Frica de Dumnezeu

[Erethorn]

Eu am practicat o vreme (pe când eram încă ateu) alpinismul.

Un alpinist care nu se teme de munte este considerat inconştient, nebun. Un alpinist care nu are o frică sănătoasă de munte va muri, mai devreme sau mai târziu.

De ce ? Pentru că muntele este mai mare decât alpinistul şi pentru că toate bucuriile pe care muntele le oferă (şi nu sunt puţine), sunt condiţionate de frica de puterea acestui mare şi puternic munte care îţi poate, într-o clipă, răpi viaţa.

Din această perspectivă, şi din perspectiva (mai târziu dobândită) a creştinismului, care ne oferă cel mai mare munte de escaladat (dumnezeirea) şi cele mai mari bucurii asociate acestei escalade, a nu te teme de Dumnezeu pare o contradicţie logică, o aberaţie, o idioţenie.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Erethorn

Eu am practicat o vreme (pe când eram încă ateu) alpinismul.

Un alpinist care nu se teme de munte este considerat inconştient, nebun. Un alpinist care nu are o frică sănătoasă de munte va muri, mai devreme sau mai târziu.

De ce ? Pentru că muntele este mai mare decât alpinistul şi pentru că toate bucuriile pe care muntele le oferă (şi nu sunt puţine), sunt condiţionate de frica de puterea acestui mare şi puternic munte care îţi poate, într-o clipă, răpi viaţa.

Mai e o chestie aici, domnule Erethorn: ce mai rămâne din plăcerea alpinismului, dacă nu ţi-e frică de munte şi nu realizezi că ţi-ai putea pierde viaţa din nebăgare de seamă ? Păi, atunci mai bine ai face alpinism cu joystick-urile, "participând" la o escaladă virtuală în 3D. Îmi închipui că adevărata bucurie a aplinismului e să ajungi sus, bineştiind pe lângă ce fel de hăuri ai trecut, care te puteau înghiţi într-o clipă.

Dar, ceea ce este valabil pentru alpinism, este valabil şi pentru creştinism. Sunt două sporturi extreme, iar Nicolae Steinhard are o splendidă pagină despre asta. Câtă bucurie trebuie să fie atunci când Tatăl de care te-ai temut o viaţă întreagă îţi deschide uşa şi, cu infinita iubire de care numai El este capabil, îţi spune: "vino la ospăţul pe care l-am pregătit pentru prietenii Fiului Meu ! Vino şi împărţiţi moştenirea Mea !

Şi nu-i aşa că atunci când atârni deasupra unei prăpăstii, într-o coardă care este la îndemâna unui coleg, ar trebui să fii sonat ca să îl înjuri pe acela, să îl blestemi ori să îl chinuieşti în alt fel ? El ar putea să taie coarda de care se agaţă viaţa ta exact când eşti deasupra prăpastiei. Clipa aceea este la alegerea lui liberă. De fapt, este un coleg care pe toate le ţine în mână şi el hotărăşte când jocul s-a terminat. El poate la fel de bine să taie coarda când eşti deasupra prăpastiei sau poate să îţi ofere graţia de a termina escalada când piciorul tău este pe stâncă sigură.