Curatia trupeasca pana la nunta

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de IonelaC

Insa curatia nu o pastram pentru mandrie, din "moralitate", pentru "originalitate" sau din teama, ci pentru Hristos, pentru cinstirea Sfintei Taine a casatoriei, pentru jertfa mucenicilor pomeniti in slujba cununiei, pentru ascultare si pentru a nu alunga, nerecunoscatori, lucrarea Duhului Sfant in noi.

Aşa este, Ionela. Curăţia nu trebuie păstrată din ceea ce aş numi "motive orizontale", adică acele motive ale lumii: pentru că fereşte de boli, fereşte de (dez)iluziile iubirii, pentru că "aşa se face" ori pentru că "încă nu am găsit persoana potrivită" ori altele asemenea. Trebuie păstrată fiindcă aşa Îi place lui Hristos, Domnul nostru.

Din pacate, incet-incet incep sa-i dau dreptate matusii, dupa varsta de 25-30 de ani, sansele de a gasi un astfel de om care sa aprecieze si sa-si fi pastrat la randul sau curatia (cu tot ceea ce implica ea) sunt minuscule.

Aş îndrăzni, dacă lucrul acesta nu vă supără, să vă dau un sfat. E foarte bine să căutaţi un om care să aprecieze curăţia în care aţi trăit şi trăiţi. Dar, în ceea ce priveşte condiţia de a-şi fi păstrat la rândul lui curăţia, poate că ar fi bine să coborâţi puţin ştacheta. Sigur că ar fi un ideal, dar, aş spune, un ideal, practic, de neatins în condiţiile "realităţii de pe teren". Dacă un bărbat este turbulent în primii săi ani ai tinereţii şi s-a întors la Domnul către 30 de ani, încât ar putea spune, aşa cum Fer.Augustin a spus: "târziu Te-am descoperit, Doamne!" ? Dacă a suferit transformarea în Hristos, s-a căit şi s-a spovedit de rele şi este hotărât ca "cealaltă parte a vieţii lui Hristos, Domnul nostru, să o dea" ? Dacă el ar fi gata, ca probă a acestui lucru, să trăiască în continenţă şi să nu vă ceară altceva până la căsătorie, atunci ce aţi avea de obiectat ? Dumnezeu l-a luat iarăşi în prietenia lui şi l-a iertat: dv de ce nu l-aţi ierta ?

[IonelaC]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Aşa este, Ionela. Curăţia nu trebuie păstrată din ceea ce aş numi "motive orizontale", adică acele motive ale lumii: pentru că fereşte de boli, fereşte de (dez)iluziile iubirii, pentru că "aşa se face" ori pentru că "încă nu am găsit persoana potrivită" ori altele asemenea. Trebuie păstrată fiindcă aşa Îi place lui Hristos, Domnul nostru.



Aş îndrăzni, dacă lucrul acesta nu vă supără, să vă dau un sfat. E foarte bine să căutaţi un om care să aprecieze curăţia în care aţi trăit şi trăiţi. Dar, în ceea ce priveşte condiţia de a-şi fi păstrat la rândul lui curăţia, poate că ar fi bine să coborâţi puţin ştacheta. Sigur că ar fi un ideal, dar, aş spune, un ideal, practic, de neatins în condiţiile "realităţii de pe teren". Dacă un bărbat este turbulent în primii săi ani ai tinereţii şi s-a întors la Domnul către 30 de ani, încât ar putea spune, aşa cum Fer.Augustin a spus: "târziu Te-am descoperit, Doamne!" ? Dacă a suferit transformarea în Hristos, s-a căit şi s-a spovedit de rele şi este hotărât ca "cealaltă parte a vieţii lui Hristos, Domnul nostru, să o dea" ? Dacă el ar fi gata, ca probă a acestui lucru, să trăiască în continenţă şi să nu vă ceară altceva până la căsătorie, atunci ce aţi avea de obiectat ? Dumnezeu l-a luat iarăşi în prietenia lui şi l-a iertat: dv de ce nu l-aţi ierta ?

Sigur ca l-as ierta. Asa cum ati spus, daca Dumnezeu l-a luat iarasi in prietenia Lui si l-a iertat, m-as lupta cu mine insami pana l-as ierta si eu. Insa nu stiu daca as mai putea sa ma casatoresc cu el. Este o chestiune la care trebuie sa mai reflectez, desi raspunsul pare simplu si evident, ca reactie la intrebarea dvs., formulata atat de firesc.

Raman totusi urmele caderii (nu doar fizice, ci si sufletesti, psihologice). Nunta nu mai este curata si nici patul neintinat. Porunca a fost deja calcata, amintirile vor ramane, la fel si inima indoita a celei care va fi mereu "a doua" sau "ultima dintr-un (lung) sir", iar nu "singura", asa cum ar fi trebuit sa fie. M-am confruntat cu o situatie de acest fel, iar decizia mea a fost sa renunt la persoana respectiva, tocmai din cauza efectelor si amintirilor pe care decizia constienta , asumata, de a renunta la feciorie le-a lasat in sufletul sau.

[Lucian008]

În prealabil postat de IonelaC

Sigur ca l-as ierta. Asa cum ati spus, daca Dumnezeu l-a luat iarasi in prietenia Lui si l-a iertat, m-as lupta cu mine insami pana l-as ierta si eu. Insa nu stiu daca as mai putea sa ma casatoresc cu el. Este o chestiune la care trebuie sa mai reflectez, desi raspunsul pare simplu si evident, ca reactie la intrebarea dvs., formulata atat de firesc.

Raman totusi urmele caderii (nu doar fizice, ci si sufletesti, psihologice). Nunta nu mai este curata si nici patul neintinat. Porunca a fost deja calcata, amintirile vor ramane, la fel si inima indoita a celei care va fi mereu "a doua" sau "ultima dintr-un (lung) sir", iar nu "singura", asa cum ar fi trebuit sa fie. M-am confruntat cu o situatie de acest fel, iar decizia mea a fost sa renunt la persoana respectiva, tocmai din cauza efectelor si amintirilor pe care decizia constienta , asumata, de a renunta la feciorie le-a lasat in sufletul sau.

Parerea mea e ca asta se numeste MANDRIE. Si in plus vorbim de o persoana ipotetica. Daca ati fi indragostita de persoana respectiva s-ar schimba lucrurile.

[IonelaC]

În prealabil postat de Lucian008

Parerea mea e ca asta se numeste MANDRIE. Si in plus vorbim de o persoana ipotetica. Daca ati fi indragostita de persoana respectiva s-ar schimba lucrurile.

Poate ca este mandrie. Ori poate ca este doar durere.

Cand fostul meu prieten mi-a spus ca avusese un lung sir de "tatonari", culminand cu pierderea voita si constienta a fecioriei (desi este teolog ca formare), am simtit o durere imensa, sufleteasca si fizica. Lui nu i se parea nimci in neregula, nu pune pret pe lucrul acesta, nici macar din punct de vedere moral, daca nu crestin, asa cum considera ca si "alt fel de descarcari hormonale sunt necesare".

Desi eram indragostita, am simtit ca suntem diferiti pana in maduva oaselor. M-am straduit mult sa il iert, l-am iertat si m-am straduit sa trec peste acest lucru, numai ca efectele acestui lucru se manifestau constant in relatia noastra de prietenie.

Astfel incat, am renuntat la prietenie. Casatoria nu trebuie sa fie o proba de genul "ca sa arat ca sunt smerit, il/o iau oricum ar fi". De-abia asta mi s-ar parea o proba de mandrie, indirect.

Casatoria inseamna sa iti doresti din strafundurile inimii sa devii una cu persoana aleasa si numai si numai cu aceasta, prin Hristos.

[adam000]

Cum nu te cunosc, nu am sa ma refer la tine ca persoana in cele ce voi scrie mai jos, ci doar propun o tema de reflexie, pt ca multi dintre noi cadem in aceleasi moduri fata de semenii nostrii fara macar sa constientizam. Deci te rog, nu o lua personal.

În prealabil postat de IonelaC

Poate ca este mandrie. Ori poate ca este doar durere.

Parerea mea: atunci cand doare mandria, este doar durere. Atunci cand ne doare pentru cineva, va fi doar rugaciunea pentru acel cineva, cu mangaierea credintei in ajutorul Lui Dumnezeu si cu dragoste fata de acea persoana.

În prealabil postat de IonelaC

Lui nu i se parea nimci in neregula, nu pune pret pe lucrul acesta, nici macar din punct de vedere moral, daca nu crestin,

Exista vreun punct de vedere moral, exista "moralitate" in afara crestinismului, in afara Lui Hristos?

În prealabil postat de IonelaC

M-am straduit mult sa il iert, l-am iertat si m-am straduit sa trec peste acest lucru, numai ca efectele acestui lucru se manifestau constant in relatia noastra de prietenie.

De ce sa il ierti daca el nu tie ti-a gresit (nu pe tine te-a inselat, ci era ceva dinainte de a te cunoaste pe tine), ci Lui Dumnezeu? Este a ta iertarea sa o dai pt ceva ce nu tie ti-a gresit? Iar daca Dumnezeu il iarta pt ceva ce Lui i-a gresit un om, dar tie iti trebuie sa te stradui ca sa il ierti pt ceva ce nu ti-a gresit tie (pt ceva cu care tu l-ai judecat?), oare ce concluzie tragi de aici?
Chiar, tie cu ce ti-a gresit bietul om? Cu faptul ca nu s-a incadrat in imaginea ta ideala? Adica tu te-ai indragostit de o inchipuire (imagine ideala) sau de un om asa cum e?

Esti sigura-sigura ca nu aduceai tu in relatie efectele, prin faptul ca il judecai?

În prealabil postat de IonelaC

Casatoria inseamna sa iti doresti din strafundurile inimii sa devii una cu persoana aleasa si numai si numai cu aceasta, prin Hristos.

Una? Sau un singur trup?

[Danialex]

În prealabil postat de IonelaC

Sigur ca l-as ierta. Asa cum ati spus, daca Dumnezeu l-a luat iarasi in prietenia Lui si l-a iertat, m-as lupta cu mine insami pana l-as ierta si eu. Insa nu stiu daca as mai putea sa ma casatoresc cu el. Este o chestiune la care trebuie sa mai reflectez, desi raspunsul pare simplu si evident, ca reactie la intrebarea dvs., formulata atat de firesc.

Raman totusi urmele caderii (nu doar fizice, ci si sufletesti, psihologice). Nunta nu mai este curata si nici patul neintinat. Porunca a fost deja calcata, amintirile vor ramane, la fel si inima indoita a celei care va fi mereu "a doua" sau "ultima dintr-un (lung) sir", iar nu "singura", asa cum ar fi trebuit sa fie. M-am confruntat cu o situatie de acest fel, iar decizia mea a fost sa renunt la persoana respectiva, tocmai din cauza efectelor si amintirilor pe care decizia constienta , asumata, de a renunta la feciorie le-a lasat in sufletul sau.

Ionela, aici e diferenta si de nuanta: fostul tau prieten si-a marturisit fara nici o remuscare aventurile, nu i-a parut deloc rau ca a renuntat la feciorie din moment ce considera chiar necesare aceste "descarcari hormonale". Mi se pare normal ca te-ai simtit ranita si dezamagita cand ai vazut cum "traieste" el credinta in Hristos si automat ti-ai dat seama ca o eventuala viata de familie impreuna nu ar fi fericita pentru ca nu ati fi avut acelasi scop. Dupa parerea mea, in astfel de cazuri NU TREBUIE sa il iei oricum si sa crezi ca asta e smerenie. Daca ai simtit ca nu va potriviti si ca el ia in deradere acest principiu de baza al vietii de familie, atunci e clar ca nu era el omul potrivit. Nu e nici o mandrie in a vedea omul asa cum este si a discerne daca poti sau nu sa mergi mai departe cu el. Sunt sigura ca Dumnezeu ti l-a aratat asa cum e ca sa renunti la timp la prietenia cu el.
Cu totul altfel ar fi stat lucrurile daca si-ar fi recunoscut caderile, dar aratand ca ii pare rau si ca doreste totusi o viata de familie in Hristos, alaturi de o femeie credincioasa care sa aiba aceleasi convingeri. Cum a spus si Mihnea, un barbat care a trait intens tineretea si l-a descoperit mai tarziu pe Dumnezeu, daca s-a spovedit, si-a schimbat viata si Dumnezeu l-a iertat, atunci ai un motiv sa mergi mai departe cu el si sa-i treci cu vederea greseala. Si daca va potriviti, sub nici o forma sa nu pui mereu in fata pacatul lui, ci sa te gandesti ca este om si din cauza unei caderi nu trebuie sa-l judeci; daca il iubesti inveti sa-l ierti.

[aurelia1984]

În prealabil postat de IonelaC

Sigur ca l-as ierta. Asa cum ati spus, daca Dumnezeu l-a luat iarasi in prietenia Lui si l-a iertat, m-as lupta cu mine insami pana l-as ierta si eu. Insa nu stiu daca as mai putea sa ma casatoresc cu el. Este o chestiune la care trebuie sa mai reflectez, desi raspunsul pare simplu si evident, ca reactie la intrebarea dvs., formulata atat de firesc.

Raman totusi urmele caderii (nu doar fizice, ci si sufletesti, psihologice). Nunta nu mai este curata si nici patul neintinat. Porunca a fost deja calcata, amintirile vor ramane, la fel si inima indoita a celei care va fi mereu "a doua" sau "ultima dintr-un (lung) sir", iar nu "singura", asa cum ar fi trebuit sa fie. M-am confruntat cu o situatie de acest fel, iar decizia mea a fost sa renunt la persoana respectiva, tocmai din cauza efectelor si amintirilor pe care decizia constienta , asumata, de a renunta la feciorie le-a lasat in sufletul sau.

N-am reusit niciodata sa exprim ceea ce simt legat de baietii "inceputi" mai bine decat ati facut-o dvs. Exact asa simt si eu. Durerea dilemei intre : "Trebuie sa-l iert si sa-l iau asa" si "Oare cata liniste pot avea stiind ca sunt a n-a, ca sunt comparata si ca nu iau in primire un om nou"

[tabitha]

În prealabil postat de aurelia1984

N-am reusit niciodata sa exprim ceea ce simt legat de baietii "inceputi" mai bine decat ati facut-o dvs. Exact asa simt si eu. Durerea dilemei intre : "Trebuie sa-l iert si sa-l iau asa" si "Oare cata liniste pot avea stiind ca sunt a n-a, ca sunt comparata si ca nu iau in primire un om nou"

Scuze ca ma bag si eu in discutie, dar m-au frapat un pic ideile pe care le vehiculezi. Cum adica, tu iti pui problema asa in general, ca "trebuie sa-l ierti" si sa-l iei "in primire" ? Pai draga Aurelia, nici nu-i de mirare ca nu se apropie barbatii de tine, cu optica asta a ta. Probabil emiti feromoni negativi, sau ceva similar detectabil de la distanta!
In primul rand, ca nu ti-au gresit tie personal; acolo Ionela dadea un exemplu concret, cineva a gresit in relatia fata de ea, eu asa am inteles, ca nu vorbea in general. Apoi, cu luatul in primire... expresia in sine nu e deloc sentimentala; hmm, daca asta e ce pui tu la baza unei relatii personale cu un baiat, atunci nu te mai plange ca esti nemaritata. Ca sa nu mai zic de pretentii, sa fie "neinceput" ...apropo, cum faci, il intrebi la prima intalnire?! Daca ajungi pana acolo, fireste.

[IonelaC]

În prealabil postat de mirela.t

Scuze ca ma bag si eu in discutie, dar m-au frapat un pic ideile pe care le vehiculezi. Cum adica, tu iti pui problema asa in general, ca "trebuie sa-l ierti" si sa-l iei "in primire" ? Pai draga Aurelia, nici nu-i de mirare ca nu se apropie barbatii de tine, cu optica asta a ta. Probabil emiti feromoni negativi, sau ceva similar detectabil de la distanta!
In primul rand, ca nu ti-au gresit tie personal; acolo Ionela dadea un exemplu concret, cineva a gresit in relatia fata de ea, eu asa am inteles, ca nu vorbea in general. Apoi, cu luatul in primire... expresia in sine nu e deloc sentimentala; hmm, daca asta e ce pui tu la baza unei relatii personale cu un baiat, atunci nu te mai plange ca esti nemaritata. Ca sa nu mai zic de pretentii, sa fie "neinceput" ...apropo, cum faci, il intrebi la prima intalnire?! Daca ajungi pana acolo, fireste.

Bine v-am regasit!
Observ ca s-a scris mult pe threadul asta de cand nu am mai intrat eu.
Ce sa zic? Parerile sunt impartite, e firesc sa fie asa, insa cel mai mult mi-ar placea daca ne-am respecta unii altora parerile. De pilda, daca Aurelia gandeste intr-un fel si Mirela gandeste in alt fel si iarasi eu gandesc diferit, cred ca n-ar trebui sa fie pretext de judecare a celuilalt. Fiecare a avut propriile lui experiente de viata si, in general, isi bazeaza deciziile pe anumite concluzii sau principii de viata.
Inca un lucru: chestiunea aceasta a fecioriei observ ca se discuta fara probleme in privinta fetelor, insa cum vine vorba de baieti... gata! Cum adica, sa intrebi baiatul asa ceva?! Normal ca nu e nimeni atat de ciudat incat sa intrebe direct - eventual si de la prima intalnire - astfel de chestiuni, insa atunci cand cele doua persoane se apropie sufleteste una de cealalta si incep sa priveasca impreuna la un viitor comun, mi se pare absolut normala o discutie, foarte de bun simt, despre chestiunea asta. La urma urmei, discutam despre familie, prieteni, profesie, idealuri, starea sanatatii, filme si o gramada de lucruri personale, iar acesta - atat de important - de ce sa ramana intr-o ceata promiscua? De ce sa nu discuti, cu tot bunul simt de care esti in stare, ce parere are omul respectiv despre viata de familie, pregatirea pentru viata de familie, feciorie si fidelitate?

In fine, referitor la ceea ce scriam acum ceva vreme pe acest subiect, am luat decizia de a ma desparti de persoana cu care eram prietena la acel moment, din multe motive mai mici sau mai mari, printre care faptul ca gandeam cu totul si cu totul diferit despre feciorie, Taina Nuntii, viata de familie si copii.
De aproape un an sunt "singura", m-am dedicat familiei, Bisericii, serviciului, prietenilor... dar ceva lipseste. Este dificil si realizez ca, pe masura ce timpul trece, va deveni, poate, mai greu sa intalnesc o persoana potrivita si ca varsta si ca gandire. Baietii de 27 de ani, cat am eu acum, cauta fete undeva la 20-25 de ani, iar apropourile care apar - indiferent cat esti de la locul tau - din partea unor barbati peste 40 de ani (eventual si insurati...) nu pot decat sa ma ofenseze.

Deci, rabdare si iar rabdare, lupta cu cartirea care da tarcoale si incercarea continua de a gasi tot felul de activitati care sa ma tina ocupata. De multe ori insa, mai cu seama in cele mai frumoase sau mai grele momente, sufletul tanjeste dupa "acel cineva" cu care sa imparta bucuria sau tristetea. Seara mai cu seama, cand inchizi usa casei si esti mereu singur, fara sa ai cui spune "noapte buna" si nici "buna dimineata", situatia nu este deloc usor de infruntat. Rugaciunea, cartile, muzica, etc. toate sunt minunate, insa vine momentul in care devine plictisitor, trist si deprimant sa vorbesti mereu cu tine insati/insuti. Cu cat trec anii, cu atat apar intrebari de genul "care este rostul vietii mele?", "cum sa imi gasesc implinirea?", etc.
Deci, daca voi stiti solutii sau "retete" (sfaturi, indemnuri, etc.) nu ezitati sa le impartasiti cu cei care au nevoie de putina nadejde.

[RalucaG]

Draga Ionela,
Nu esti singura. Esti libera. Vezi ce vrei, ca s-ar putea sa si capeti, si sa nu regreti dupa aia vremea in care erai atat de libera si puteai sa te ocupi de tot ce te bucura (carti, flori, plimbari, serviciu etc, nu neaparat in ordinea asta). Toate sunt la vremea lor si dupa cum vrea Dumnezeu. Daca pentru tine a vrut sa ramai necasatorita pana la varsta asta, asa a fost sa fie. Mergi la biserica, roaga-te, vezi de activitatile care iti fac placere si traieste cu bucurie, ca viata e data ca sa ne bucuram de ea, nu sa numaram filele din calendar pana la venirea printului pe calul alb. Cateodata se intampla sa vezi neclar de la atatea lacrimi de asteptare, si sa il confunzi cu zmeul. Asta e, se mai intampla. Daca o sa fie sa te mariti, o sa te mariti. Unele femei se marita la 18 ani si regreta dupa aia o viata ca au un sot imatur, alcoolic, drogat, afemeiat sau mai stiu eu cum. Altele se marita la 50 si tot aia gasesc :) Sau poti sa dai de marea ta iubire cand te astepti mai putin si cand iti vine sorocul si atunci te mariti si nu te mai uiti nici ca e ala urat, nici ca e cam tolomac, nici ca trebuie sa ii speli sosetele, nici ca trebuie sa ii faci de mancare. Pentru barbatii adevarati care iti adreseaza propuneri neortodoxe, explici clar ca pentru oameni ca ei exista un nume si ca numele ala suna destul de urat, apoi ignor si gata.
Nu iti pierde speranta, ca mai este baieti buni pe lumea asta si nu-s toti luati. Cand o fi sa dai peste al tau, o sa ti-l scoata Dumnezeu in cale. Pana atunci, Doamne ajuta!