Fiul risipitor

[catalin2]

În prealabil postat de costel

Sa retinem ca fiul risipitor dorea sa se hraneasca cu roscove, dar nimeni nu-i dadea. Asa ca diavolul te ajuta sa-ti cheltuiesti averea, sa-ti pierzi darurile, dar cand vine vorba de a te hrani, nu-ti da nici macar din cele ce se cuvin animalelor. Hrana te sustine in existenta, ori diavolul nu doreste decat moartea omului.

Doreste moartea spirituala, pentru ca de cea fizica avem cu totii parte.
Preotul spunea odata ca porcii sunt pacatele, iar roscovele sunt ceea ce simte omul dupa pacat. Din ce imi amintesc spunea ca la inceput roscovele sunt dulci apoi amare, la fel ca si pacatul, la inceput ne simtim bine cand il repetam apoi ne lasa un gust amar. De aceea spune ca fiul risipitor nu mai avea parte nici de dulceata pacatului macar. O data cu repetarea starea de bine incepe sa dispara tot mai mult, ramane doar obisnuinta si nevoia de a-l repeta.
In slujba de anul acesta preotul spunea ca fiul risipitor e cel ce vine in ceasul al doisprezecelea, ca talharul de pe cruce sau alti pacatosi ajunsi sfinti. Fiul de acasa e cel ce cade chiar la sfarsit, care pana atunci a facut fapte bune dar probabil s-a increzut prea mult in faptele sale.

[fallen]

Una din talmacirile acestei pilde este aceea ca in raport cu Dumnezeu, ii putem fi ca niste fii, argati, sau robi. Adica sa-L ascultam din dragoste, din obligatie sau de frica. Fiul din poveste, care ajunge rob diavolului, vrea sa se intoarca la tatal lui macar ca argat, dar este primit ca fiu.
Nu stiu unde ne plasam fiecare dintre noi vizavi de Dumnezeu, dar e tragic cand constatam ca ne purtam ca robi sau argati fata de ai nostri sau chiar fata de noi insine. Adica cand constatam ca facem anumite lucruri numai din obligatie sau de frica, nicidecum din dragoste sau placere...

[costel]

În prealabil postat de fallen

Fiul din poveste, care ajunge rob diavolului, vrea sa se intoarca la tatal lui macar ca argat, dar este primit ca fiu.

Aici e lucrul minunat. Sa te vezi mic si Dumnezeu iti iese in intampinare. Ne lipseste smerenia. La noi este prezenta peste masura indreptatirea de sine.

[anna21]

În prealabil postat de fallen

Una din talmacirile acestei pilde este aceea ca in raport cu Dumnezeu, ii putem fi ca niste fii, argati, sau robi. Adica sa-L ascultam din dragoste, din obligatie sau de frica. Fiul din poveste, care ajunge rob diavolului, vrea sa se intoarca la tatal lui macar ca argat, dar este primit ca fiu.
Nu stiu unde ne plasam fiecare dintre noi vizavi de Dumnezeu, dar e tragic cand constatam ca ne purtam ca robi sau argati fata de ai nostri sau chiar fata de noi insine. Adica cand constatam ca facem anumite lucruri numai din obligatie sau de frica, nicidecum din dragoste sau placere...

Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu.
Nu vad tragismul situatiei.
Tragic este sa fii rob la porci (porci - patimi).
Eu tare ma tem ca nu sunt in stare sa-L ascult pe Dumnezeu nici din teama.. Tot ce vreau eu fac (la porci pazesc).

[fallen]

Tragic e ca ajungem cateodata sa ne fie mai frica de restul lumii si de patimile ei, decat de Dumnezeu insusi. (El poate ne iarta, pana la urma, dar seful nu ne iarta daca nu ajungem la timp, copii si sotul daca nu le dam de mancare, etc...pana si porcii s-ar putea sa fie cam suparati...)

[costel]

Desi fiul cel mare a stat langa tatal sau, nu se aseamana lui. Cand fiul risipitor revine la casa de unde plecase, fratele cel mare nu merge sa-l intrebe pe tatal sau de ce este sarbatoare, intreaba o sluga. Asta ne arata ca el era mai debraba un argat decat un fiu.

E de retinut ca Scriptura ne vesteste fratele cel mare era plecat, ca nu era acasa, motiv pentru care nu poate iesi impreuna cu tatal in intampinarea fratelui. De aici putem deduce ca el savarsea o lucrare straina de cea a tatalui.

[Marius22]

Foarte miscatoare in pilda fiului risipitor este si asteptarea tatalui. Desi ea nu este afirmata in mod direct, se arata in faptul ca tatal il zareste de departe pe fiu si ii iese in intampinare. Ar fi putut sa "piarda" intoarcerea fiului, asemenea fratelui cel mare, prins fiind cu alte preocupari. Insa tatal nu cunoaste indiferenta, intrucat iubeste. El vegheaza, este vigilent, trezvitor.

Dumnezeu ne asteapta pe toti, caci cu adevarat "El nu are pe nimeni de pierdut".

[ioanna]

Azi s-a publicat pe site "Fratele fiului risipitor". http://www.crestinortodox.ro/sarbato...or-135476.html

Pe fratele fiului rispitor nu-l vad invidios pe fratele sau, nici rau, ci mai degraba dezamagit, traieste drama celui care se sacrifica, ramane acasa langa parinte, il ingrijeste, ca apoi sa simta ca parintele nu-l apreciaza pentru asta, considerand ca e firesc sa fie asa, tot cel neascultator ii este mai drag. Evident greseste, insa in acel moment el nu s-a simtit iubit, de aceea s-a maniat, iar dezamagirea ce o resimte fata de parinte este mai mare decat bucuria revederii fratelui, incat nu poate efectiv sarbatori, ca-i prea necajit in sinea lui, de aceea nu intra (Luca 15:28) Nu inteleg de ce e vazut de multi, inclusiv de autorul articolului ca "personajul negativ", mie nu mi se pare, din contra, traieste si el o drama. Tatal are partea sa de vina daca nu si-a aratat afectiunea fata de fiul mai mare astfel incat acesta sa o resimta, sa se simta ca "fiu" al sau. El trebuie sa fie tata pentru ambii.

"Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei." (Luca 15:29) Asta dupa mine nu-i invidie pe relatia tatalui cu celalalt frate, ci e dezamagirea de a nu fi iubit, e o constatare extrem de dureroasa a relatiei sale cu propriul parinte. Reprosul "mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat" imi denota dezamagire, constatarea sa ca el nu e iubit de tata, oricat de bun ar fi, orice ar face.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de costel

Aici e lucrul minunat. Sa te vezi mic si Dumnezeu iti iese in intampinare. Ne lipseste smerenia. La noi este prezenta peste masura indreptatirea de sine.

În prealabil postat de costel

Desi fiul cel mare a stat langa tatal sau, nu se aseamana lui. Cand fiul risipitor revine la casa de unde plecase, fratele cel mare nu merge sa-l intrebe pe tatal sau de ce este sarbatoare, intreaba o sluga. Asta ne arata ca el era mai debraba un argat decat un fiu.

E de retinut ca Scriptura ne vesteste fratele cel mare era plecat, ca nu era acasa, motiv pentru care nu poate iesi impreuna cu tatal in intampinarea fratelui. De aici putem deduce ca el savarsea o lucrare straina de cea a tatalui.

De foarte multe ori m-am gandit la aceasta pericopa evanghelica. E adevarat ca in ultimul timp, parca altfel vad lucrurile...
Multe sunt de spus aici si mi se pare ca in esenta sunt cuprinse toate poruncile dumnezeiesti... Lumea e plina de fii risipitori, dar si de frati neiertatori... Uneori vad in fratii nostri stilisti acea "neiertare", acea neinduplecare, acel scepticism fata de "harul bisericii pe nou"... Mi se pare o asemanare foarte mare cu pilda vamesului si fariseului... De fiecare data este vorba de neiertare si de lipsa de dragoste fata de aproapele, cand Tatal asta ne cere prin jertfa Fiului Sau!
Practic vorbind, noi... unde ne situam? Ce suntem de fapt? Daca spunem ca suntem fii risipitori, ar trebui sa ne intrebam cat mai ratacim asa! Daca suntem in Casa Tatalui, care este reactia noastra fata de fratele "plecat", poate din ignoranta, poate din suparare, poate din lipsa de maturitate?... Cred ca este extrem de dureros sa nu-ti poti ierta fratele, sa nu-ti sangereze inima dupa pierderea lui, sa nu te bucuri fiindca a reaparut si sa te gandesti ca de-acum va trebui sa imparti "ce-i al tau" cu el!... Dar... ce ne apartine oare pe lumea asta? E ceva al nostru? "Ale Tale, dintru ale Tale..." Cu ce plecam "dincolo"? Povestea cineva zilele trecute cum un preot avea mare nevoie de doua gaini pentru rezolvarea unei probleme bisericesti si a trimis femeia de la lumanari la doi oameni in sat care erau mai instariti, oarecum. Primul n-a stat pe ganduri, dar al doilea care avea curtea plina cu gaini mari si frumoase, a gasit un motiv oarecare sa nu dea. Dupa doua zile, celui care a refuzat, i-au murit toate gainile. Eu cred ca atunci cand imparti cu toata inima cu fratele tau (chiar daca altadata a fost un ticalos cu tine), de fapt cu Dumnezeu imparti, iar El nu-ti va ramane dator...
Si iarasi spun: unde ne situam noi in aceasta pilda? Cati din fratii nostri nu sunt constienti de "foamea" dupa Tatal? In sinea lor, foarte multi tanjesc sa se intoarca "acasa", dar se cramponeaza de "imagine"... "Ce-o sa zica lumea?" Acest "fals EU" in fata lumii, ca si cum ar conta mai mult decat astampararea "foamei"... De cate ori nu auzim: "As merge la biserica, dar cand ma gandesc ca se uita toate babele la mine susotind cate si mai cate, prefer sa ma rog acasa!" Sau: "La ce sa merg daca cutare care face atatea lucruri urate, merge si el, dar nu-l vad mai indreptat decat mine, ci dimpotriva?" Ma intreb, daca fiul risipitor ar fi banuit cata suparare ii va face fratelui ramas acasa, ar mai fi dorit sa se intoarca? Gandul ca prin hotararea noastra am putea supara sau rani pe cineva, de multe ori ne face sa renuntam la cea mai de pret comoara...
Dragostea asta este atat de simpla si totusi omul, prin urzelile vrajmasului, o face atat de complicata!...

[costel]

In orice om robit de patimi poate exista un fiu risipitor, o persoana care "risipind" isi vine in fire sau care numai risipind ajunge la regasirea de sine care aduce cu ea pocainta. Bine e sa nu facem drumul pe care l-a facut fiul risipitor ca sa ajungem la pocainta, pentru ca e posibil sa facem doar drumul spre "risipire", nu si drumul spre "casa".