Frica de Dumnezeu

Cristi,te rog din tot sufletul sa nu iti faci nici o grija.Esti un om minunat si un prieten de nadejde.Nu as putea sa te consider niciodata altceva.Nu ai scris tu regulile si faci exact ce as face si eu in locul tau.Inteleg situatia,nu am nici cea mai mica intentie sa te fac pe tine vinovat pt ca iti aperi credinta.Ar fi o nebunie pe care sper sa nu fiu atat de josnic incat sa o pun in practica.Topicul chiar merita sprijinit pentru ca Ioan a avut o idee foarte buna sa abordeze acest subiect,mai ales in ziua de azi.Godspeed prietene :)

Va multumesc, Cristi si Scotland, pentru frumoasa depasire a momentului.
Eu chiar am cerut ajutorul vostru prin propunerea acestei teme. Am ajuns de curand la convingerea ca aici, in Frica de Dumnezeu se pune temelie mare credintei sau se surpa totul. Si am nevoie de ajutor pentru turnarea de fier/beton...:)
Desigur, avem ca sprijn rugaciunea, avem slujbele, desigur. Totusi imi place mult ce scrie aici un batran imbunatatit din vechime (Sfantul Antonie cel Mare):

"Scripturile destule sunt spre invatatura. Dar este inca mai bine a ne indemna si noi unii pe altii intru credinta si a ne mangaia prin cuvinte." (Vietile Sfintilor pe Ianuarie, pag. 311)

(Asta imi pare ca ar merge ca motto pentru intreg forumul nostru!)

[cristiboss56]

Am gasit si "parerea" adminului acestui site , referitoare la tema acestui thread , intr un articol publicat in urma cu ceva timp . Iata continutul articolului :

"Iti poate fi frica de cineva necunoscut sau cunoscut ca fiind un rau factor, dar sa spui ca trebuie sa-ti fie frica de Dumnezeu, dupa cum ne cere Scriptura, pare nefiresc. Si asta pentru ca noi stim ca Dumnezeu doreste sa Se uneasca cu noi, in vreme ce frica ne face sa ne indepartam si sa vedem in cel de care ne-am indepartat pe cineva care ne pune in pericol viata.

Dar frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Frica de Dumnezeu vestita de Scriptura, este frica de a nu-L pierde, este dorinta de a ramane in El si nu de a ne ascunde de El.

Pana la unirea cu Dumnezeu avem nelinisti si temeri. Sa nu uitam ca si Apostolii, dupa rastignirea lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor (Ioan 20, 19). Se temeau pentru ca Duhul nu se pogorase peste ei. Insa, cand omul a ajuns la unirea cu Dumnezeu, el nu se mai tulbura nici daca lumea intreaga s-ar porni impotriva lui. Ajunge la vorbele psalmistului: "Domnul este luminarea mea si mantuirea mea; de cine ma voi teme? Domnul este aparatorul vietii mele; de cine ma voi infricosa? " (Ps. 26, 1-2).

Multe persoane inteleg frica de Dumnezeu ca frica de pedeapsa. Isi spun: "nu fac asta pentru ca nu doresc sa fiu pedepsit". Aceasta frica este specifica celor care nu au progresat in credinta, caci Sfantul Evanghelist Ioan spune ca "in iubire nu este frica" (1 In 4,18). Cel ce a progresat nu savarseste binele nici de teama de a nu fi pedepsit si nici din dorinta de a fi rasplatit, ci pentru ca isi iubeste Parintele.

Dar Parintii considera aceasta frica de pedeapsa ca fiind "inceputul vietii celei adevarate". Frica de pedeapsa aduce constientizarea pacatelor si vesteste chinurile ce vor urma din cauza acestei false vietuiri. Aceasta frica duce spre pocainta, infranare de pacate si efort de implinire a voii lui Dumnezeu. Cu cat inainteaza omul in aceasta lucrare, pe atat de mult locul fricii este luat de dragoste. Progresul duhovnicesc este descris de Sfantul Isaac Sirul astfel: "Omul, cat este in trandavie, se teme de moarte. Iar cand se apropie de Dumnezeu, se teme de judecata. Dar cand a inaintat deplin, a inaintat in dragoste".

In concluzie, trebuie sa stim ca Dumnezeu nu-si doreste copii fricosi, ci persoane implinite pana la "masura barbatului desavarsit, care este Hristos" (Efes. 4, 13)."
Adrian Cocosila

[George.m]

Mare dar e frica de Dumnezeu. Cel ce o simte, cel ce o experiaza, isi da seama cu adevarat cat de importanta e, cat de mult ajuta in urcusul duhovnicesc. Insa, din nefericire pentru om, exista ispita de a nesocoti acest margaritar duhovnicesc, de a-l calca, porceste, in picioare.

Frica de Dumnezeu ne ajuta sa fugim de pacate. Dupa a mea parere, nu simte dragostea de Dumnezeu cel ce nu a gustat frica de El, cel ce inca se zvarcoleste in pacate de toate soiurile. Nu pot spune ca am dragoste daca inca ma hranesc cu carnea fratelui meu.

Nu ne-am mai sfasia intre noi precum fiarele salbatice daca ar licari in noi teama de Dumnezeu. Nu am mai lucra contra Celui de Sus, nu L-am bate, nu L-am scuipa si nu L-am rastigni, nu L-am omori, daca ne-am teme de El. Dracovenia cea mare e ca, nesimtind frica de El, infigem piroane in mainile si picoarele Lui, avand dragostea pe buze.

Dar ce este Frica de (lui) Dumnezeu?
Risca cineva sa incerce o definitie? (poate parea nepotrivit sa cautam o definitie, o forma scurta pentru o realitate atat de vasta, insa tocmai dificultatea acestui demers poate rodi cu folos, daca nu ma insel prea tare).
Mie imi e greu acum, dar ma voi ispiti sa adun cateva cuvinte...

[cristiboss56]

În prealabil postat de ioan cezar

Dar ce este Frica de (lui) Dumnezeu?
Risca cineva sa incerce o definitie? (poate parea nepotrivit sa cautam o definitie, o forma scurta pentru o realitate atat de vasta, insa tocmai dificultatea acestui demers poate rodi cu folos, daca nu ma insel prea tare).
Mie imi e greu acum, dar ma voi ispiti sa adun cateva cuvinte...

Nici nu avem voie a risca o nouă definiţie născocită de mintea noastră, căci avem în Sfânta Scriptură o "definiţie" şi chiar mai multe ! ! ! În Iov se spune clar că: "Iată , frica de Domnul aceasta este, înţelepciunea ; depărtarea de rău , este pricepere " . Iar în proverbe găsim :"Frica Domnului este urârea răului ". Mai sunt o grămadă de "definiţii" , dar în Sfânta Scriptură . Ea stă mereu deschisă pentru toţi . . . Ne aşteaptă ! Să ne apropiem cu frică şi dragoste de ea ! ! !

La tema asta cred că nu poate lipsi cuvântul părintelui Rafail Noica, de aici.

În prealabil postat de cristiboss56

Nici nu avem voie a risca o nouă definiţie născocită de mintea noastră, căci avem în Sfânta Scriptură o "definiţie" şi chiar mai multe ! ! ! În Iov se spune clar că: "Iată , frica de Domnul aceasta este, înţelepciunea ; depărtarea de rău , este pricepere " . Iar în proverbe găsim :"Frica Domnului este urârea răului ". Mai sunt o grămadă de "definiţii" , dar în Sfânta Scriptură . Ea stă mereu deschisă pentru toţi . . . Ne aşteaptă ! Să ne apropiem cu frică şi dragoste de ea ! ! !

Ei da, Cristi, buna recomandarea de a nu inventa sensuri noi, care se departeaza de original, sau, poate mai bine spus de Originar, de Izvor... Nu dorim sa rastalmacim dupa capul nostru, talcuind gresit, riscind sa fim eretici, desigur noi ortodocsii nu ne dorim asta.
Dar erezia este oare doar ce afirmam?
Adica, daca spun o formula corect dar in adancul inimii "rostesc" altfel - lucru pe care il simtim, cand suntem onesti, prin unele semne discrete cunoscute de fiecare (si pe care in mod abuziv si iresponsabil le interpretam mereu ca fiind de la vrajmasul, vai, niciodata din propria stricaciune...) - daca o sucesc in adancul fiintei mele, atunci cum oare se cheama? Bine, nu e erezie, ca la rigoare erezia presupune si afirmatii potrivnice Evangheliei, erezia este o invatatura gresita. Dar nu e, cel putin, un lucru pagubos pentru noi? Nu e in noi o voire straina?
Asadar, fiind un pic mai precaut, mai vigilent spre a nu primi verdictul: "morminte frumos varuite", caut sa cercetez mai in adanc. Si verific prin efortul de a risca o zicere, ca la scoala, cand, spre stimularea intelegerii, spre sporirea tesaturii de sensuri, impingem intentionat elevii sa recreeze lumea! Asta nu inseamna deloc ca ii ispitim sa fie dumnezei, ci pur si simplu tinem cont ca fiecare poarta in e chipul lui Dumnezeu si e capabil sa cugete, sa mediteze, sa riste o aventura a duhului fie si ca exercitiu "de zbor". Apoi e randul nostru sa triem incercarile, sa le dam un sens nobil, sa tragem concluziile. Asa procedeaza un artist al pedagogiei. Restul e dresaj.
Vrea crestinismul sa produca roboti repetitivi? Doamne fereste! E contrar demnitatii umane.
Vrea Biserica sa produca papagali grasi sau oite lesinate, umpluti necritic cu formule neintelese? Doamne fereste! Pe astfel de produse de serie, cu credinta anemica, daca se poate numi credinta ce ruleaza ei, se bazeaza succesul unora care umblu pe strazi si pe la usi cu biblioare contrafacute (eu nu le pot numi Biblia) si care au succes printre oitele noastre slabanogite. Un elev prost, numit tocilar, nu poate rezolva probleme care se abat, sub o forma sau alta, de la algoritmul insusit prin repetitii mecanice.
Adevarul de credinta nu e formula verbala. O sama de cuvinte fara relevanta fiintiala, fara foc viu in ele, fara atingeri bogate ale corzilor sufletesti, fara muzica launtrica, fara perpelire autentica de-ti vine sa urli cand de flacarile iadului cand de desfatari de nespus care bat de la distanta toate grosolaniile lumesti, o astfel de credinta eu nu am la ce o folosi. Nu am fost inviat din morti ca sa devin un sarcofag sau, ma rog, o mumie. Iar crestinismul nu il vad deloc ca pe o imbalsamare ci dimpotriva, este inviere deoarece isi trage forta chiar din Inviere. Din Invierea Domnului care a batut Rastignirea si a calcat moartea.
Asadar, cred ca putem scorni mii si mii de definitii. In scop pedagogic, nu sectar.
Dar, si aici vine valoarea incontestabila a precizarii tale, musai sa revedem apoi textul de baza, si, prin el, Cuvantul.
Sa nu idolatrizam Biblia, ca ne trezim cu ditamai caderea cand ne era lumea mai draga. Ortodoxia nu ramane la Biblie, nu se poticneste de ea, in ciuda faptului ca o numeste Sfanta Scriptura. Nu ne inchinam la Biblie, de care la o adica ne putem dispensa iar unii, fericitii, stim bine ca au reusit aceasta. Ne inchinam la Biblie? Nu, noi ne inchinam numai la Dumnezeu si sfintii Lui prin care insa tot pe El il vedem.
Biblia este un indreptar de mare valoare, urias indreptar si indispensabil noua, de care tinem cont toata viata, ca de o busola fara de care am rataci. Or fi insa unii povatuiti direct de Dumnezeu, dar pentru noi, pentru mine Biblia incep sa inteleg tot mai bine cam ce poate sa imi fie. Dar eu nu voiesc sa ma apropii de ea, eu voiesc sapatrund inlauntru, dincolo de textul sau, de idei sau orice ar tine de lieratura, istorie ori simbolistici, analogii s.a.m.d. Exegeza biblica nu este un sfarsit de drum, vai nu! Ci un mijloc sau, poate, un biet inceput.

Cand am propus sa formulam cateva definitii nu am voit sa indemn la creativitate razvratita, la duhul sectar.
Si nici nu am trecut brusc de partea altor confesiuni, mai "liberale". Ci dimpotriva, nazuiam la o apropiere, prin eforturi personale (si astfel variate), vii, autentice, de insusi mesajul criptic, tainuit in Scriptura.

Nu cred in riscul de a te rataci cand gandesti, cand simti, cand visezi. Daca o faci in cautarea apropierii de Dumnezeu, daca o faci pentru ca simti cum relatia cu Domnul nu poate fi mediocra, atunci risti si te depasesti asa cum bebelusul risca si o apuca la fuga prin casa. Cazind, lovindu-se de obiecte, spargindu-si capul etc. Dar invatind, numai astfel, sa mearga. El stie bine ce face atunci cand noi, din pacate, sarim sa-l protejam si strigam "NU!" prapadindu-i zvacnirea, blocindu-l...
Am avut in copilarie un prieten foarte cuminte. Pana la 14 ani mergea doar cu mamica de mana, peste tot... Nu avea curaj decat sa repete, sa repete, sa repete.
Intr-o zi a indraznit monstruos: a voit sa treaca si el strada, sa ajunga singur la scoala. Pare incredibil dar, prima data cand s-a aventurat sa calce zebra ... l-a calcat o masina. Accident grav, totusi copilul a scapat cu viata. Acum e un barbat intreg la minte si asta doar pentru ca a inteles mai bine decat bietii lui parinti ce i se intamplase de fapt si din ziua aceea nu le-a mai permis, cu pretul vietii, sa ii mai stranguleze libertatea de a fi.
Asa este, de fapt, Dumnezeul nostru. Un astfel de Dumnezeu avem: liber si iubitor de libertate. Razvratirea e cu totul altceva.

Si acum ma lasa te rog sa incerc o definitie! ... :))
Uite, pentru inceput (caci voi slefui, voi reveni cu vremea, inevitabil): frica de Dumnezeu este acea modalitate de fiintare a omului, acea pozitie a credinciosului fata de Domnul, nascuta din mangaierea de nespus a harului, crescuta prin participarea concreta la viata de comuniune a Bisericii, si caracterizata de gingasie extrema, respect tare fata de Domnul, extrema seriozitate a unei constiinte care intelege adanc, pana la os si sange ca fara Domnul nimic nu este si nimic nu poate fi. El, omul.

cam asta ar fi o definitie de lucru, cum mi-a soptit inima.
Am spus ca e caracterizata de gingasie deoarece am fugit odata de la o slujba, o sarbatoare mare, foarte draga mie, pentru ca modul in care se tinea slujba era pur si simplu diktatorial, sau asa mi-a parut mie. Vedeam si nu puteam crede cum se masacreaza sufletul sfintei sarbatori. Mai lipsea pistolul la cap si era gata: incununarea tuturor ereziilor in chiar timpul sfintei sarbatori. Nu asa il simteam eu pe Domnul, nu asa se moaremuceniceste. Nu ar muri nimeni cu draga inima pentru un tiran. Or, s-au jertfit de buna voie milioane de martiri... Din dragoste, iar dragostea este un simtamant extrem de gingas... De aceea detest muzica urlata si ritmurile dracesti. Nu au dragoste, nu apropie suflete ci doar energii nelegate.
Si plecind de la slujba, sfasiat de contradictii caci faceam neacultare, am haladuit prin parc si am deschis o carte cu viata unui sfant. Am plans mult... Apoi am pornit la rugaciune. Si ce am trait era atat de gingas incat m-am oprit, m-am ascuns ca un nebun si, de poti sa crezi, ma traduiam sa nici nu mai respir... De frica sa nu se sparga acel continut extrem de fragil care traia in mine. Era frica mea de Dumnezeu.
Dar am pierdut-o, marlaneste, cum mi-e firea...

Stiu bine ca de ai un strop de ingaduinta pentru mine, vei lua miezul bun al textului meu poate cam patimas... Iar de nu am nici un miez dulce in cuvantul meu, te rog sa imi ierti ratacirea si s-o pui pe seama vreunei adinci neintelegeri si, de-i asa, te rog cu adevarat sa ma povatuiesti.
Domnul sa ne miluiasca! AMIN+