Importanta RUGACIUNII

[George.m]

Parintii au vorbit de multe ori in scrierile lor despre botezul lacrimilor si despre importanta lui. Il numeau al doilea botez.
Iar lacrimile pe care le are credinciosul in vremea rugaciunii sunt rodul lucrarii harului dumnezeiesc in fiinta acestuia, pe care l-a primit in cadrul Tainei Spovedaniei. Cred ca am intalnit aceasta idee la Parintele Staniloae, in Ascetica si Mistica.
Cumva, rugaciunea nu e despartita de Sfintele Taine, ci e un rod al acestora.

În prealabil postat de George.m

Parintii au vorbit de multe ori in scrierile lor despre botezul lacrimilor si despre importanta lui. Il numeau al doilea botez.
Iar lacrimile pe care le are credinciosul in vremea rugaciunii sunt rodul lucrarii harului dumnezeiesc in fiinta acestuia, pe care l-a primit in cadrul Tainei Spovedaniei. Cred ca am intalnit aceasta idee la Parintele Staniloae, in Ascetica si Mistica.
Cumva, rugaciunea nu e despartita de Sfintele Taine, ci e un rod al acestora.

Asa am citit si eu, frate, in numeroase scrieri. As aminti: Pelerinul rus, Filocalia (in fiecare volum, cat am parcurs), scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, cartile despre Gheron Iosif Isihastul si Gheron Paisie Aghioritul, monografia "Rugaciunea lui Iisus" de Parintele Cleopa, jurnalul duhovnicesc al Parintelui Sofronie Zaharov si altele asemenea. Ce mai frecvent insa gasesc aceasta descoperire in ultimele luni de cand citesc, prin Mila lui Dumnezeu, Vietile Sfintilor.
Sa dea Domnul sa avem cu totii parte de asemenea dar curatitor si mangaietor, cat vom trai in trup. AMIN+

[cristiboss56]

În prealabil postat de George.m

Parintii au vorbit de multe ori in scrierile lor despre botezul lacrimilor si despre importanta lui. Il numeau al doilea botez.
Iar lacrimile pe care le are credinciosul in vremea rugaciunii sunt rodul lucrarii harului dumnezeiesc in fiinta acestuia, pe care l-a primit in cadrul Tainei Spovedaniei. Cred ca am intalnit aceasta idee la Parintele Staniloae, in Ascetica si Mistica.
Cumva, rugaciunea nu e despartita de Sfintele Taine, ci e un rod al acestora.

Spune Sfantul Ioan Scararul ca " plansul dupa Dumnezeu este o tristete a sufletului (pentru pacate), o simtire a inimii indurerate, care cauta pururea fara odihna pe Cel dupa care inseteaza... Plansul sau strapungerea inimii este o marturisire a pacatelor facute de minte lui Dumnezeu, un dialog nevazut, neincetat si indurerat, in care sufletuI isi recunoaste necontenit pacatele in fata lui Dumnezeu... " (Filocalia, vol. IX, pag. 164). Tot acelasi sfant spune ca plansul este al doilea botez; este mai mare decat botezul, deoarece botezul dintai ne curata de pacatele de mai inainte, iar botezul lacrimilor ne curateste de pacatele facute si dupa botez.

Plansul se naste din zdrobirea inimii pentru pacatele facute, din smerita cugetare, din aducerea aminte de moarte, de judecata si de muncile iadului in care se chinuiesc pacatosii. Acelasi lucru il spune si cuviosul Pimen: de nimic nu avem mai multa nevoie decat de minte treaza, caci din aceasta numai se nasc lacrimile si plansul cel mantuitor. Iar sfintii Arsenie cel Mare, Efrem Sirul, Isaac Sirul si altii, spun ca: " lacrimile la rugaciune sunt semn al milei lui Dumnezeu " caci prin lacrimi se linisteste vazduhul inimii. Si iarasi: " Sufletul ce si-a simtit pacatele sale incepe sa planga, caci le vede in lumina dumnezeirii ".

Sfantul Grigorie Palama spune ca plansul este de doua feluri: plansul mintii, adica intristarea din inima pentru pacatele noastre, fara lacrimi in ochi, asa cum avea fiul cel risipitor care zicea: " Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier de foame... " (Luca 15, 17); plansul cu lacrimi, al doilea fel de plans, mult mai inalt, care izvoraste din intristarea mintii si a inimii pentru pacatele noastre. Toti dumnezeiestii parinti spun la fel, ca lacrimile la rugaciune sunt un dar al lui Dumnezeu, ca foarte greu se castiga si foarte usor se pierd. Cei mai mari dusmani ai plansului si lacrimilor sunt: slabirea credintei, lenevirea la rugaciune, lacomia pantecelui, betia, rasul, trandavia, multa vorbire si mai ales slava desarta. Cand fiul risipitor cugeta cu durere in inima la casa Tatalui sau, avea plansul cel dintai, al minti; iar cand s-a intors la Tatal sau i i-a zis: " Tata, gresit-am la cer si inaintea Ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau... (Luca 15, 18-19), atunci fiul cel pierdut a dobandit plansul cel de al doilea, al lacrimilor din inim

În prealabil postat de cristiboss56

Spune Sfantul Ioan Scararul ca " plansul dupa Dumnezeu este o tristete a sufletului (pentru pacate), o simtire a inimii indurerate, care cauta pururea fara odihna pe Cel dupa care inseteaza... Plansul sau strapungerea inimii este o marturisire a pacatelor facute de minte lui Dumnezeu, un dialog nevazut, neincetat si indurerat, in care sufletuI isi recunoaste necontenit pacatele in fata lui Dumnezeu... " (Filocalia, vol. IX, pag. 164). Tot acelasi sfant spune ca plansul este al doilea botez; este mai mare decat botezul, deoarece botezul dintai ne curata de pacatele de mai inainte, iar botezul lacrimilor ne curateste de pacatele facute si dupa botez.

Plansul se naste din zdrobirea inimii pentru pacatele facute, din smerita cugetare, din aducerea aminte de moarte, de judecata si de muncile iadului in care se chinuiesc pacatosii. Acelasi lucru il spune si cuviosul Pimen: de nimic nu avem mai multa nevoie decat de minte treaza, caci din aceasta numai se nasc lacrimile si plansul cel mantuitor. Iar sfintii Arsenie cel Mare, Efrem Sirul, Isaac Sirul si altii, spun ca: " lacrimile la rugaciune sunt semn al milei lui Dumnezeu " caci prin lacrimi se linisteste vazduhul inimii. Si iarasi: " Sufletul ce si-a simtit pacatele sale incepe sa planga, caci le vede in lumina dumnezeirii ".

Sfantul Grigorie Palama spune ca plansul este de doua feluri: plansul mintii, adica intristarea din inima pentru pacatele noastre, fara lacrimi in ochi, asa cum avea fiul cel risipitor care zicea: " Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier de foame... " (Luca 15, 17); plansul cu lacrimi, al doilea fel de plans, mult mai inalt, care izvoraste din intristarea mintii si a inimii pentru pacatele noastre. Toti dumnezeiestii parinti spun la fel, ca lacrimile la rugaciune sunt un dar al lui Dumnezeu, ca foarte greu se castiga si foarte usor se pierd. Cei mai mari dusmani ai plansului si lacrimilor sunt: slabirea credintei, lenevirea la rugaciune, lacomia pantecelui, betia, rasul, trandavia, multa vorbire si mai ales slava desarta. Cand fiul risipitor cugeta cu durere in inima la casa Tatalui sau, avea plansul cel dintai, al minti; iar cand s-a intors la Tatal sau i i-a zis: " Tata, gresit-am la cer si inaintea Ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau... (Luca 15, 18-19), atunci fiul cel pierdut a dobandit plansul cel de al doilea, al lacrimilor din inim

Foarte buna sinteza!
Slava lui Dumnezeu pentru toate darurile!

[cristiboss56]

În prealabil postat de ioan cezar

Foarte buna sinteza!
Slava lui Dumnezeu pentru toate darurile!

. . .Amin !

[Florin-Ionut]

Fraţilor,

Vă sînt recunoscător pentru ideile de mai sus. Cu toate acestea, nimeni dintre voi nu mi-a răspuns la întrebare: credeţi sau nu credeţi că, în momentul rugăciunii sincere, cu sau fără lacrimi, bunul Dumnezeu vă iartă atunci, pe loc, păcatele şi greşelile pentru care cereţi iertare?

În prealabil postat de Florin-Ionut

Fraţilor,

Vă sînt recunoscător pentru ideile de mai sus. Cu toate acestea, nimeni dintre voi nu mi-a răspuns la întrebare: credeţi sau nu credeţi că, în momentul rugăciunii sincere, cu sau fără lacrimi, bunul Dumnezeu vă iartă atunci, pe loc, păcatele şi greşelile pentru care cereţi iertare?

Imi permit un comentariu care sper sa nu te deranjeze, nefiind "da" sau "nu".
Raspunsul meu este "nu stiu, Dumnezeu stie".
Dar mai mult decat atat, cineva facea aici pe forum distinctia intre "iertarea pacatelor" si "suportarea consecintelor pacatelor noastre". Exemplul oferit era cel al regelui David - i se iarta pacatele, in urma pocaintei sale, dar urmeaza un numar de ani in care el sufera mai multe "necazuri", ca plata pentru acele pacate. Cel putin eu asa ma retinut.

Si acum am si eu o intrebare: ce inseamna de fapt "iertarea pacatelor"? Poate fi faptul ca acele pacate nu vor mai fi pomenite la judecata, dar ni se ofera aici, in aceasta viata, posibilitatea sa le rascumparam, cu ajutorul lui Dumnezeu?

Cu scuzele de rigoare daca sunt pe langa subiect.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Annyta

Si acum am si eu o intrebare: ce inseamna de fapt "iertarea pacatelor"? Poate fi faptul ca acele pacate nu vor mai fi pomenite la judecata, dar ni se ofera aici, in aceasta viata, posibilitatea sa le rascumparam, cu ajutorul lui Dumnezeu?

Da, consecinţele păcatelor rămîn chiar dacă am fost iertaţi. E în firea lucrurilor. Este ca atunci cînd la 60 de ani cineva care a fost foarte neglijent cu alimentaţia s-ar hotărî să se "pocăiască" şi să mănînce sănătos, avînd în acelaşi timp pretenţia ca bolile pe care le-a sădit în trupul său de-a lungul vieţii să nu-l mai deranjeze niciodată.

Hristos ne-a răcumpărat păcatele, nu noi înşine. Noi avem credinţa şi decizia sinceră să nu le mai comitem.

Păcatele şi de fapt toate evenimentele ascunse ale istoriei vor ieşi la iveală la Judecata de Apoi în lumina Adevărului. Este scris în Biblie pe undeva. Dar păcatele iertate vor fi şterse, pe cînd celelalte vor rămîne pe conştiinţa păcătoşilor în veci.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Fraţilor,

Vă sînt recunoscător pentru ideile de mai sus. Cu toate acestea, nimeni dintre voi nu mi-a răspuns la întrebare: credeţi sau nu credeţi că, în momentul rugăciunii sincere, cu sau fără lacrimi, bunul Dumnezeu vă iartă atunci, pe loc, păcatele şi greşelile pentru care cereţi iertare?

Eu cred că, în urma rugăciunii sincere, Dumnezeu iartă unele păcate mai uşoare. Pe de altă parte, cred că tot în urma rugăciunii sincere, ne întăreşte în hotărârea de a dobândi iertarea lui Dumnezeu şi pentru celelalte păcate mai mari, prin spovadă.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eu cred că, în urma rugăciunii sincere, Dumnezeu iartă unele păcate mai uşoare. Pe de altă parte, cred că tot în urma rugăciunii sincere, ne întăreşte în hotărârea de a dobândi iertarea lui Dumnezeu şi pentru celelalte păcate mai mari, prin spovadă.

Ideea asta îmi aminteşte de o discuţie mai veche despre primirea Împărtăşaniei, unde spune că:

Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al Thesalonicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.

Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această „Pâine”când n‑ai greşit de moarte!

Aici vorbeşte despre Împărtăşanie, dar noi discutăm despre iertarea în sine. Deci este posibil ca doar păcatele de moarte să fie iertate prin rugăciunea particulară sau a Bisericii la Liturghie şi la alte slujbe.

Mai jos se arată care ar fi aceste păcate de moarte.

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi lenevirea spre faptele cele bune. La acestea se adaugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samovolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea existenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.

Consider că un creştin autentic nu comite aceste păcate de moarte enumerate mai sus decît poate accidental sau foarte rar, din varii motive, (de exemplu mînia care ne mai ia uneori prin surprindere...) astfel încît celelalte păcate pe care le face poate mai mult din greşeală sau dintr-o oarecare neputinţă i se pot ierta şi prin simpla rugăciune spusă cu credinţă şi cu speranţa iertării.