Voi va rugati impreuna in familie?

În prealabil postat de lore86

Cred ca asta e rugaciunea care te sfinteste.Cand te rogi ptr aproapele tau si ptr binele lui.
Nu ceri Domnului ptr tine, ca El stie ce iti trebuie, ci il rogi ptr fratele tau, care trece printr-o incercare si care doar prin ajutorul rugaciunii se poate intari.
Rugaciunea unilor ptr altii e porunca biblica.De aceea si dam pomelnice pe la manastiri pe unde mergem

Frumos gand, sora Lore! Dumnezeu sa te binecuvinteze!
Incepind, asadar, rugaciunea pentru aproapele, staruind in ea si, pe parcurs, deprinzindu-ne sa luam aminte la miscarile dinlauntrul nostru, vine o vreme cand incepem sa simtim sau sa intrezarim ca ceva nu e in regula in noi... Ne rugam, singuri si laolalta, pentru binele tuturor, insa incepem cu vremea sa intuim ca e ceva acolo in noi... care parca nu e chiar ce dorim...
Si vine o zi, prin Mila lui Dumnezeu, cand cadem strapunsi la plans amar, la rugaciune cu pocainta mare. Desi de obicei e un proces sinuos, in trepte, se poate intampla ca un traznet pe cer senin. Cand nimic parca nu anunta asta, cand totul parea minunat si frumos, deodata cadem prabusiti ca un stejar falnic lovit de un topor nemilos.
Incepe pocainta... Reincepe. Slava lui Dumnezeu!
Unii o duc asa ani si ani, practic toata viata. Aflam din cartile cuviosilor si sfintilor nostri.
Ne rugam, asadar, pentru noi...
Incepem sa simtim ca oricat ne-am ruga pentru semeni, cu gandul ca asa ne sfintim (si cred ca si asa, intr-adevar, lucram pentru curatire si imbunatatire, si astfel, desigur), e imperios sa ne rugam si pentru noi. Cerem Domnului: sa ne curateasca, sa ne ierte faradelegile pe care treptat le constientizam tot mai amplu, mai fin, mai la tot pasul. Cerem Domnului: sa ne cerceteze betesugurile de care suferim (de pilda gandul anapoda, agitatia la rugaciune, cascatul si somnolenta etc.) si sa ne vindece. Cerem ajutor la despatimire, cerem ajutor sa fim sanatosi ca sa ne putem ajuta aproapele si sa ne rugam pentru toti...
Apoi, sa amintim tot adevarul: cand avem credinta vie, apoi cu adevarat traim clipe sau zile (unii chiar mai mult) cand ... nu mai credem o iota. Suntem chiar razvratiti.
Cei care au deprins o minima onestitate in lucrul cu sine, cunosc din cercare acest lucru: suntem greu incercati cu necredinta. Pretuim atunci cel mai mult "cred, Doamne, ajuta necredintei mele". Plansul nostru e tot mai amar. Cunoastem chiar si sila de sine, pana la deznadejde, care nu ne e pusa acolo ca s-o ocolim, ci, prin Domnul, sa o infruntam. S-o traversam. Sa bem pana la fund cupa amarului din noi, sa devenim asemenea lui Petru care cu amar plangea (altminteri nu vom putea sa ne asemanam, asa cum nazuim, Domnului, in Ghetsimani...). Nu mai simtim dragoste in noi, nu mai gandim "crestineste", prezentul e pustiu si rece. Suntem cu totul parasiti de har. Ramanem lupi salbatici. Cutremurator. Doar amintirea zilelor frumoase ne mai ajuta sa strigam: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!"...

Sa ne rugam, asadar, si pentru noi. Cred ca si aceasta rugaciune ne sfinteste. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, pe mine, pacatosul!...
E rugaciunea vamesului, pe care o pretuim atat la inceputul Triodului.

Cu vremea, nadajduind la harul lui Dumnezeu, imbinind toate felurile de rugaciuni, in Biserica vietuind, se va implini si Voia lui Dumnezeu in noi, in fiecare si in toti laolalta.
Dumnezeu sa ne ocroteasca! AMIN+