Istoria noastra

Situatia Bisericii crestine pana la schisma din 1054. Se stie ca pana in secolul IXlea, Biserica crestina era considerata una, nedespartita, asa cum a fost inemeiata de Mantuitorul Iisus Hristos si cum au socotito Sfintii Apostoli, Sfintii Parinti si Sinoadele ecumenice. Episcopii din Rasarit si din Apus au luat parte impreuna la cele sapte Sinoade ecumenice la acelasi nivel si nici unul din ei na pretins intaietatea sau primatul, iar Apusul crestin a fost de acord cu toate hotararile acesor Sinoade. Cu toate acestea, “schisma” sau “dezbinarea” din 1054 a fost pregatita timp de secole, fiind generata de cauze multiple, intre care, cele de natura politica au avut un prim rol. Pe fundalul unor schimbari politicoteritoriale care au avut loc in cadrul imperiului roman – pana la sfarsitul secolului IV unitar – sau produs schimbari si in viata Bisericii, cu dispute si acuze reciproce, care au dus, treptat, la dezbinarea Bisericii. Primele schimbari de natura administrativ-teritoriala in cadrul imperiului au avut loc la sfarsitul secolului III, cand imparatul Diocletian (285-305) a initat asa numita “tetrahie”, impartind imperiul roman in patru prefecturi: Orintul si Illyricul, care formau imperiul de Rasarit, Italia si Galia, care formau imperiul de Apus, fiecare din acestea doua fiind conduse de catre un august si un cezar. Cu toate acestea, imperiul era considerat unitar. Sistemul sau nu si-a dovedit viabilitatea, incat imparatul Constantin cel Mare (306337)
la inlaturat, restabilind unitatea deplina a statului roman, cu un singur imparat (august). Dar acelasi imparat, in anul 330 a mutat capitala de la Roma in orasul nou intemeiat Constantinopol, care a devenit “Roma cea noua” sau “a doua Roma”. In 395, la moartea imparatului Teodosie cel Mare imperiul sa impartit definitv, in cel de Apus si cel de Rasarit. Roma ramane izolata, pe planul al doilea, prada popoarelor migratoare, incat in 476 a fost cucerita de heruli si rolul ei de “mare putere” in lumea antica poate fi socotit incheiat. In schimb, de acum inainte, imperiul roman de Rasarit, care din secolul al VIIlea sa numit “bizantin”, era considerat ca unicul continuator legitim al fostului imperiu roman, lucru care a dus la cresterea resentimentelor apusenilor fata de rasariteni. Sub imparatul Iustinian (527-656) sa incercat o refacere a unitatii imperiului de altadata, dar ea na durat mult. In 568 longobarzii izbutesc sa cucereasca o mare parte din Italia, formand aici un puternic regat. In aceasta situatie, episcopii Romei isi indreapta privirile catre franci, cerandule ajutorul.

La solicitarea papei Stefan II, Pipin cel Scurt al francilor trece cu armata in Italia si cucereste cea mai mare parte din regatul longobarzilor, inclusiv teritoriul fostului exarhat bizantin al Ravennei, cucerit nu de mult de longobarzi. Toate teritoriile cucerite de franci in Italia au fost daruite de Pipin cel Scurt papei Stefan II, in anul 754, sub denumirea de “Patrimonium Sancti Petri”. In felul acesta, sa creat un stat terestru, condus de papa, numit “Respublica Romanorum”, care a dainuit pana in anul 1870, cand sa
creat statul unitar italian (statul papal a fost reinfintat apoi, in 1929, teritoriul sau limitanduse la Vatican). Prin aparitia acestui stat terestru, era firesc ca tensiunile dinre Apus si Rasarit – respectiv
imperiul bizantin – sa creasca. Se mai adauga si masura luata de imparatul Bizantului Leon III Isaurul (717-740) in anul 731, de a trece provinciile Illyricului oriental, Italia de sud (Calabria), Sicillia si Creta sub jurisdictia patriarhului de Constantinopol, care pana atunci se aflau sub jurisdictia papei, confiscand, in acelasi timp, mosiile si veniturile pe care le avea in aceste provincii. O noua tensiune de ordin politic se produce in noaptea de Craciun a anului 800, cand papa Leon III a incoronat pe regele
francilor, Carol cel Mare (768-814) ca “imparat roman al Apusului”. Prestigiul imperiului bizantin era din nou stirbit.

Pe de alta parte, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul ca, incepand cu secolul al VIIlea, imperiul roman de Rasarit incepe sa se “elenizeze”, folosind exclusiv limba greaca in administratia de stat (pana atunci se folosea si latina), in viata culturala, ca sa nu mai vorbim de Biserica, aceasta folosindo chiar de la inceputurile ei; in schimb in Apus, latina devine limba oficiala chiar si pentru popoarele care nu facusera parte din imperiul roman. Apar astfel doua “lumi” distincte: Apusul si Rasaritul, respectiv latinii si grecii, mostenitori si purtatori al unor culturi si civilizatii distincte, cu mentalitati si limbi diferite.

Paralel cu aceste diferentieri de ordin politic, etnic si cultural apar treptat, mai ales incepand cu secolul al VIIlea, o serie de inovatii de ordin dogmatic, canonic si liturgic introduse de Biserica apuseana. Lucrul se explica tot prin mentalitatea diferita a celor doua popoare grecii – inclinati spre
filosofie si metafizica – analizau dogmele sun toate aspectele, incat de multe ori ajungeau la erezii, pe cand latinii, mai practici, se ocupau mai mult de probleme de cult si de morala, dupa cum reiese si din inovatiile introduse. Vom analiza pe rand cele mai sensibile inovatii care au dus treptat la “schisma” din anul 1054.

Cea mai insemnata cauza a “schismei” si, in genere, a tuturor neintelegerilor dintre Apus si Rasarit pana azi, a fost si este “primatul” papal, pretins indeosebi de papa Nicolae I (858867), care
cerea sa i se recunoasca episcopului Romei primatul juridic si sa fie recunoscut drept conducatorul tuturor episcopilor din Apus si din Rasarit. Aceasta pretentie a papei Nicolae I si a urmasilor sau, nu se
bazeaza pe nici o traditie apostolica. Chiar la inceputurile Bisericii, cand apostolii erau pusi in situatia de a lua o hotarare intro problema importanta, ei se adunau in Sinod, se rugau si decideau impreuna, inspirati de Duhul Sfant (cf. F.Ap. 15, 22 si 28: “apostolii, preotii si toata Biserica”). Acest sistem “sinodal sau conciliar” a continuat cu Sinoadele ecumenice si locale si a ramas neschimbat in Biserica Ortodoxa pana azi; nici un episcop nu este mai presus decat altul. Patriarhul ecumenic din Constantinopol este primul “in sinstire”, dar el nare dreptul sa hotarasca singur, eu nu se bucura de “infailibilitate”, caci aceasta apartine numai Bisericii. Textul evanghelic pe care se bazeaza Biserica apuseana atunci cand sustine primatul este interpretat gresit (Mat. 16. 1519) si nu a fost pus in discutia nici unui sinod ecumenic; “piatra” pe car Hristos urma sa-si zideasca Biserica nu era persoana lui Petru (care la tagaduit de trei ori), ci marturisirea de credinta a lui Petru, “temelia” Bisericii fiind insusi Iisus Hristos (cf. I Cor. 3,11). Mantuitorul Hristos nu are nevoie de un “vicar” pe pamant – cum se pretinde a fi papa – pentru ca El a fagaduit ca va fi cu noi “in toate zilele pana la sfarsitul veacului” (Mat. 28, 20). Prima comunitate crestina sa
constituit la Ierusalim, la cincizeci de zile dupa Inviere si nu la Roma (cf.
F. Ap. Cap. 2), iar Sf. Apostol Pavel a intemeiat comunitatile crestine din Filipi si din Corint (49-50 d.Hr.) inainte de sosirea Sf. Apostol Petru la Roma. De altfel, in practica Bisericii din primele veacuri, nu s-a acordat niciodata un primat juridic episcopului Romei. El nu se bucura decat de un primat de onoare. Prin canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451, sa acordat acelasi primat de onoare papei d la Roma si patriarhului de Constantinopol, primat care avea in vedere importanta Bisericilor pe care le carmuiau, insemnatatea politica a oraselor respective, ca si numarul credinciosilor. Tot atunci sa instituit si asa numita “pentarhie patriarhala”, cu scaunele de Roma, Constantinopol, Alexandira, Antiohia si Ierusalim.

Inovatia tardiva a primatului juridic al episcopului Romei a fost nu numai cauza principala a tuturor neintelegerilor dintre Apus si Rasarit, ci si cauza unor reale nenorociri pentru Biserica apuseana, pentru ca papa – devenind un monarh ca oricare altul , a initiat atatea razboaie religioase, cruciadele, cu toate nenorocirile lor, inchizitia, cu arderile pe rug ale unor “necredinciosi”. In schimb, astfel de fapte nu sau produs niciodata in Biserica Ortodoxa, care si-a pastrat spiritualitatea ei specifica. Mai notam si faptul ca papa Bonifaciu VIII (1294-1303) a fost primul care si-a pus doua coroane, una deasupra alteia, pentru a semnala cele doua puteri:temporala sau pamanteasca si spirituala. Clement V (1314) si-a pus si a treia coroana, care inchipuie toata, puterea pe pamanat si in cer (anatemapurgatoriul). Aceste trei coroane suprapuse constituie azi “tiara”, pe care o poarta papa in timpul marilor ceremonii.

In ce priveste infailibilitatea papei, adica conceptia ca papa nu poate gresi in calitatea lui de pastor si invatator al tuturor crestinilor ,aceasta nu este altceva decat o deformare completa a sistemului sinodal sau conciliar, potrivit caruia, infailibilitatea apartine Bisericii in totalitatea ei. Ea a
fost acceptata ca “dogma” abia de Conciliul I Vatican din anul 1870.

Catolicismul roman a deformat chiar si “Simbolul de credinta niceo-constantinopolitan”, adica marturisirea oficiala de credinta a Bisericii. Este vorba de articolul 8 care priveste “purcederea” Duhul Sfant, prin adausul ca acesta purcede nu numai de la Tatal, ci “si de la Fiul” (lat. “filioque”). Acest adaus in Simbolul de credinta este o adevarata erezie, o adevarata denaturare a cuvintelor Mantuitorului “Duhului adevarului care de la Tatal purcede” (Ioan, 15, 26). Adausul “filioque”, desi semnalat pentru prima oara la un sinod din Toledo (589), a fost acceptat oficial la un conciliu care a
avut loc la AixlaChapelle (azi Aachen), in anul 809, din ordinul imparatului Carol cel Mare. Papa Leon III (795816) a protestat impotriva adausului respectiv si a poruncit sa se graveze pe doua placi de argint Simbolul niceconstantinopolitan, in greceste si latineste, pe care le-a asezat la intrarea in biserica Sf. Petru din Roma. Generalizarea adausului filioque in intreaga Biserica romanocatolica a facuto papa Benedict VIII (1012-1024), in anul 1014, la rugamintea imparatului german Henric II. Invatatura despre filioque a fost considerata ca una din cele mai grave inovatii ale Bisericii apusene de catre patriarhul ecumenic Fotie, intr-o cunoscuta Enciclica adresata tuturor Bisericilor de Rasarit, in anul 867.

In zilele noastre chiar si Biserica romanocatolica,in dorinta de refacere treptata a unitatii crestine, a inceput sa renunte la acesta invatatura.
O alta inovatie este conceptia despre “purgatoriu”, adica despre un loc curatitor intre rai si iad, in care merg sufletele celor care au murit cu pacate mai usoare. La aceste inovatii de natura dogmatica, se adauga altele, cu caracter dogmaticliturgic. De pilda, de prin secolele VIIIIX
se incepe folosirea azimei sau a painii nedospite la savarsirea Sfintei Euharistii, care sa generalizat in Apus abia prin secolele IXXI. In Rasarit sa
folosit intotdeauna painea dospita.

Dintre Sf. Taine, in afara de Sf. Impartasanie, ne oprim si la preotie. Biserica Ortodoxa admite casatoria preotilor, asa cum o cerea si Sf. Pavel (Tit, 1, 6) si asa cum o recomanda Sinodul I ecumenic, dar
accepta episcopi numai din randul monahilor (can. 12 al Sinodului VI ecumenic). Biserica romano-catolica a introdus celibatul preotilor, lucru care isi are riscurile lui de ordin moral. Tot asa, de prin secolul V sa
dezvoltat in Apus ritul liturgic roman, cunoscut mai tarziu sub numle de “missa” un timp a existat si asa numitul rit “galican”.

Acestea au fost cauzele principale care au agravat neintelegerile dintre Apus si Rasarit si care au dus in final la “schisma” din 1054. De fapt, la 16 iulie 1054, n-a avut loc decat un act neinsemnat,
intr-un fel, dar ale carui consecinte vor afecta grav Biserica lui Hristos: cardinalul roman Humbert a depus o bula de excomunicare a Bisericii rasaritene pe altarul catedralei Sf. Sofia din Constantinopol. Patriarhia ecumenica a aflat continutul acestul act abia dupa cateva zile, raspunzand cu o “contra-anatema”. Acest an marcheaza, deci, sfarsitul unitatii Bisericii lui Hristos. De acum inainte, Biserica rasariteana se va numi “ortodoxa” (in gr. Dreptcredincioasa; ortodoxie = dreapta marire) termen folosit inca din secolul II, pentru ca Biserica adevarata sa se deosebeasca de eretici; cea
Apuseana se va numi “catolica” (adica universala) sau “romana”, intru-cat isi avea centrul la Roma. Intrucat centrul Bisericii rasaritene era la Constantinopol, in imperiul bizantin sau grec, ea a fost numita de teologii apuseni, si “Biserica greaca”, desi Ortodoxia cuprinde si alte Biserici “nationale”: gruzina (sec. IV), romana (la inceput dacoromana) si cele slave: bulgara (sec. IX), rusa (sec. IX) si sarba (sec. X).

Problema juristidictiei bisericesti asupra teritoriilor nord-dunarene

S-a sustinut, in anumite lucrari datorate unori teologi catolici, ca toate comunitatile bisericesti daco-romane, devenite apoi romanesti, ar fi apartinut de Roma. Situatia este insa alta. Am mentionat in primele pagini reforma politico-administrativa a imparatului Diocletian din anul 297 si apoi divizarea definitiva a Imperiului roman in cel de Apus si de Rasarit, in anul 395. Trebuie sa retinem ca aceste schimbari au avut urmari si asupra organizarii bisericesti din provinciile romane dunarene. Printr-un decret al imparatului Teodosie II din anul 421, toate bisericile din prefectura Ilyricului – care faceau parte din Imperiul de Rasarit – erau subordonate arhiepiscopului din Constantinopol. Prin Condicele teodosian din anul 438 se prevedea din nou subordonarea Illyricului fata de Constantinopol. Deci,
Biserica “straromana” nu a stat nicicand sub jurisdictia Romei, mai ales ca in primele trei secole fiecare Biserica locala isi va avea propriul ei episcop, bucurandu-se de o deplina “autocefalie” si nedepinzand de nici un alt ierarh. In privinta limbii liturgice, desigur comunitatile crestine din nordul Dunarii au folosit limba vorbita de autohtoni, adica latina vulgara si apoi straromana. Incepand cu secolul al VIIlea, pe teritoriul tarii noastre sau
asezat grupuri insemnate de slavi, care, in contact cu populatia daco-romana autohtona, s-au increstinat. Dupa aprecierea unor istorici de prestigiu, ca P. P. Panaitescu, C. C. Giurescu, s.a., incepand cu secolul al Xlea s-a introdus limba slava in cultul bisericilor romanesti din
teritoriile nord-dunarene. Acest lucru se explica prin aceea ca, atunci mai traiau grupuri de slavi; conducatorii acestora voiau o limba pe care sa o inteleaga si nu limba “straromana” inteleasa numai de autohtoni. Pe de alta parte, trebuie sa mentionam ca in secolele VII-X romanii erau inconjurati numai de slavi (chiar si Pannonia, adica Ungaria de azi, facea parte din Moravia Mare, insemnat stat slav) cu alte cuvinte erau ca o insula in mijlocul unei mari slave, impiedicata sa mai aiba legaturi cu Constantinopolul sau cu Roma. In felul acesta, sa adoptat treptat limba slava de catre Biserica si clasa cneziala romaneasca, fiind introdusa mai tarziu si in cancelariile domnesti din Tara Romaneasca si Moldova.

Prin introducerea “ritualului bizantinoslav” in bisericile lor, romanii au ramas pe mai departe in cadrul Bisericii rasaritene, fiind pana astazi singurul popor de limba si origine romanica, dar de rit ortodox, deci legati de Roma prin limba, iar de Constantinopol prin credinta. Acest lucru a fost scos in evidenta, de catre Parintele profesor D. Staniloae prin cuvintele: “Aceasta sinteza de latinitate si ortodoxie, ea insasi un miracol si o forma de originalitate unica, a ajutat poporul roman sa se mentina, prin latinitate neconfundat cu lumea slava, iar prin ortodoxie neconfundat cu lumea nationalitatilor catolice din vecinatatea apuseana”. (Dumitru Staniloae, Rolul Ortodoxiei in formarea si pastrarea fiintei poporului roman si a unitatii nationale, in rev. “Ortodoxia, an XXX, 1979, nr. 4, p. 599).

Noi aspecte din viata Bisericii crestine in mijlocul mileniului al doilea.
La inceputul anului 1054, papa Leon IX trimite o delegatie la Constantinopol, pentru a duce tratative cu Patriarhia ecumenica. Contrar misiunii pe care o primise, cardinalul Humbert, conducatorul delegatiei, in ziua de 16 iulie 1054 a depus pe altarul catedralei Sfanta Sofia, o bula de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie si a tuturor celor ce impartaseau aceeasi credinta cu el. Patriarhul – care a aflat abia dupa cateva zile cuprinsul bulei – a convocat Sinodul permanent – la 24 iulie – care a excomunicat, la randul sau, pe aceia care au intocmit bula si pe toti cei care ar accepta-o. Decizia patriarhala a fost aprobata si de ceilalti patriarhi ai Rasaritului (Alexandria, Antiohia si Ierusalim), incat “schisma” a devenit fapt implinit.

[xanixade]

În prealabil postat de podolski_2

Din Istoria Daciei: In epoca romana Dacia a cunoscut o considerabila dezvoltare economica. S-au realizat progrese in domeniul mineritului, mestesugurilor, agriculturii, a inflorit comertul, s-a extins folosirea scrisului. Au aparut o serie de asezari urbane (Ulpia Traiana, Napoca, Drobeta, Apulum, Romula etc.), care au primit pe rind, datorita dezvoltarii lor urbane, rangul de municipium si chiar pe cel de colonia.

Eu zic ca si asta e o minciuna. Intr-adevar s-au construit municipium si asa mai departe, dar asta nu inseamna ca nu era o tara organizata, altfel nu era economic bogata. De unde la cucerirea ei romanii au luat atata aur si argint, care nu erau altfel decat rodul organizarii de atatea secole..... cat despre progrese, cica erau foarte avansati, pentru ca tot ce s-a construit mai apoi s-a facut pe de-o parte prin .... mestesugarii daci si in plus, existau deja tot felul de metode de prelucrare a fierului, etc. unde dacii chiar nu aveau ce sa mai invete de la romani, iar agricultura si astea erau inflorite gata. Cat despre comert, a inflorit si acela cum infloreste si in ziua de astazi, de genul democratiei aduse in Iraq, Libia, noul presedinte din Egipt, ca mai apoi sa mearga tot petrolul in tari straine de genul celor cotropitoare. Si in Evul Mediu, romanii, cu cine oare au facut comert daca nu cu Imperiul Otoman.... deci,......

[xanixade]

În prealabil postat de podolski_2

Fara Bizant acum erai catolica!!! Sau tara era majoritar catolica. Parintii tai, prietenii tai. Sau protestanta daca erai din partea gotilor, sau musulmana daca erai in partea asiatica a hunilor.

Eu zic ca nu e chiar asa. Nu se pune problema din punct de vedere al etniei, care ce popor a fost crestinat si ce a devenit acela. Pentru ca pana la urma apostolii au trecut peste tot, si au crestinat intr-adevar tot pamantul, atata ca crestinarea acestor popoare a depins de ele : sunt popoare care mai tarziu au ajuns ortodoxe (adica crestinismul pana la 1054), dar s-au departat de biserica ortodoxa, inca dinainte de marea schisma.... sau sunt popoare care chiar nu au primit crestinismul in nici un fel.... sau sunt popoare care au primit crestinismul de dupa marea schisma doar din interese politice...

E pana la urma si meritul popoarelor celor care s-au increstinat in dreapta credinta. Si mai apoi au pastrat dreapta lor credinta.

Iar cat despre crestinismul ortodox, de conjunctura, Doamne-s multumesc. Pentru ca sunt oameni si oameni, care chiar daca sunt ortodocsi, sunt mai degraba prin parintii lor - ca au primit de la ei ortodoxia, ca ei, nu o dovedesc deloc. Dar sunt si crestini care se convertesc din pura lor dorinta de a cunoaste pe Dumnezeu la dreapta credinta.

[stefan florin]

Din Istoria Daciei: In epoca romana Dacia a cunoscut o considerabila dezvoltare economica. S-au realizat progrese in domeniul mineritului, mestesugurilor, agriculturii, a inflorit comertul, s-a extins folosirea scrisului. Au aparut o serie de asezari urbane (Ulpia Traiana, Napoca, Drobeta, Apulum, Romula etc.), care au primit pe rind, datorita dezvoltarii lor urbane, rangul de municipium si chiar pe cel de colonia.

amice, te inseli. Noile descoperi arheologice, continuare a ceea ce a inceput Vasile Parvan, demonstreaza ca geto-dacii aveau mari cunostinte in materie de forticatii de cetati mai bune decat cele romane, ceea ce arata ca geto-dacii nu erau barbari. Chiar mineritul era mai bun decat cel roman, vezi falx-urile dacice. De ce au reusit totusi romanii sa cucereasca aceste cetati? Concluzia a fost una singura: lipsa apei. Si eu am fost invatat la scoala ca geto-dacii erau analfabeti sau ca nu aveau un alfabet al lor. Fals! Dacii nu erau analfabeti ba chiar aveau un alfabet al lor. Doamne ajuta!

[podolski_2]

Constantin cel Mare a fost Farul lui Dumnezeu.
In fuctie de apropierea de Lumina asa se luminau si popoarele.
Daca Dacia se afla in Apus acum era catolica, cu toata vitejia lor si bunatatea lor. Ideea ca dacii sunt un popor mai bun ca cehii sau polonezi provine din mandrie si este pur subiectiva. Obiectic, cand 90% din tarile apusene sunt catolice conform Imperiului Roman de Apus si cum peste 90% din tarile rasaritene sunt ortodoxe, nu e o coincidenta sau un caz de vitejie izolat al dacilor, ci este TIPAR. Se numeste istorie si prin ea se vede influenta Imperiului Roman.

Si nu am zis ca dacii erau analfabeti, nu-mi puneti vorbe in gura. Am zis ca suntem ortodocsi datorita Bizantului, datorita lui Constantin cel Mare, primul conducator care a legalizat crestinismul de la Inviere. Cine vrea sa ridice dacii pe un rang mare al duhovniciei si sa zica ca doar din puterile proprii sunt ortodocsi sunt subiectivi. Meritul este si al Imperiului Roman care si-a impus religia in zona sa.

În prealabil postat de podolski_2

Constantin cel Mare a fost Farul lui Dumnezeu.
In fuctie de apropierea de Lumina asa se luminau si popoarele.
Daca Dacia se afla in Apus acum era catolica, cu toata vitejia lor si bunatatea lor. Ideea ca dacii sunt un popor mai bun ca cehii sau polonezi provine din mandrie si este pur subiectiva. Obiectic, cand 90% din tarile apusene sunt catolice conform Imperiului Roman de Apus si cum peste 90% din tarile rasaritene sunt ortodoxe, nu e o coincidenta sau un caz de vitejie izolat al dacilor, ci este TIPAR. Se numeste istorie si prin ea se vede influenta Imperiului Roman.

Si nu am zis ca dacii erau analfabeti, nu-mi puneti vorbe in gura. Am zis ca suntem ortodocsi datorita Bizantului, datorita lui Constantin cel Mare, primul conducator care a legalizat crestinismul de la Inviere. Cine vrea sa ridice dacii pe un rang mare al duhovniciei si sa zica ca doar din puterile proprii sunt ortodocsi sunt subiectivi. Meritul este si al Imperiului Roman care si-a impus religia in zona sa.

Sau poate este o idee izvorita din dragoste pentru neam. Asa de mult stim sa ne valorificam istoria, ca am ajuns sa ne fie rusine ca suntem romani, tocmai prin faptul ca se dam la o parte istoria noastra si se promoveaza ce au facut altii. Mereu auzi si citesti ca romanii n-au facut nimic, romanii au fost prosti, romanii au fost nu stiu cum. Nimeni nu neaga ce a facut Constantin cel Mare, insa nu poti sa negi nici contributia dacilor,adica a noastra. Cand zic contributie, ma refer la faptul ca au iubit ortodoxia si au cultivat-o mai departe. Si dacii au avut Sfinti si duhovnici mari pe vremea aia. Ai date exacte despre ce se intampla in Dacia cand era Constantin cel Mare la putere? Constantin cel Mare este cel care a crestinizat impreiul roman, care era pagan,oficial. http://www.crestinortodox.ro/sfintii...lui-69658.html .

Nu putem uita de faptul ca domnitorii romani au ajutat mereu Sf.Munte Athos cand a avut probleme. Am postat despre Mihai Viteazu care putea sa ii ajute sa isi recapete Constantinopolul, insa nu a fost lasat de invidie. Romanii nu au fost iubiti de nimeni, nici de Bizant, nici de Slavi, de nimeni. Numai Dunarea si Marea Neagra nu au fost dusmanii romanilor.

SFÂNTUL IERARH EVANGHELICUS
episcop al Tomisului
(290 - 300)

Acest fericit urmaş al Sfântului Apostol Andrei este cel dintâi episcop cunoscut al Eparhiei Tomisului (Constanţa de azi), din Dacia Pontică (Scythia Minor-Dobrogea). Episcopul Evanghelicus a păstorit pe creştinii autohtoni geto-daco-romani de la Gurile Dunării şi din toată Dacia Pontică în ultimul deceniu al secolului III. Episcopia Tomisului exista, desigur, cu mult înainte de această dată, întrucât creştinismul a fost semănat pe teritoriul ţării noastre de Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, încă de la jumătatea secolului întâi, cum spune Eusebiu de Cezareea (+ 340) în cartea sa, „Istoria Bisericească", III.
Episcopul Evanghelicus, originar din Tracia, a convertit la credinţa în Hristos pe mulţi locuitori din Sciţia Mică, ce rămăseseră încă în întunericul păgânismului. El este amintit în actul martiric al Sfinţilor Epictet preotul şi Astion monahul, care au fost martirizaţi pentru Hristos la Halmyris (azi Dunavăţ), cetate antică grecească, situată pe braţul de sud al Dunării, „într-o zi de 8 iulie", în timpul persecuţiei lui Diocleţian. În acest document se afirmă că „prea fericitul Evanghelicus era episcopul şi întâistătătorul sfintelor lui Dumnezeu biserici din această provincie", adică din Sciţia Mică (Dobrogea). În actul martiric se spune că părinţii Sfântului Mucenic Astion, originari din Asia Mică, veniţi la Tomis în căutarea fiului lor, au fost convertiţi la creştinism de către preotul Bonosus şi apoi botezaţi de episcopul Evanghelicus la Halmyris, în a paisprezecea zi de la martiriul Sfinţilor Epictet şi Astion.
Se crede că însuşi Sfântul Evanghelicus a primit cununa muceniciei prin acelaşi împărat, pentru marea lui dragoste şi râvnă ce o avea către Hristos.

SFINŢII MUCENICI EPICTET PREOTUL
ŞI ASTION MONAHUL
(+290)

Aceşti doi sfinţi martiri erau originari din Asia Mică, probabil dintr-un oraş al Frigiei. Epictet s-a născut din părinţi creştini şi a învăţat de mic carte, fiind foarte râvnitor pentru cunoaşterea Sfintei Evanghelii. Apoi, dorind să slujească toată viaţa lui Hristos, a părăsit casa părinţilor săi şi s-a făcut călugăr în una din mănăstirile Frigiei.
Pentru sfinţenia vieţii sale, fericitul Epictet s-a învrednicit de darul preoţiei şi a devenit un neobosit propovăduitor al Evangheliei lui Hristos în patria sa, convertind la creştinism şi botezând în numele Preasfintei Treimi mulţi locuitori frigieni. Printre cei convertiţi a fost şi un tânăr ales, anume Astion, fiul unui magistrat numit Alexandru. Urmând dascălului şi părintelui său duhovnicesc, fericitul Astion a luat jugul cel bun al lui Hristos, făcându-se călugăr, probabil, în aceeaşi mănăstire, aşa cum mărturisesc actele martirice.
Datorită persecuţiei lui Diocleţian (284-305), în jurul anului 290, fericiţii Epictet preotul şi Astion monahul şi-au părăsit patria lor şi, râvnind să mărturisească pe Hristos, s-au stabilit în Sciţia Mică (Dobrogea), în oraşul Halmyris (Almiridensis), numit şi Salmorus, situat pe braţul de sud al Dunării. Aici au propovăduit cu mult curaj Evanghelia lui Hristos, convertind la creştinism un mare număr de păgâni.
Auzind de aceasta, guvernatorul Latronianus a dat poruncă să închidă în temniţă la Halmyris pe fericiţii mărturisitori Epictet preotul şi Astion monahul, chinuindu-i cumplit pentru a se lepăda de Hristos. Văzând însă bărbăţia şi tăria credinţei lor, guvernatorul a poruncit să li se taie capetele de către Vigilantius, unul din judecătorii celor doi martiri. Martiriul Sfinţilor Epictet şi Astion a avut loc la Halmyris, într-o zi de 8 iulie, când li se face pomenirea în întreaga Biserică creştină în fiecare an. În „Acta Sanctorum Julii", t. II (29), Parisiis et Romae, 1867, p. 540-551, ca şi în celelalte acte martirice, sunt numiţi „De Sanctis Epicteto presbytero et Astione monacho martyribus Almiridensibus (Halmyris) in Scythia".
Părinţii tânărului mucenic Astion monahul, Alexandru şi Marcelina, pornind în căutarea fiului lor, au ajuns până la Halmyris. Aici, auzind de mucenicia Sfântului Astion, au fost convertiţi la credinţa în adevăratul Dumnezeu de preotul Bonosus, fiind botezaţi de episcopul de Tomis, Evanghelicus, în a paisprezecea zi de la mucenicia Sfinţilor Epictet şi Astion.

SFINŢII MUCENICI TIT ŞI GORDIAN
episcopi ai Tomisului (secolul IV)

Aceşti doi episcopi tomitani erau, probabil, originari din Capadocia (Asia Mică), păstorind turma lui Hristos din Dacia Pontică (Dobrogea) în primele două decenii ale secolului IV, până la ultima şi marea persecuţie a lui Liciniu din anii 320-323.
După moartea martirică a episcopului Efrem, a urmat pe scaunul episcopal al Tomisului episcopul Tit (Titus, Filius), care a propovăduit şi apărat credinţa ortodoxă în Dacia Pontică mai mult de zece ani, catehizând şi botezând nu puţini daco-romani şi mai ales „barbari", goţi, huni şi besi, care locuiau pe teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră.
Episcopul Tit a fost protector şi părinte sufletesc al multor sfinţi martiri autohtoni şi din întreg Imperiul Roman, exilaţi la Gurile Dunării şi apoi martirizaţi aici de către împăraţii Diocleţian, Galeriu şi Liciniu, până în anul 323. Pârât fiind la împăratul Liciniu, însuşi fericitul episcop Tit a fost prins, chinuit şi înecat în Marea Neagră la 3 ianuarie, când i se face şi pomenirea. Sfintele sale moaşte au fost luate şi îngropate de ucenici la Tomis. Un fragment de piatră funerară a fost descoperit recent la Constanţa (Tomis), despre care se crede că este a episcopului Tit (Titus, Filius), pe care scrie: „Aici odihneşte martirul lui Hristos şi episcopul ...".
Urmându-i pe scaunul de la Tomis episcopul Gordian, acesta a continuat cu şi mai multă râvnă şi curaj opera apostolică de convertire, catehizare şi botezare a daco-romanilor din Dacia Pontică şi Goţia (Dacia de la nordul Dunării). Auzind de aceasta, tiranul împărat Liciniu l-a aruncat în temniţă, iar în timpul sângeroaselor persecuţii de la Gurile Dunării, din anii 320-323, i s-a tăiat fericitul cap „într-o zi de 15 septembrie", împreună cu alţi cinci martiri - Macrobiu, Helia, Zotic, Lucian şi Valerian. Sinaxarele greceşti şi cărţile de slujbă româneşti pomenesc pe Sfântul Mucenic Gordian la 13 septembrie, iar actele martirice din Martirologiul Roman (Acta Sanctorum) îl pomenesc împreună cu Macrobiu şi Valerian, la 15 septembrie, numindu-l pe Sfântul Gordian „episcop".

SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC EFREM
episcop al Tomisului (secolul IV)

Al doilea episcop cunoscut al Eparhiei Tomisului, care a ocupat un timp scaunul de păstor al Daciei Pontice, după atestarea sinaxarelor greceşti şi latine, a fost Sfântul Mucenic Efrem. El s-a născut în sudul Dunării din părinţi creştini, care l-au crescut de mic în frică de Dumnezeu. Mergând să se închine la Sfintele Locuri, a rămas aici şi a fost făcut preot şi slujitor la una din biserici. La vremea aceea în Imperiul Roman se slujea în limbile greacă, latină, siriană, şi tracă (besă).
Ajungând apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului (300- 314), a fost pregătit din tinereţe să propovăduiască Evanghelia lui Hristos la popoarele „barbare" de la Gurile Dunării şi din jurul Pontului Euxin (Mării Negre). La începutul secolului IV a fost trimis de patriarhul Hermon să păstorească pe credincioşii daco-romani din Episcopia Tomisului, convertind la creştinism numeroşi daci, romani, goţi şi sciţi şi răscumpărând de la moarte mulţi sclavi, pe care apoi îi creştina.
În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizaţi pentru credinţa în Hristos zeci de creştini daco-romani, sciţi, besi, traci, greci şi capadocieni surghiuniţi în Dacia Pontică, ale căror sfinte moaşte episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălţa biserici de lemn sau de piatră peste ele şi rânduia preoţi să slujească noaptea Sfânta Liturghie.
În marea persecuţie a lui Diocleţian din anii 304-305, fericitul episcop Efrem a fost prins, întemniţat şi chinuit cumplit la Herson (Crimeea), pentru a se lepăda de adevăratul Dumnezeu şi a se închina idolilor. Însă, mărturisind că este gata să-şi dea viaţa pentru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, i s-a tăiat capul în anul 304 şi i se face pomenirea la 7 martie.
În „Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae", col. 517, la 7 martie, când se sărbătoreşte Sfântul Mucenic şi episcop Efrem, se spun următoarele: „7 martie, în timpul împărăţiei lui Diocleţian, Hermon, episcopul Ierusalimului, a trimis episcopi în Scythia pe Efrem, iar la Chersones pe Vasile". Deşi sunt păreri că Efrem ar fi fost episcop în Sciţia Mare, ele nu sunt întemeiate, căci în Viaţa Sfinţilor Epictet şi Astion, se menţionează la Tomis, în Sciţia Mică, un episcop Efrem.

[nutucutu]

În prealabil postat de Laura19

Sau poate este o idee izvorita din dragoste pentru neam. Asa de mult stim sa ne valorificam istoria, ca am ajuns sa ne fie rusine ca suntem romani.

Daca dragostea de neam ne face sa deformam adevarul istoric, aceea nu se mai numeste dragoste de neam, se numeste fanatism.

In acest context se vede cu ochiul liber ca in lumea larga se foloseste alfabetul latin, grecesc, chirilic, iudaic si inca citeva. Daca nu avem nici macar o inscriptie in vreun alfabet dac (inscriptiile din acea perioada sint in limba latina), probabil ca acest alfabet dac nici nu a existat. Deasemnea, daca avem atitea informatii despre daci/traci... provenite exact din perioada cuceririi romane, iar dupa aceia avem o negura si o ceata totala (aproape 1000 ani), cu siguranta ca dacii nu erau organizati atit de bine incit sa lase urme scrise, iar din acest motiv erau considerati barbari. Nu inteleg de ce ar trebui sa ne fie rusine cu asta.

[podolski_2]

Nici eu nu am de gand sa denigrez dacia si daci.
Dar nu poti zice ca e 100% contributia lor ca azi suntem ortodocsi.
Suntem ortodocsi azi dupa parerea mea 80% datorita influentei Bizantului, si 20% Daciei.


Si dovada este tiparul cu peste 90% aratat in postul anterior. Nimeni nu neaga curajul marilor domnitori romani. Ti se pare ca il neg? Nu doar, nu dam cu pietre intr-un Imperiu care ne-a facut ortodocsi.


Tu daca te nasteai in Spania aveai sanse de 0,2% sa fii ortodoxa. Pe cand in Romania 85% sanse sa fii ortodoxa, in Grecia 97%.

Daca pretindem ca suntem popor ortodox, nu ne negam nici radacinile dacice, dar nici pe cele Romane de Rasarit, pt ca altfel suntem doar subiectivi. Datele si istoria zic alte lucruri. Daca negam radacina romana, atunci ne putem intoarce la radacinile dacice sa trecem inapoi la paganism, sa fim bravi si viteji fara nici o valoare in fata lui Dumnezeu.

Crezi ca polonezi nu au avut domnitori buni ca Mihai Viteazul pt noi? Dar credinta ortodoxa si catolica ne diferentiaza. Credinta a facut din Mihai Viteazul un Sfant ! Si el, ca si noi, ii datoram lui Dumnezeu ca ne-a binecuvantat tinutul prin Sf. Constantin cel Mare, care la randul lui prin Imperiul Roman de Rasarit avem noi azi Scumpele si Dragile noastre Icoane pictate in Biserica in stil bizantin, o Credinta Dreapta si Apostolica.