prin fire si prin har

În prealabil postat de N.Priceputu

Nu vă dă nelinişti o situaţie ca asta? Din păcate, asta e trista, cumplita realitate a felului în care trăirea ortodoxă e reflectată în popor.

Frate, sa nu mi-o iei in nume de rau cand iti spun: nu cum e reflectata trairea in popor ma doare pe mine mai tare ci, si inca mai mult s-ar cuveni sa ma doara, cum e reflectata in mine Ortodoxia. Ca si eu fac parte din poporul acesta, si eu sunt partas la faradelege.

Nelinisti sunt, desigur dar ce e de facut?
Nu gasesc mai bun decat continuarea lucrului cu sine, in Biserica, acolo unde suntem fiecare. Pocainta, pocainta, pocainta. Sa invatam pocainta, pana la desavarsire, de se poate! Aceasta e solutia crestinului.
cata vreme nu sunt in miezul pocaintei mele, nu sap si sap si sap in carcasa intunericului meu, voi ajunge sa fiu tot mai nelinistit de ce se intampla in jur - adica imprejurul persoanei mele, imprejurul sufletului meu.

De ne doare soarta lumii noastre, avem o singura cale: sa ne facem pe noi vrednici de roadele Duhului in noi. Staruim indeajuns?
Nu avem biserici bune? Sa ne facem pe noi biserica, sa Il rugam staruitor pe Domnul.
Nu avem manastiri sau nu suntem primiti in ele? Sa devenim noi manastiri, sa rugam pe Domnul.

Am priceput deja viclenia mea: cum incep sa ma vait de orice altceva decat de faptele credintei, e semn ca am incasat o portie de pacaleala. Cad din greu.

Rugaciune, rugaciune, rugaciune... Nu o (mai) fac cum se cuvine? Fireste ca ma apuca bataielile! Ca doar traim intr-o lume deloc prietenoasa sufletului, de mii si mii de ani...
Riscul mereu e cel al lui Petru: o clipa a uitat de Domnul si a devenit atent la talazurile adancului si la cerul intunecat. Rezultatul il stim. Daca nu se trezea sa strige: Doamne!... se scufunda. N-ar mai fi mers pe ape.
Nici noi nu putem calca pe apa tulbure si adanca a vietii noastre, individuale si colective, de nu vom striga neincetat: Doamne!
Dar uitam de aceasta si incepem sa ne tanguim, sa ne speriem. Si riscul e sa intram atat de tare in panica incat sa patim ce stim ca au patit altii: sa fentam lupta cea buna si sa ajungem clienti ai unor tarabe pe care Domnul le-a rasturnat candva.

Linistea si fapta buna sunt in noi, acolo unde este si Imparatia Cerurilor. Inlauntru. Iar acolo ajungem, inaintam, ne mentinem, prin barbatie: rugaciune, post, miluinta, despatimire, pocainta. Nu putem aici, nu putem colo... vedem si regretam. Bun inceput regretul. Dar staruim, cerem, batem, cautam. Ce altceva mai bun?
Avem, slava lui Dumnezeu, Biserica. Stie Domnul de ce e cum este si poate nici nu e cum ni se pare noua ca este. Poate vrem ce nu ar trebui sau poate e bine ce vrem dar treaba fiecaruia e alta.

Iata, postez un fragment din cartea Parintelui Sofronie Zaharov, spre pilda si imbarbatarea noastra.

Dumnezeu sa ne ocroteasca, frate! Nadejde, bucurie, pace intru Hristos Domnul!
Sa ne rugam unii pentru altii. AMIN+

"Doara nu ma voiu duce la un buddhist sau la un mahomedan sa-i intreb: Drept inteleg eu poruncile Domnului?...

Astfel eu cautam, citind cu precadere Noul Legamant, catre sfintitii slujitori ai Bisericii, catre profesorii de Theologie; catre scrierile barbatilor apostolici, ale marilor nevoitori, fara a ocoli si pe cele din trecutul apropiat si pe cele ale contimporanilor mei.
In acea vreme scrierile celor de pe urma putin imi ajutau in chip nemijlocit. In schimb, intalnirea cu scrierile Nevoitorilor corespundea intru totul nevoilor mele. La ei am aflat nu doar povatuiri insuflate pe calea ce mi-o alesesem, ci si multe minunate talcuiri ale evenimentelor duhovnicesti launtrice care imi erau deja cunoscute.
Pe de o parte ma intaream in cunoasterea lumii duhovnicesti, pe de alta intram intr-o lupta incalcita cu slava desarta
Lupta cu slava desarta era asa: descoperind in scrierile lor o potrivire cu experienta mea, se intampla sa simt o revarsare de multumire (de sine) care imi invaluia inima asemenea namolului. Atunci se pierdea viziunea Luminii ceresti, uneori pentru vreme indelungata.
Cand incepeam sa inteleg ceea ce mi se trimitea prin dreapta lui Dumnezeu, atunci "stanga" mea prapadea totul.
Nu o data mi s-a intamplat: ma rog, inecat in lacrimile zdrobirii inimii, si de-abia se iveste undeva langa mine, si inca in aer, un gand de slava desarta, ca ma ridic de la pamant pagubit. Lacrimile s-au dus, sufletul pustiit, trupul zdravan, viata duhovniceasca - s-a dus.
Dupa multe repetari ale acestei napaste am ajuns sa ma ingrozesc la cel mai mic semn al apropierii acestui vrajmas si mi-am intetit plansul pocaintei: "Doamne, sositu-mi-au ucigasii, mantuieste-ma!"
Atunci am inteles de ce Parintii nu iubeau laudele: pana si desavarsitii nu scapau fara o oarecare paguba in dragostea de Dumnezeu.

... in nazuinta noastra de a urma pasilor Lui, la inceput trecem printr-o experienta grea a unei tot mai mari dezgoliri a nimicniciei noastre.
Amar, dar in acelasi timp minunat este acest proces: adancul sau inteles insa ni se descopera de abia in sfarsitul caii.

Astfel, in durerea intregii noastre alcatuiri, ne adancim in marea de lacrimi a pocaintei atotcuprinzatoare. Stim din experienta ca nu este alta cale de a lepada de la noi scarba patimii mandriei pe care am mostenit-o din cadere. In starea unei astfel de pocainte ne deschidem lucrarii Duhului Sfant in noi; lucrare puternica, ce ne da mai nainte a gusta vecinica impreunare cu Dumnezeu."


Selectii din volumul "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este", de Arhimandritul Sofronie, traducere de Ieromonah Rafail (Noica), pag. 182-184

[dobrin7m]

În prealabil postat de ioan cezar

"Doara nu ma voiu duce la un buddhist sau la un mahomedan sa-i intreb: Drept inteleg eu poruncile Domnului?...

Astfel eu cautam, citind cu precadere Noul Legamant, catre sfintitii slujitori ai Bisericii, catre profesorii de Theologie; catre scrierile barbatilor apostolici, ale marilor nevoitori, fara a ocoli si pe cele din trecutul apropiat si pe cele ale contimporanilor mei.
In acea vreme scrierile celor de pe urma putin imi ajutau in chip nemijlocit. In schimb, intalnirea cu scrierile Nevoitorilor corespundea intru totul nevoilor mele. La ei am aflat nu doar povatuiri insuflate pe calea ce mi-o alesesem, ci si multe minunate talcuiri ale evenimentelor duhovnicesti launtrice care imi erau deja cunoscute.
Pe de o parte ma intaream in cunoasterea lumii duhovnicesti, pe de alta intram intr-o lupta incalcita cu slava desarta
Lupta cu slava desarta era asa: descoperind in scrierile lor o potrivire cu experienta mea, se intampla sa simt o revarsare de multumire (de sine) care imi invaluia inima asemenea namolului. Atunci se pierdea viziunea Luminii ceresti, uneori pentru vreme indelungata.
Cand incepeam sa inteleg ceea ce mi se trimitea prin dreapta lui Dumnezeu, atunci "stanga" mea prapadea totul.
Nu o data mi s-a intamplat: ma rog, inecat in lacrimile zdrobirii inimii, si de-abia se iveste undeva langa mine, si inca in aer, un gand de slava desarta, ca ma ridic de la pamant pagubit. Lacrimile s-au dus, sufletul pustiit, trupul zdravan, viata duhovniceasca - s-a dus.
Dupa multe repetari ale acestei napaste am ajuns sa ma ingrozesc la cel mai mic semn al apropierii acestui vrajmas si mi-am intetit plansul pocaintei: "Doamne, sositu-mi-au ucigasii, mantuieste-ma!"
Atunci am inteles de ce Parintii nu iubeau laudele: pana si desavarsitii nu scapau fara o oarecare paguba in dragostea de Dumnezeu.

... in nazuinta noastra de a urma pasilor Lui, la inceput trecem printr-o experienta grea a unei tot mai mari dezgoliri a nimicniciei noastre.
Amar, dar in acelasi timp minunat este acest proces: adancul sau inteles insa ni se descopera de abia in sfarsitul caii.

Astfel, in durerea intregii noastre alcatuiri, ne adancim in marea de lacrimi a pocaintei atotcuprinzatoare. Stim din experienta ca nu este alta cale de a lepada de la noi scarba patimii mandriei pe care am mostenit-o din cadere. In starea unei astfel de pocainte ne deschidem lucrarii Duhului Sfant in noi; lucrare puternica, ce ne da mai nainte a gusta vecinica impreunare cu Dumnezeu."


Selectii din volumul "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este", de Arhimandritul Sofronie, traducere de Ieromonah Rafail (Noica), pag. 182-184

Multumesc, multumesc , multumesc. Simt lupta asta zilnic, duc un razboi in mintea mea extraordinar. este exact cum spune Parintele. intai lupta este in fapta apoi trece in minte, iar cand scapi ma gandesc ca dispare si din minte. inca nu stiu, si cine stie daca voi ajunge sa stiu.
pana una alta, pentru ca sunt slaba fug: sa scriu, daca pic, de ex. (de aceea am lipsit de pe forum o perioada) si acum ma pedepsesc singura de fiecare data cand in gand incolteste pacatul.
Parintele meu imi spunea: grija mare, suntem pe muchie de cutit cu slava desarta.
cum sa ma feresc de ea? sa repeti in gand mereu ca esti o pacatoasa , cand esti laudata sa te gandesti la pacate, la neputinta ta, sa nu astepti multumire pentru ca imediat incolteste slava, sa fugi cat poti de toate acestea. sa faci rugaciune si metanii umilindu-ti sufletul pacatos.

În prealabil postat de ioan cezar

Frate, sa nu mi-o iei in nume de rau cand iti spun: nu cum e reflectata trairea in popor ma doare pe mine mai tare ci, si inca mai mult s-ar cuveni sa ma doara, cum e reflectata in mine Ortodoxia. Ca si eu fac parte din poporul acesta, si eu sunt partas la faradelege.

Cum aş putea să ţi-o iau în nume de rău? Sunt de acord cu fiecare cuvânt pe care l-ai scris. Nu putem schimba lumea decât schimbându-ne pe noi înşine.
Însă cred că efortul acesta nu trebuie să fie doar individual, ci (conştientizez asta tot mai mult) comunitar. Trăirea în Biserică trebuie să fie o trăire împreună. Poate şi noi ne străduim să facem asta, mai întâlnindu-ne (fie şi aici, pe forum), vorbind unii cu alţii, învăţând unii de la alţii. Trebuie să tindem nu doar vertical, către Dumnezeu, ci şi orizontal, către semeni. De fapt, cred că acestea două nu pot merge decât împreună.

În prealabil postat de N.Priceputu

Cum aş putea să ţi-o iau în nume de rău? Sunt de acord cu fiecare cuvânt pe care l-ai scris. Nu putem schimba lumea decât schimbându-ne pe noi înşine.
Însă cred că efortul acesta nu trebuie să fie doar individual, ci (conştientizez asta tot mai mult) comunitar. Trăirea în Biserică trebuie să fie o trăire împreună. Poate şi noi ne străduim să facem asta, mai întâlnindu-ne (fie şi aici, pe forum), vorbind unii cu alţii, învăţând unii de la alţii. Trebuie să tindem nu doar vertical, către Dumnezeu, ci şi orizontal, către semeni. De fapt, cred că acestea două nu pot merge decât împreună.

Da, in acelasi sens incerc si eu si, bucurie, bag seama ca se-ntampla si cu altii. Nu doar ma zbat cum pot ci apreciez, cu recunostinta, efortul jertfelnic al celorlalti. Primim si daruim, fiecare dupa puteri, ne purtam unii altora poverile in felurite chipuri. Si-n toate slava lui Dumnezeu!
Ortodoxie este impletirea efortului personal cu folosul aproapelui. Nu daltuiesc la mine doar pentru a ma satisface in narcisismul perfectiunii (Doamne fereste!) ci imi orientez munca, prin harul Domnului, cu gandul la El, dupa impactul meu asupra lumii, luind aminte la aproapele, spre folosul lui. Cat facem fiecare aceasta, atata pace, binecuvantarea lui Hristos, bucurie in grupurile de oameni, in comunitate.

Lumea serveste si ca oglinda a miscarilor ascunse dinlauntrul meu. Bag tot mai mult de seama aceasta, in ultima vreme. De pilda, cand imi retin pornirea egoista de a avea buzunarul plin si dau altuia un (mic sau mai mare) ajutor, atunci nu am decat de remarcat reactia, replica (nu stiu bine cum sa ma exprim) lumii fata de mine. E posibil sa mi se raspunda inmultit pe acelasi nivel (pot primi altadata mult mai mult decat am oferit). Alteori in lumea din afara, in relatiile mele, pot avea impresia grabita ca am primit NErecunostinta, dar si aceasta e spre folosul meu, un dar chiar mai mare intrucat imi serveste la slefuirea unei asperitati pe care nu le banuiam. Fin lucreaza Dumnezeu! Deosebit de grosolan si greoi fiind ochiul si aportul nostru, uneori... Si mereu staruieste Domnul spre folosul celor care cauta sa se apropie de El, sa se goleasca de lanturile Mamonei, sa isi recupereze Libertatea Dintai.
Imi pare ca aceasta constiinta lumeasca survenita prin pacat, in Rai, se leapada treptat doar bagind de seama, prin harul lui Dumnezeu, ca stam in ghicitura lumii. Avem de razbatut prin insasi constiinta noastra! Ceea imi dau seama constient voiesc sa il iau doar ca indiciu pentru o cunoastere mai fina, cu ochi launtric, ce se deschide treptat prin modul nou de viata adus de Hristos si dezvoltat de Duhul in Biserica.
Constiinta ordinara o voiesc doar un punct de plecare iar nu un dat final, cum imi parea pana acum, lumeste...
Ce incantat eram de o concluzie, dupa multe eforturiale ratiunii mele, vai... Abia acum imi dau seama ca ar fi dimpotriva, abia un punct de plecare spre intelesuri cu totul altele, tainice...
Spuneam mai ieri/alaltaieri ca sufletul meu se simte in Ortodoxie ca fiind Acasa. Intr-un fel imi mentin opinia dar, reflectind mai ascutit, mai degraba as zice: nu inca, nu Acasa, dar cu adevarat pe Drumul Fiului Risipitor spre Acasa! Lung este drumul... greu si frumos.
Slava lui Dumnezeu pentru toate! AMIN+

P.S. Poate e o extindere exagerata dar, meditind la deschiderea obligatorie catre aproapele, fara a neglija Doamne fereste persoana concreta din relatia fiecarui om, imi pare acum ca ... aproapele cel mai deaproape e ... inlauntrul fiecaruia. Imi pare acum ca nu ne iubim indeajuns aproapele launtric, omul duhovnicesc in care zace, vai (zace din pricina orbirii noastre impietrite, a ochiului interior inchis), durerea si dragostea Tatalui si a Fiului pentru noi.
Actul meu egoist fata de aproapele cel dimprejur se savarseste mai intai in relatia mintii mele egoiste, posesive (incarcata de mandrie), cu omul launtric din camara sufletului.
Cata pace prin iubire jertfelnica am intre mintea mea complicata foarte si omul launtric (gura lui Dumnezeu in mine) atata fapta buna am si cu aproapele. Atata dreptate. Cel mai bine asta se vede in lucrarea modesta a rugaciunii, apoi in nevointele, in infranarea de tot felul, si se incearca indeosebi in ascultarea de duhovnic...

Monahul interior imi pare cu adevarat o realitate accesibila si obligatorie pentru mantuire, obtinuta prin rodirea, prin harul Domnului, a efortului de unire dintre mintea mea lumeasca si omul launtric. Aceasta unire se face smerit. De aceea ne cerem mai intai duhul umilit, inima infranta si smerita. Pacea dinlauntru, care iradiaza si in relatiile cu semenii, se castiga prin lepadarea de ambitiile copilaresti ale mintii mele lumesti, care s-a domolit, ca o fiara imblanzita, la usa omului launtric, sfantul din noi... Cand petrecerea dintre mintea mea mangaiata de simplitate (da-ne, Doamne!) si omul launtric a devenit posibila, a devenit deja concreta, painea noastra dintre noi se frange ca si singura, exact pe mijloc, fara vreun efort din partea noastra - semn ca Hristos este in sfarsit prezent acolo, aici, in noi si intre noi. Abia aceasta-mi pare ca incepe sa se cheme mantuire.

[dobrin7m]

În prealabil postat de ioan cezar

Frate, sa nu mi-o iei in nume de rau cand iti spun: nu cum e reflectata trairea in popor ma doare pe mine mai tare ci, si inca mai mult s-ar cuveni sa ma doara, cum e reflectata in mine Ortodoxia. Ca si eu fac parte din poporul acesta, si eu sunt partas la faradelege.

Nelinisti sunt, desigur dar ce e de facut?
Nu gasesc mai bun decat continuarea lucrului cu sine, in Biserica, acolo unde suntem fiecare. Pocainta, pocainta, pocainta. Sa invatam pocainta, pana la desavarsire, de se poate! Aceasta e solutia crestinului.
cata vreme nu sunt in miezul pocaintei mele, nu sap si sap si sap in carcasa intunericului meu, voi ajunge sa fiu tot mai nelinistit de ce se intampla in jur - adica imprejurul persoanei mele, imprejurul sufletului meu.

De ne doare soarta lumii noastre, avem o singura cale: sa ne facem pe noi vrednici de roadele Duhului in noi. Staruim indeajuns?
Nu avem biserici bune? Sa ne facem pe noi biserica, sa Il rugam staruitor pe Domnul.
Nu avem manastiri sau nu suntem primiti in ele? Sa devenim noi manastiri, sa rugam pe Domnul.

Am priceput deja viclenia mea: cum incep sa ma vait de orice altceva decat de faptele credintei, e semn ca am incasat o portie de pacaleala. Cad din greu.

Rugaciune, rugaciune, rugaciune... Nu o (mai) fac cum se cuvine? Fireste ca ma apuca bataielile! Ca doar traim intr-o lume deloc prietenoasa sufletului, de mii si mii de ani...
Riscul mereu e cel al lui Petru: o clipa a uitat de Domnul si a devenit atent la talazurile adancului si la cerul intunecat. Rezultatul il stim. Daca nu se trezea sa strige: Doamne!... se scufunda. N-ar mai fi mers pe ape.
Nici noi nu putem calca pe apa tulbure si adanca a vietii noastre, individuale si colective, de nu vom striga neincetat: Doamne!
Dar uitam de aceasta si incepem sa ne tanguim, sa ne speriem. Si riscul e sa intram atat de tare in panica incat sa patim ce stim ca au patit altii: sa fentam lupta cea buna si sa ajungem clienti ai unor tarabe pe care Domnul le-a rasturnat candva.

Linistea si fapta buna sunt in noi, acolo unde este si Imparatia Cerurilor. Inlauntru. Iar acolo ajungem, inaintam, ne mentinem, prin barbatie: rugaciune, post, miluinta, despatimire, pocainta. Nu putem aici, nu putem colo... vedem si regretam. Bun inceput regretul. Dar staruim, cerem, batem, cautam. Ce altceva mai bun?
Avem, slava lui Dumnezeu, Biserica. Stie Domnul de ce e cum este si poate nici nu e cum ni se pare noua ca este. Poate vrem ce nu ar trebui sau poate e bine ce vrem dar treaba fiecaruia e alta.

Iata, postez un fragment din cartea Parintelui Sofronie Zaharov, spre pilda si imbarbatarea noastra.

Dumnezeu sa ne ocroteasca, frate! Nadejde, bucurie, pace intru Hristos Domnul!
Sa ne rugam unii pentru altii. AMIN+

Aceasta este intradevar o vorba si o cugetare foarte frumoasa. Sper ca toti sa o inteleaga pe deplin.

Da, cu riscul de a fi acuzati ca nu ne iubim semenii, nu avem alta cale decat ca intai sa ne indreptam pe noi in toate virtutile noastre, sa le facem curate si drepte si apoi sa putem aplica virtutile dumenzeieste. pana atunci, toate faptele ce le facem sa le numim false virtuti. Iubesc, da iubesc cu iubire omeneasca, deci cu o falsa virtute de iubire. Miluiesc, da miluiesc cu mila omeneasca, deci cu falsa virtute de mila.

frumos sesizat, frate Ioane.

Inchei cu o remarca ce ma macina de ieri intr-una, legat de certurile de pe forum si motivul pentru care se intampla.
Hristos a spus: unde sunt doi trei adunati in numele Meu voi fi si Eu impreuna cu ei.
asta ar insemna ca intre acei oameni va exista pacea, linistea si armonia.
Intru-cat aici de multe ori nu este pace, si liniste , si armonie ma gandesc ca printre noi sunt si oameni care fara sa isi dea seama nu sunt adunati aici in numele lui Hristos.
Acum , fiecare, sa purcedem a cerceta inlautrul nostru si sa vedem daca gasim acolo numele lui Hristos. Cum ne dam seama? Simplu: am incalcat vreo porunca, am mahnit aproapele cu vorba, am jignit fara sa vreau sau cu vointa, chiar si subtil si maiastru, de ce sunt aici, de scriu, de ce comunic cu ceilalti, in ce scop, am vreun scop, nu am, vreau sa arat arta mea literara, imaginatia mea, nu vreau sa arat nimic, imi pierd timpul, nu mi-l pierd, rad de oameni, nu rad, imi satisfac o placere, nu mi-o satisfac, si lista continua.
Cu iertare

PS. Ieri mi-a venit in gand sa scriu aici ceva frumos, ce citisem la parintele Cleopa, si imediat mi-a venit gandul, sa vezi ca vor fi oameni sa le placa ce ai scris. Atunci am zis: aha, bravo suflet pacatos, maine nu mai scrii nimic frumos, stai in banca ta si nu scrii. va marturisesc asta, cu sinceritate.
Acum am scris purtata de inima nu de minte , si a fost spontan, deci de e vreo greseala iertati , iar cele spuse de Parintele Cleopa va las sa le cititi voi in Lumina si faptele credintei si va doresc sa va bucurati de intelepciunea gasita.