mele.

Cred cu tărie că de cele mai multe ori este abuzată buna ta credință.
Ești fraieră și trebuiești ”jumulită” dacă nu faci diferența între nevoile și dorințele celor care te asaltează.
Dorințele trebuie să și le satisfacă ei, nimeni altcineva; cât privește nevoile, doar cele pentru care tu ești singura soluție, dar nu mereu.
Care sunt nevoile?
24. Cele mai de seamă lucruri în viaţa omului sunt apa, pâinea, haina şi o casă, pentru adăpost.(Sirah Ecc29,24)

Țin minte că în copilărie(noi fiind foarte săraci), venea un cerșetor cam o dată la zece zile și de fiecare dată mama îi dădea(sau mă trimitea pe mine cu) o felie dublă de pâine neagră pentru care mulțumea și pleca.

Va multumesc tuturor pentru raspunsuri!

Intr-adevar trebuie sa ii multumesc Domnului pentru ca "sunt intr-o randuiala" care imi permite sa am serviciu, sa-mi platesc darile samd. Si voi starui in rugaciune pentru mine si ceilalti.

Problema celor pe care ii stiu fara serviciu nu e neaparat lenea, ci orgoliul de a accepta un post mai prejos de pregatirea pe care ei o au. Dar orgoliul asta este si el o pacoste...

O saptamana buna va doresc tuturor!

În prealabil postat de Annyta

Va multumesc tuturor pentru raspunsuri!

Intr-adevar trebuie sa ii multumesc Domnului pentru ca "sunt intr-o randuiala" care imi permite sa am serviciu, sa-mi platesc darile samd. Si voi starui in rugaciune pentru mine si ceilalti.

Problema celor pe care ii stiu fara serviciu nu e neaparat lenea, ci orgoliul de a accepta un post mai prejos de pregatirea pe care ei o au. Dar orgoliul asta este si el o pacoste...

O saptamana buna va doresc tuturor!

Orice afirmaţie elaborează un adevăr relativ. O compexitate de factori cumulaţi crează un discomfort pe piaţa muncii din România. Prejudecăţile, părerea greşită că o persoană mai "trecută" nu poate da randamentul unei persoane tinere (dar care ascunde de fapt teama angajatorilor de persoane care îşi cunosc drepturile) şi multe altele. Dacă o persoană cu studii superioare merge să lucreze ca muncitor într-o fabrică de confecţii (de exemplu) acesta nu va fi acceptată. Dacă mai are şi peste 50 de ani...
Sunt multe impediamente.
Numai acei care nu au căutat cu disperare un loc de muncă nu le ştiu!

În prealabil postat de dorinastoica14

Orice afirmaţie elaborează un adevăr relativ. O compexitate de factori cumulaţi crează un discomfort pe piaţa muncii din România. Prejudecăţile, părerea greşită că o persoană mai "trecută" nu poate da randamentul unei persoane tinere (dar care ascunde de fapt teama angajatorilor de persoane care îşi cunosc drepturile) şi multe altele. Dacă o persoană cu studii superioare merge să lucreze ca muncitor într-o fabrică de confecţii (de exemplu) acesta nu va fi acceptată. Dacă mai are şi peste 50 de ani...
Sunt multe impediamente.
Numai acei care nu au căutat cu disperare un loc de muncă nu le ştiu!

Si dumneavoastra aveti dreptate. Eu mi-am spus parerea, dar intr-adevar pot sa vad gresit situatia. E greu cu locurile de munca in ziua de azi...

[quote=Annyta;447747]
2. O alta categorie de apropiati sunt prieteni/ cunoscuti care se intind cu cererile de imprumuturi sau de ajutor banesc. Acum eu inteleg ca e bine si crestineste sa ii ajutam pe cei in nevoi, dar am ajuns sa fiu stresata ca sunt sunata pentru ca persoana respectiva (sanatoasa, tanara, in putere) are nevoie de bani... Cat de mult suntem datori sa ii ajutam? Situatia asta dureaza de mai mult de un an de zile si ma simt pur si simplu folosita. De fapt m-am gandit sa pun punct unor imprumuturi (date) care isi tot prelungesc termenul de rambursare, dar sunt suparata, pentru ca ma simt manipulata. Daca eu nu as cere asemenea favoruri, poate nu ar trebui sa ma simt obligata sa raspund afirmativ la cererea de a da bani (cu imprumut sau de tot)... In plus nu mi se pare ca persoanele respective se roaga ele insele lui Dumnezeu pentru a le oferi o solutie, una dintre ele este genul care crede ca Dumnezeu este inima noastra si nu avem nevoie de biserica, de preoti, de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, ci are o gandire mai libera si proprie referitoare la Dumnezeu, increderea in sine, iubire etc.

QUOTE]

Adevarat este ca cel care caută găseşte! Am aflat într-o carte răspunsuri la întrebările mele de mai sus:

620. Î n t r e b a r e : Un mirean iubitor de Hristos a întrebat pe acelaşi Bătrîn: Dacă cineva cere cuiva să-i dăruiască ceva şi acela nu are, oare trebuie să se împrumute ca să-i poată da ?
R ă s p u n s : Dacă se cere cuiva să dea ceea ce nu are, osîndă nu are. Căci Apostolul Petru, rugat de unul să-I dea ceva de pomană, a zis: „Argint şi aur nu am" (Fapte. 3, 6). Şi nu s-a împrumutat ca să-i dea. Iar dacă cineva nu are decît ceea ce-i este de trebuinţă, nici atunci nu trebuie să cheltuiască ceea ce are, la întîmplare, ca să nu-I lipsească lui şi să se necăjească nesuportînd lipsa acelui lucru. Iar dacă cel căruia i se cere, îi spune celui ce-i cere: „Iartă-mă, nu am ce să-ţi dau", aceasta nu e o minciună, căci cel ce nu are decît ceea ce-i este de trebuinţă, nu are ce să dea altuia. Dar să spună celui ce cere: „Iartă-mă, că nu am decît ceea ce îmi este de trebuinţă". Gîndeşte-te la cele cinci fecioare, care rugate de celelalte sa le dea untdelemn pentru candelele lor, le-au spus: ,,Nu cumva sa nu ne ajungă nouă şi vouă" (Mt. 25, 9). Din partea sa, Apostolul Pavel spune Corintenilor: „Să fie prisosul vostru spre împlinirea lipsei altora" (II, Cor. 8, 14), dar şi: ,,Nu însă ca să fie altora uşurare, iar vouă necaz" (Ibid. 13).

621. Î n t r e b a r e : Lămureşte-mi, Părinte, ceea ce ai spus: ,,Dacă are cineva numai ceea ce-i este de trebuinţă, nu trebuie să le dea la nimereală, ca să nu ajungă la necaz". Cum poate ajunge să se necăjească pentru ceea ce a făcut el însuşi de bunăvoie ?
R ă s p u n s : Toate trebuie făcute cu dreapta socoteală. Iar dreapta socoteală sta în a lucra cineva după măsura sa. Aceasta dă şi asigurarea din partea gîndului că nu-l va tulbura după aceea. Dar a lucra peste puterea proprie înseamnă lipsă de dreapta socoteala, fie în facerea de bine, fie în altceva. Iar aceasta aduce după aceea pe cel ce a lucrat astfel, la tulburare şi la supărare. E bine şi foarte bine a da ca văduva aceea celui ce are nevoie (III, Împ. 17, 10-12). Acest lucru nu e rău. Dar cînd omul face ceva peste puterea lui, nu poate suporta. Iar Dumnezeu nu cere cele ce sînt peste putere.

624. Î n t r e b a r e : Dacă cineva răpit de pornirea facerii de bine cheltuieşte fără judecată cele de trebuinţă ale lui şi pe urmă îi pare rău, cum trebuie să se mîngîie, ca să nu fie copleşit de întristarea diavolească ?
R ă s p u n s : Se va dispretui pe sine mai întîi pentru lipsă de dreapta socoteală şi apoi îşi va ridica gîndul din întristare zîcînd: „Acum după ce le-am cheltuit pentru o faptă, puternic este Dumnezeu cel de oameni iubitor ca să aibă milă şi grijă de mine".

673. (V. 674) Î n t r e b a r e : Dar dacă datornicul meu e sărac şi eu la fel, nu păcătuiesc cerînd de la el suma, pentru nevoia mea ?
R ă s p u n s : Nu păcătuieşti, dar pe cît e cu putinţă e bine să nu necăjească cineva pe fratele său care nu e în stare să întoarcă.

[Ekaterina]

Cine cauta raspuns cu sinceritate, nu se poate sa nu-l primeasca, fie prin gura duhovnicului, fie prin cuvantul unui Sfant Parinte. Iti multumesc pentru aceasta postare, m-a folosit in mod real. Adevarat este ca fiecare trebuie sa faca binele dupa masura lui, cu dreapta socoteala. Avem uneori dorinta sa-i imitam pe Sfinti, dar nu si puterea lor.