prin fire si prin har

[MariS_]

În prealabil postat de ioan cezar

Ei bine, nu voiesc sa transfer supararea asupra voastra, bunule MariS_, din doua motive importante: nu sunt deloc suparat pe Scotland, cum s-a putut intelege, poate; am eu deja o suparare cu prietenul meu MariS_ dar nu voiesc deocamdata sa ii dau curs, mai bine o las sa se dizolve singura, ca tine mai mult de mine decat de fratia voastra.

Deci credeti-ma, MariS si Scotland, ca nu de suparare pe vreunul dintre voi e vorba aici. Cum de s-a putut intelege asa? Probabil nu am fost deloc atent la exprimare sau pur si simplu am transferat alta suparare pe care o aveam eu personal aseara din situatia mea de viata si s-a vazut in scris. De fapt chiar am refacut postarea, deoarec eprima era mai dura, ciudat, iar eu nu voiam sa transmit acea duritate. Venea deci din alta parte. Dar a avut un efect negativ, imi pare. Ma iertati!
Sunt mahnit, totusi, deoarece din postarea lui Scotland a reiesit o imagine dubioasa asupra Ortodoxiei. Daca ea apartine unui ortodox, cu atat mai rau. Pentru el, ortodoxul care isi face griji de soarta Ortodoxiei in loc sa isi cultive un duh mai aplecat spre lucrarea nevointei. In fine, treaba dumnealui.

Sunt cat pot de onest si deschis atunci cand spun ca nu putem cunoaste Ortodoxia privind peste gard. E atat de vasta!...
Stiu ca o cunoastem doar prin participare la viata Bisericii. Stiu nu doar din cartile noastre ci, un pic si din experienta personala.
E deci nepotrivit sa criticam ceva despre care avem doar informatii iar nu experienta traita. Exagerez oare, spunind asa?
Iar intre crestini sunt si oameni care au variate opinii, care chiar uita o clipa sau o vreme care le e rostul si fapta buna. Dar se vor trezi ei, cu ajutorul lui Dumnezeu si al fratilor crestini, nadajduiesc.

In fine, daca mi-ar fi indiferenta prietenia mea cu MariS_, cu Scotland... atunci nu m-as implica atat de mult. Si nu impotriva voastra am scris, ci am reafirmat duhul in care traiesc, pe care l-am primit in dar fara a-l cinsti indeajuns si pe care il consider cu adevarat ortodox.

Spunea Scotland ca iubeste, in maniera nordicului, geometriile spiritului. Cam asa ceva. Foarte bine! Avem o pasiune comuna! De aceea, sa imi fie ingaduit sa mai trag o diagonala, sa mai retusez un unghi, sa mai nivelez un colt de cerc ori sa ridic pur sisimplu, in ciuda vecinatatii arhitecturale o basilica mica langa o catedrala impunatoare.

N-o mai luati in duh de conflict. Daca sesizati ca scriu poate mai categoric, va rog sa fiti buni si sa acceptati ca am si eu nevoie sa imi reafirm niste lucruri de baza ale credintei mele, asa cum o traiesc personal.
De ce v-ar ofensa, in definitiv, un astfel de lucru?...
De ce trebuie sa fim mereu in acord total? Doar de dragul acordului in sine? Putem pierde totusi alte lucruri mai importante, cred eu.
Oricum, regret ca am prilejuit iarasi rani ale sentimentelor. Va rog sa ma iertati!

Pentru mine ramai acelasi prieten, draga Cezar, nu sunt mahnit, dimpotriva, sunt bucuros ca s-au lamurit lucrurile. Eu imi cer iertare ca m-am pripit. N-am scuze. Pentru mine Ortodoxia nu poate avea o imagine dubioasa, dubiosi imi par doar aceia ce o trambiteaza. Dar asta e, asa cum spui si tu, nu trebuie sa avem absolut toti aceleasi idei. Eu, de exemplu, nu mi-am propus sa apar Ortodoxia, nu mi-am propus sa apar pe Hristos, ar fi si ridicul, un purice, un fir de praf sa se laude ca apara elefantul! Comparatia poate fi considerata nepotrivita, dar alta nu am avut pe moment. Ortodoxia se apara prin trairea ei de catre oameni, prin roadele care emana din ea. Or, noi, uneori, mai mult acoperim aceste roade, care sunt blandetea si bunatatea si smerenia, cu "strigatele" noastre ca de reclama comerciala si cu insistenta de a o vari pe gat oricarui trecator prin zona. Si p-orma ne miram ca acesta o refuza. Daca, insa, o traim frumos atunci "vecinul" va vedea singur ca e buna. Altfel, "agitatie multa si par putin"- cum spunea unul mai rau cand a tuns pisica. Iarta-ma si tu pe mine, nevrednicul. Domnul cu tine, prietene!
Har, smerenie si jertfa de sine.

[cristiboss56]

În prealabil postat de MariS_

Pentru mine ramai acelasi prieten, draga Cezar, nu sunt mahnit, dimpotriva, sunt bucuros ca s-au lamurit lucrurile. Eu imi cer iertare ca m-am pripit. N-am scuze. Pentru mine Ortodoxia nu poate avea o imagine dubioasa, dubiosi imi par doar aceia ce o trambiteaza. Dar asta e, asa cum spui si tu, nu trebuie sa avem absolut toti aceleasi idei. Eu, de exemplu, nu mi-am propus sa apar Ortodoxia, nu mi-am propus sa apar pe Hristos, ar fi si ridicul, un purice, un fir de praf sa se laude ca apara elefantul! Comparatia poate fi considerata nepotrivita, dar alta nu am avut pe moment. Ortodoxia se apara prin trairea ei de catre oameni, prin roadele care emana din ea. Or, noi, uneori, mai mult acoperim aceste roade, care sunt blandetea si bunatatea si smerenia, cu "strigatele" noastre ca de reclama comerciala si cu insistenta de a o vari pe gat oricarui trecator prin zona. Si p-orma ne miram ca acesta o refuza. Daca, insa, o traim frumos atunci "vecinul" va vedea singur ca e buna. Altfel, "agitatie multa si par putin"- cum spunea unul mai rau cand a tuns pisica. Iarta-ma si tu pe mine, nevrednicul. Domnul cu tine, prietene!
Har, smerenie si jertfa de sine.

Draga MariS_ , un om ce propovaduieste iubirea la Maxim precum o faci , nu are cum sa nu-i iubeasca deopotriva pe toti , si pe cei ce fac "propaganda "ortodoxiei , cat si pe cei ce fac "propaganda la Maxim iubirii , iertarii , adica bla blauri pe hartie , doar , ca sa dea bine la public ! Ori , nu asta-i telul nostru , domnule draga ! Ortodoxia , precum am amintit si astazi la o intalnire in direct cu Ioan si alti forumisti , se face pe teren , frate ! Intelegi mataluta ? Nu de compozitii literare are nevoie ORTODOXIA , nu de filozofi si visatori , ce stau ascunsi doar dupa monitor ! Nu , domnule , nu are nevoie de actori aceasta ORTODOXIE , ci de oameni implicati in VIATA , in durerea altora. . .
Sper sa intelegi bunule !

Eu nu-l bănuiesc pe Scot decât de intenţii bune. Nu cred că ce a scris reprezintă un atac la Ortodoxie. Cred că, din contră, e un semnal de alarmă la felul în care noi o trăim. Că avem o comoară, dar nu prea o fructificăm. Că Ortodoxia se cunoaşte în Biserică e adevărat. Dar roadele ei n-ar trebui să se vadă şi în lume? Dacă spunem că suntem în mare majoritate creştini ortodocşi, lumea în care trăim n-ar trebui şi ea să fie la fel de creştină? Cred că ne este de folos să ne vedem păcatele, scăderile, ca să le îndreptăm. Iar celor de alte confesiuni care, de bună-credinţă, ni le arată, să le mulţumim, pentru că vor să facă din noi nişte creştini mai buni; mai ortodocşi.

Pe cine, oare, nu îngrijorează felul în care arată lumea actuală, societatea noastră, neamul nostru? Oare cei care fac televiziunea, publiciatea, care publică reviste deocheate nu tot din neamul nostru ortodox sunt? Nu o consecinţă a felului în care e trăită credinţa noastră e realitatea tot mai sufocată de păcate în care trăim? Unde sunt roadele credinţei noastre?
De ce să ne simţim ofensaţi, căci nu de frumuseţea Ortodoxiei primelor veacuri s-a legat cineva. Pe asta cei mai mulţi o recunosc. E vorba de Ortodoxia actuală. Dacă o comparăm pe aceasta cu cea de atunci, ce vom obţine? N-ar trebui, oare, să facem cu toţii pocăinţă şi să căutăm să trăim cu adevărat dreapta credinţă?

M-a îngrijorat foarte mult un filmuleţ făcut într-un sat din ţară, unde oamenii erau întrebaţi, simplu, care este diferenţa dintre Paşti şi Crăciun. Poate nu vă vine să credeţi, dar mulţi spuneau că nu ştiu sau că de Paşti se taie mielul iar de Crăciun porcul. Şi nu glumeau. Apoi venea următoarea întrebare: dar mergeţi la biserică? Răspuns: „Da, merg, ţin posturile, mă spovedesc, mă împărtăşesc...”
Nu vă dă nelinişti o situaţie ca asta? Din păcate, asta e trista, cumplita realitate a felului în care trăirea ortodoxă e reflectată în popor. Pe terenul acesta, de altfel, înţelenit, nelucrat, prind, de altfel, foarte bine seminţele aruncate de neoprotestanţi.

Dacă greşesc în aprecierile mele, vă rog să mă corectaţi, ajutându-mă să înţeleg cum se cuvine.

Eu,la finalul acelei postari care vad ca a aprins asa de tare spiritele, am spus: ,,In general problemele cel mai greu de depasit sunt cele din interior.Am observat asta in istorie dar cred ca se aplica si in alte situatii.Depinde de fiecare unde cauta problema dar,in general,exemplul personal convinge cel mai bine,indiferent de barca :)Daca este sa ma intrebi pe mine este o problema general valabila la ora asta".

O sa incerc sa fiu mai clar:este o problema general valabila,indiferent de barca(a se citi confesiune)faptul ca la acest moment,din ce am observat eu prin lume,toate confesiunile crestine au probleme/zbater interne,putini fiind cei care chiar pot fi dati exemplu de traire autentica,reala.Acest lucru nu trebuie aruncat doar in carca ortodocsilor(de aceea am si spus
,,problema generala") pentru ca am vazut acesta lipsa de exemplu in traire cam peste tot.Acest lucru nu este un efect recent,are cauze vechi.In toate confesiunile,dar absolut in toate,am remarcat doua tendinte: prima este ca o parte a credinciosilor pun problemelor pe seama unor factori externi confesiunii lor iar altii le cauta in interior,incercand sa vada daca totul este asa cum ar trebui.In ambele situatii abordarea determina concluzia precum si actiunea ulterioara.Sunt si situatii in care cele doua posibilitati sunt impletite(fiecare cu ponderea ei) dar exemplul personal este insa la fel de valabil in ambele abordari.

Acum mult timp,citind Faptele Apostolilor,am remarcat o uriasa diferenta intre trairea celor de atunci,modul cum intelegeau sa-si traiasca credinta si sa o inteleaga,in raport de cum au evoluat lucrurile pana in prezent.Nu sunt adeptul idealizarii perioadei Bisericii Primare,o tentatie din ce in ce mai prezenta in zilele noastre,pe sistem ,,ad fontes".Prin urmare am inceput o lunga,foarte lunga,cautare a motivelor si acesta cautare m-a dus in fata unor concluzii dintre cele mai surprinzatoare.Intrucat mai am mult pana la finalul cautarii,neavand nici o garantie ca o voi termina in acesta viata,as evita sa fac aprecieri pe sistem ,,acesta este situatia in detaliu" cu privire la alte confesiuni decat cea din care fac eu parte dar cred ca orice om corect cu sine insusi daca isi pune anumite intrebari va fi inevitabil sa nu se pozitioneze fix un fata unor aspecte extrem de complexe.

Prin urmare opinia pe care am citat-o este valabila cam pentru toti,desi era referitoare la ortodocsi.Peste tot intre ce se spune si ce se observa in realitate este o diferenta aproape socanta,din punctul meu de vedere,nu am pretentia ca as avea dreptate,este doar o opinie.Chiar si pe acest forum,de multe ori precum o mare-n furtuna,am observat numeroase zbateri ale credinciosilor care se confruntau cu aspecte departe de intelegerea pe care ei o aveau cu privire la cum ar trebui traita credinta lor.Aceste dileme le-am remarcat peste tot,in tot crestinismul.Insa am observat,si acest topic mi-a confirmat ceea ce stiam,ca nu este deloc bine,cand esti un strain/intrus sa le spui unor oameni ce crezi tu sau cum se vede din exterior o situatie.Poate si pentru motivul,intemeiat as spune,ca nepracticand credinta lor pot sa-ti scape elemente esentiale.Cred ca este o critica rezonabila.Probabil ca singurul loc unde am dreptul moral sa formulez critici este in cadrul confesiunii mele.Pana la urma nimeni nu este doritor ca un strain de credinta ta sa se apuce sa-ti spuna ce nu-i bine si ce este bine.Fie si doar un aspect psihologic,dar este etern valabil.

Prin urmare as dori ca postarea mea sa nu fie considerata o critica generala sau particulara,nici altii nu stiu cum imi traiesc eu credinta si nici eu nu am dreptul sa ma bag in modul cum altcineva si-o traieste.Dupa cum ati putut vedea,in aceea opinie,si in cadrul confesiunii dvs exista oameni care isi pun aceleasi probleme precum cele pe care le analizez eu.Sper ca anul acesta sa pot sa analizez impreuna cu cei din confesiunea mea concluziile mele,fie si de moment, in raport de ce traim la noi in confesiune,ce am invatat eu bun de la altii si cum sa evitam greseli pe care toti se pare ca le facem cumva.O singura problema v-as mentiona,si prefer sa o spun decat sa tac,desi poate voi supara.Nu-i bai,plec si va trece repede.Dezbinarea este mereu o boala interna grava,cu consecinte severe.Acesta problema afecteaza,acum sau in viitor,dar de obicei are efecte in raport de evenimente ce se pot intimpla,ciclic sau nu,prin istorie.Si in acest caz exemplul personal,trairea indviduala unita in trairea colectiva,va fi un liant extrem de puternic in timpurile ce vor urma,timpuri care,din ce vad,vor fi extrem de tulburi.

Acestea fiind spuse sper sa fi lamurit pozitia mea in asa fel incat fiecare sa nu mai fie nevoit sa se enerveze cu privire la ce spun si sa discute aspecte mult mai ziditoare pentru mantuirea sa.Dumnezeu sa ne apere.

În prealabil postat de N.Priceputu

Nu vă dă nelinişti o situaţie ca asta? Din păcate, asta e trista, cumplita realitate a felului în care trăirea ortodoxă e reflectată în popor.

Frate, sa nu mi-o iei in nume de rau cand iti spun: nu cum e reflectata trairea in popor ma doare pe mine mai tare ci, si inca mai mult s-ar cuveni sa ma doara, cum e reflectata in mine Ortodoxia. Ca si eu fac parte din poporul acesta, si eu sunt partas la faradelege.

Nelinisti sunt, desigur dar ce e de facut?
Nu gasesc mai bun decat continuarea lucrului cu sine, in Biserica, acolo unde suntem fiecare. Pocainta, pocainta, pocainta. Sa invatam pocainta, pana la desavarsire, de se poate! Aceasta e solutia crestinului.
cata vreme nu sunt in miezul pocaintei mele, nu sap si sap si sap in carcasa intunericului meu, voi ajunge sa fiu tot mai nelinistit de ce se intampla in jur - adica imprejurul persoanei mele, imprejurul sufletului meu.

De ne doare soarta lumii noastre, avem o singura cale: sa ne facem pe noi vrednici de roadele Duhului in noi. Staruim indeajuns?
Nu avem biserici bune? Sa ne facem pe noi biserica, sa Il rugam staruitor pe Domnul.
Nu avem manastiri sau nu suntem primiti in ele? Sa devenim noi manastiri, sa rugam pe Domnul.

Am priceput deja viclenia mea: cum incep sa ma vait de orice altceva decat de faptele credintei, e semn ca am incasat o portie de pacaleala. Cad din greu.

Rugaciune, rugaciune, rugaciune... Nu o (mai) fac cum se cuvine? Fireste ca ma apuca bataielile! Ca doar traim intr-o lume deloc prietenoasa sufletului, de mii si mii de ani...
Riscul mereu e cel al lui Petru: o clipa a uitat de Domnul si a devenit atent la talazurile adancului si la cerul intunecat. Rezultatul il stim. Daca nu se trezea sa strige: Doamne!... se scufunda. N-ar mai fi mers pe ape.
Nici noi nu putem calca pe apa tulbure si adanca a vietii noastre, individuale si colective, de nu vom striga neincetat: Doamne!
Dar uitam de aceasta si incepem sa ne tanguim, sa ne speriem. Si riscul e sa intram atat de tare in panica incat sa patim ce stim ca au patit altii: sa fentam lupta cea buna si sa ajungem clienti ai unor tarabe pe care Domnul le-a rasturnat candva.

Linistea si fapta buna sunt in noi, acolo unde este si Imparatia Cerurilor. Inlauntru. Iar acolo ajungem, inaintam, ne mentinem, prin barbatie: rugaciune, post, miluinta, despatimire, pocainta. Nu putem aici, nu putem colo... vedem si regretam. Bun inceput regretul. Dar staruim, cerem, batem, cautam. Ce altceva mai bun?
Avem, slava lui Dumnezeu, Biserica. Stie Domnul de ce e cum este si poate nici nu e cum ni se pare noua ca este. Poate vrem ce nu ar trebui sau poate e bine ce vrem dar treaba fiecaruia e alta.

Iata, postez un fragment din cartea Parintelui Sofronie Zaharov, spre pilda si imbarbatarea noastra.

Dumnezeu sa ne ocroteasca, frate! Nadejde, bucurie, pace intru Hristos Domnul!
Sa ne rugam unii pentru altii. AMIN+

"Doara nu ma voiu duce la un buddhist sau la un mahomedan sa-i intreb: Drept inteleg eu poruncile Domnului?...

Astfel eu cautam, citind cu precadere Noul Legamant, catre sfintitii slujitori ai Bisericii, catre profesorii de Theologie; catre scrierile barbatilor apostolici, ale marilor nevoitori, fara a ocoli si pe cele din trecutul apropiat si pe cele ale contimporanilor mei.
In acea vreme scrierile celor de pe urma putin imi ajutau in chip nemijlocit. In schimb, intalnirea cu scrierile Nevoitorilor corespundea intru totul nevoilor mele. La ei am aflat nu doar povatuiri insuflate pe calea ce mi-o alesesem, ci si multe minunate talcuiri ale evenimentelor duhovnicesti launtrice care imi erau deja cunoscute.
Pe de o parte ma intaream in cunoasterea lumii duhovnicesti, pe de alta intram intr-o lupta incalcita cu slava desarta
Lupta cu slava desarta era asa: descoperind in scrierile lor o potrivire cu experienta mea, se intampla sa simt o revarsare de multumire (de sine) care imi invaluia inima asemenea namolului. Atunci se pierdea viziunea Luminii ceresti, uneori pentru vreme indelungata.
Cand incepeam sa inteleg ceea ce mi se trimitea prin dreapta lui Dumnezeu, atunci "stanga" mea prapadea totul.
Nu o data mi s-a intamplat: ma rog, inecat in lacrimile zdrobirii inimii, si de-abia se iveste undeva langa mine, si inca in aer, un gand de slava desarta, ca ma ridic de la pamant pagubit. Lacrimile s-au dus, sufletul pustiit, trupul zdravan, viata duhovniceasca - s-a dus.
Dupa multe repetari ale acestei napaste am ajuns sa ma ingrozesc la cel mai mic semn al apropierii acestui vrajmas si mi-am intetit plansul pocaintei: "Doamne, sositu-mi-au ucigasii, mantuieste-ma!"
Atunci am inteles de ce Parintii nu iubeau laudele: pana si desavarsitii nu scapau fara o oarecare paguba in dragostea de Dumnezeu.

... in nazuinta noastra de a urma pasilor Lui, la inceput trecem printr-o experienta grea a unei tot mai mari dezgoliri a nimicniciei noastre.
Amar, dar in acelasi timp minunat este acest proces: adancul sau inteles insa ni se descopera de abia in sfarsitul caii.

Astfel, in durerea intregii noastre alcatuiri, ne adancim in marea de lacrimi a pocaintei atotcuprinzatoare. Stim din experienta ca nu este alta cale de a lepada de la noi scarba patimii mandriei pe care am mostenit-o din cadere. In starea unei astfel de pocainte ne deschidem lucrarii Duhului Sfant in noi; lucrare puternica, ce ne da mai nainte a gusta vecinica impreunare cu Dumnezeu."


Selectii din volumul "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este", de Arhimandritul Sofronie, traducere de Ieromonah Rafail (Noica), pag. 182-184

[dobrin7m]

În prealabil postat de ioan cezar

"Doara nu ma voiu duce la un buddhist sau la un mahomedan sa-i intreb: Drept inteleg eu poruncile Domnului?...

Astfel eu cautam, citind cu precadere Noul Legamant, catre sfintitii slujitori ai Bisericii, catre profesorii de Theologie; catre scrierile barbatilor apostolici, ale marilor nevoitori, fara a ocoli si pe cele din trecutul apropiat si pe cele ale contimporanilor mei.
In acea vreme scrierile celor de pe urma putin imi ajutau in chip nemijlocit. In schimb, intalnirea cu scrierile Nevoitorilor corespundea intru totul nevoilor mele. La ei am aflat nu doar povatuiri insuflate pe calea ce mi-o alesesem, ci si multe minunate talcuiri ale evenimentelor duhovnicesti launtrice care imi erau deja cunoscute.
Pe de o parte ma intaream in cunoasterea lumii duhovnicesti, pe de alta intram intr-o lupta incalcita cu slava desarta
Lupta cu slava desarta era asa: descoperind in scrierile lor o potrivire cu experienta mea, se intampla sa simt o revarsare de multumire (de sine) care imi invaluia inima asemenea namolului. Atunci se pierdea viziunea Luminii ceresti, uneori pentru vreme indelungata.
Cand incepeam sa inteleg ceea ce mi se trimitea prin dreapta lui Dumnezeu, atunci "stanga" mea prapadea totul.
Nu o data mi s-a intamplat: ma rog, inecat in lacrimile zdrobirii inimii, si de-abia se iveste undeva langa mine, si inca in aer, un gand de slava desarta, ca ma ridic de la pamant pagubit. Lacrimile s-au dus, sufletul pustiit, trupul zdravan, viata duhovniceasca - s-a dus.
Dupa multe repetari ale acestei napaste am ajuns sa ma ingrozesc la cel mai mic semn al apropierii acestui vrajmas si mi-am intetit plansul pocaintei: "Doamne, sositu-mi-au ucigasii, mantuieste-ma!"
Atunci am inteles de ce Parintii nu iubeau laudele: pana si desavarsitii nu scapau fara o oarecare paguba in dragostea de Dumnezeu.

... in nazuinta noastra de a urma pasilor Lui, la inceput trecem printr-o experienta grea a unei tot mai mari dezgoliri a nimicniciei noastre.
Amar, dar in acelasi timp minunat este acest proces: adancul sau inteles insa ni se descopera de abia in sfarsitul caii.

Astfel, in durerea intregii noastre alcatuiri, ne adancim in marea de lacrimi a pocaintei atotcuprinzatoare. Stim din experienta ca nu este alta cale de a lepada de la noi scarba patimii mandriei pe care am mostenit-o din cadere. In starea unei astfel de pocainte ne deschidem lucrarii Duhului Sfant in noi; lucrare puternica, ce ne da mai nainte a gusta vecinica impreunare cu Dumnezeu."


Selectii din volumul "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este", de Arhimandritul Sofronie, traducere de Ieromonah Rafail (Noica), pag. 182-184

Multumesc, multumesc , multumesc. Simt lupta asta zilnic, duc un razboi in mintea mea extraordinar. este exact cum spune Parintele. intai lupta este in fapta apoi trece in minte, iar cand scapi ma gandesc ca dispare si din minte. inca nu stiu, si cine stie daca voi ajunge sa stiu.
pana una alta, pentru ca sunt slaba fug: sa scriu, daca pic, de ex. (de aceea am lipsit de pe forum o perioada) si acum ma pedepsesc singura de fiecare data cand in gand incolteste pacatul.
Parintele meu imi spunea: grija mare, suntem pe muchie de cutit cu slava desarta.
cum sa ma feresc de ea? sa repeti in gand mereu ca esti o pacatoasa , cand esti laudata sa te gandesti la pacate, la neputinta ta, sa nu astepti multumire pentru ca imediat incolteste slava, sa fugi cat poti de toate acestea. sa faci rugaciune si metanii umilindu-ti sufletul pacatos.

În prealabil postat de ioan cezar

Frate, sa nu mi-o iei in nume de rau cand iti spun: nu cum e reflectata trairea in popor ma doare pe mine mai tare ci, si inca mai mult s-ar cuveni sa ma doara, cum e reflectata in mine Ortodoxia. Ca si eu fac parte din poporul acesta, si eu sunt partas la faradelege.

Cum aş putea să ţi-o iau în nume de rău? Sunt de acord cu fiecare cuvânt pe care l-ai scris. Nu putem schimba lumea decât schimbându-ne pe noi înşine.
Însă cred că efortul acesta nu trebuie să fie doar individual, ci (conştientizez asta tot mai mult) comunitar. Trăirea în Biserică trebuie să fie o trăire împreună. Poate şi noi ne străduim să facem asta, mai întâlnindu-ne (fie şi aici, pe forum), vorbind unii cu alţii, învăţând unii de la alţii. Trebuie să tindem nu doar vertical, către Dumnezeu, ci şi orizontal, către semeni. De fapt, cred că acestea două nu pot merge decât împreună.

În prealabil postat de N.Priceputu

Cum aş putea să ţi-o iau în nume de rău? Sunt de acord cu fiecare cuvânt pe care l-ai scris. Nu putem schimba lumea decât schimbându-ne pe noi înşine.
Însă cred că efortul acesta nu trebuie să fie doar individual, ci (conştientizez asta tot mai mult) comunitar. Trăirea în Biserică trebuie să fie o trăire împreună. Poate şi noi ne străduim să facem asta, mai întâlnindu-ne (fie şi aici, pe forum), vorbind unii cu alţii, învăţând unii de la alţii. Trebuie să tindem nu doar vertical, către Dumnezeu, ci şi orizontal, către semeni. De fapt, cred că acestea două nu pot merge decât împreună.

Da, in acelasi sens incerc si eu si, bucurie, bag seama ca se-ntampla si cu altii. Nu doar ma zbat cum pot ci apreciez, cu recunostinta, efortul jertfelnic al celorlalti. Primim si daruim, fiecare dupa puteri, ne purtam unii altora poverile in felurite chipuri. Si-n toate slava lui Dumnezeu!
Ortodoxie este impletirea efortului personal cu folosul aproapelui. Nu daltuiesc la mine doar pentru a ma satisface in narcisismul perfectiunii (Doamne fereste!) ci imi orientez munca, prin harul Domnului, cu gandul la El, dupa impactul meu asupra lumii, luind aminte la aproapele, spre folosul lui. Cat facem fiecare aceasta, atata pace, binecuvantarea lui Hristos, bucurie in grupurile de oameni, in comunitate.

Lumea serveste si ca oglinda a miscarilor ascunse dinlauntrul meu. Bag tot mai mult de seama aceasta, in ultima vreme. De pilda, cand imi retin pornirea egoista de a avea buzunarul plin si dau altuia un (mic sau mai mare) ajutor, atunci nu am decat de remarcat reactia, replica (nu stiu bine cum sa ma exprim) lumii fata de mine. E posibil sa mi se raspunda inmultit pe acelasi nivel (pot primi altadata mult mai mult decat am oferit). Alteori in lumea din afara, in relatiile mele, pot avea impresia grabita ca am primit NErecunostinta, dar si aceasta e spre folosul meu, un dar chiar mai mare intrucat imi serveste la slefuirea unei asperitati pe care nu le banuiam. Fin lucreaza Dumnezeu! Deosebit de grosolan si greoi fiind ochiul si aportul nostru, uneori... Si mereu staruieste Domnul spre folosul celor care cauta sa se apropie de El, sa se goleasca de lanturile Mamonei, sa isi recupereze Libertatea Dintai.
Imi pare ca aceasta constiinta lumeasca survenita prin pacat, in Rai, se leapada treptat doar bagind de seama, prin harul lui Dumnezeu, ca stam in ghicitura lumii. Avem de razbatut prin insasi constiinta noastra! Ceea imi dau seama constient voiesc sa il iau doar ca indiciu pentru o cunoastere mai fina, cu ochi launtric, ce se deschide treptat prin modul nou de viata adus de Hristos si dezvoltat de Duhul in Biserica.
Constiinta ordinara o voiesc doar un punct de plecare iar nu un dat final, cum imi parea pana acum, lumeste...
Ce incantat eram de o concluzie, dupa multe eforturiale ratiunii mele, vai... Abia acum imi dau seama ca ar fi dimpotriva, abia un punct de plecare spre intelesuri cu totul altele, tainice...
Spuneam mai ieri/alaltaieri ca sufletul meu se simte in Ortodoxie ca fiind Acasa. Intr-un fel imi mentin opinia dar, reflectind mai ascutit, mai degraba as zice: nu inca, nu Acasa, dar cu adevarat pe Drumul Fiului Risipitor spre Acasa! Lung este drumul... greu si frumos.
Slava lui Dumnezeu pentru toate! AMIN+

P.S. Poate e o extindere exagerata dar, meditind la deschiderea obligatorie catre aproapele, fara a neglija Doamne fereste persoana concreta din relatia fiecarui om, imi pare acum ca ... aproapele cel mai deaproape e ... inlauntrul fiecaruia. Imi pare acum ca nu ne iubim indeajuns aproapele launtric, omul duhovnicesc in care zace, vai (zace din pricina orbirii noastre impietrite, a ochiului interior inchis), durerea si dragostea Tatalui si a Fiului pentru noi.
Actul meu egoist fata de aproapele cel dimprejur se savarseste mai intai in relatia mintii mele egoiste, posesive (incarcata de mandrie), cu omul launtric din camara sufletului.
Cata pace prin iubire jertfelnica am intre mintea mea complicata foarte si omul launtric (gura lui Dumnezeu in mine) atata fapta buna am si cu aproapele. Atata dreptate. Cel mai bine asta se vede in lucrarea modesta a rugaciunii, apoi in nevointele, in infranarea de tot felul, si se incearca indeosebi in ascultarea de duhovnic...

Monahul interior imi pare cu adevarat o realitate accesibila si obligatorie pentru mantuire, obtinuta prin rodirea, prin harul Domnului, a efortului de unire dintre mintea mea lumeasca si omul launtric. Aceasta unire se face smerit. De aceea ne cerem mai intai duhul umilit, inima infranta si smerita. Pacea dinlauntru, care iradiaza si in relatiile cu semenii, se castiga prin lepadarea de ambitiile copilaresti ale mintii mele lumesti, care s-a domolit, ca o fiara imblanzita, la usa omului launtric, sfantul din noi... Cand petrecerea dintre mintea mea mangaiata de simplitate (da-ne, Doamne!) si omul launtric a devenit posibila, a devenit deja concreta, painea noastra dintre noi se frange ca si singura, exact pe mijloc, fara vreun efort din partea noastra - semn ca Hristos este in sfarsit prezent acolo, aici, in noi si intre noi. Abia aceasta-mi pare ca incepe sa se cheme mantuire.

[dobrin7m]

În prealabil postat de ioan cezar

Frate, sa nu mi-o iei in nume de rau cand iti spun: nu cum e reflectata trairea in popor ma doare pe mine mai tare ci, si inca mai mult s-ar cuveni sa ma doara, cum e reflectata in mine Ortodoxia. Ca si eu fac parte din poporul acesta, si eu sunt partas la faradelege.

Nelinisti sunt, desigur dar ce e de facut?
Nu gasesc mai bun decat continuarea lucrului cu sine, in Biserica, acolo unde suntem fiecare. Pocainta, pocainta, pocainta. Sa invatam pocainta, pana la desavarsire, de se poate! Aceasta e solutia crestinului.
cata vreme nu sunt in miezul pocaintei mele, nu sap si sap si sap in carcasa intunericului meu, voi ajunge sa fiu tot mai nelinistit de ce se intampla in jur - adica imprejurul persoanei mele, imprejurul sufletului meu.

De ne doare soarta lumii noastre, avem o singura cale: sa ne facem pe noi vrednici de roadele Duhului in noi. Staruim indeajuns?
Nu avem biserici bune? Sa ne facem pe noi biserica, sa Il rugam staruitor pe Domnul.
Nu avem manastiri sau nu suntem primiti in ele? Sa devenim noi manastiri, sa rugam pe Domnul.

Am priceput deja viclenia mea: cum incep sa ma vait de orice altceva decat de faptele credintei, e semn ca am incasat o portie de pacaleala. Cad din greu.

Rugaciune, rugaciune, rugaciune... Nu o (mai) fac cum se cuvine? Fireste ca ma apuca bataielile! Ca doar traim intr-o lume deloc prietenoasa sufletului, de mii si mii de ani...
Riscul mereu e cel al lui Petru: o clipa a uitat de Domnul si a devenit atent la talazurile adancului si la cerul intunecat. Rezultatul il stim. Daca nu se trezea sa strige: Doamne!... se scufunda. N-ar mai fi mers pe ape.
Nici noi nu putem calca pe apa tulbure si adanca a vietii noastre, individuale si colective, de nu vom striga neincetat: Doamne!
Dar uitam de aceasta si incepem sa ne tanguim, sa ne speriem. Si riscul e sa intram atat de tare in panica incat sa patim ce stim ca au patit altii: sa fentam lupta cea buna si sa ajungem clienti ai unor tarabe pe care Domnul le-a rasturnat candva.

Linistea si fapta buna sunt in noi, acolo unde este si Imparatia Cerurilor. Inlauntru. Iar acolo ajungem, inaintam, ne mentinem, prin barbatie: rugaciune, post, miluinta, despatimire, pocainta. Nu putem aici, nu putem colo... vedem si regretam. Bun inceput regretul. Dar staruim, cerem, batem, cautam. Ce altceva mai bun?
Avem, slava lui Dumnezeu, Biserica. Stie Domnul de ce e cum este si poate nici nu e cum ni se pare noua ca este. Poate vrem ce nu ar trebui sau poate e bine ce vrem dar treaba fiecaruia e alta.

Iata, postez un fragment din cartea Parintelui Sofronie Zaharov, spre pilda si imbarbatarea noastra.

Dumnezeu sa ne ocroteasca, frate! Nadejde, bucurie, pace intru Hristos Domnul!
Sa ne rugam unii pentru altii. AMIN+

Aceasta este intradevar o vorba si o cugetare foarte frumoasa. Sper ca toti sa o inteleaga pe deplin.

Da, cu riscul de a fi acuzati ca nu ne iubim semenii, nu avem alta cale decat ca intai sa ne indreptam pe noi in toate virtutile noastre, sa le facem curate si drepte si apoi sa putem aplica virtutile dumenzeieste. pana atunci, toate faptele ce le facem sa le numim false virtuti. Iubesc, da iubesc cu iubire omeneasca, deci cu o falsa virtute de iubire. Miluiesc, da miluiesc cu mila omeneasca, deci cu falsa virtute de mila.

frumos sesizat, frate Ioane.

Inchei cu o remarca ce ma macina de ieri intr-una, legat de certurile de pe forum si motivul pentru care se intampla.
Hristos a spus: unde sunt doi trei adunati in numele Meu voi fi si Eu impreuna cu ei.
asta ar insemna ca intre acei oameni va exista pacea, linistea si armonia.
Intru-cat aici de multe ori nu este pace, si liniste , si armonie ma gandesc ca printre noi sunt si oameni care fara sa isi dea seama nu sunt adunati aici in numele lui Hristos.
Acum , fiecare, sa purcedem a cerceta inlautrul nostru si sa vedem daca gasim acolo numele lui Hristos. Cum ne dam seama? Simplu: am incalcat vreo porunca, am mahnit aproapele cu vorba, am jignit fara sa vreau sau cu vointa, chiar si subtil si maiastru, de ce sunt aici, de scriu, de ce comunic cu ceilalti, in ce scop, am vreun scop, nu am, vreau sa arat arta mea literara, imaginatia mea, nu vreau sa arat nimic, imi pierd timpul, nu mi-l pierd, rad de oameni, nu rad, imi satisfac o placere, nu mi-o satisfac, si lista continua.
Cu iertare

PS. Ieri mi-a venit in gand sa scriu aici ceva frumos, ce citisem la parintele Cleopa, si imediat mi-a venit gandul, sa vezi ca vor fi oameni sa le placa ce ai scris. Atunci am zis: aha, bravo suflet pacatos, maine nu mai scrii nimic frumos, stai in banca ta si nu scrii. va marturisesc asta, cu sinceritate.
Acum am scris purtata de inima nu de minte , si a fost spontan, deci de e vreo greseala iertati , iar cele spuse de Parintele Cleopa va las sa le cititi voi in Lumina si faptele credintei si va doresc sa va bucurati de intelepciunea gasita.