pt cei din Londra

În prealabil postat de philalex

mai care sunteti din anglia, gasesti ceva de lucru pe acolo? ceva mic...stiu engleza...as lucra undeva, mai schimb sa vad cum e acolo...daca m-as adapta...te ajuta cu ceva statul englez? pana te integrezi..poate puteti raspunde..sa faci o afacere...te ajuta? sa deschizi o cafenea? ai subventii? sau e greu si la ei cu joburile...In constructii nu vreau...poate benzinarii, parcari...stat cu copil...
Mersic!

Hm... Acum vad postul asta si ma cam amuza. Daca plecam de la premiza "te ajuta cu ceva statul englez?" cred ca e deja o cauza pierduta. Nici un emigrant roman, oricat de bine-intentionat ar fi, nu va da curs unei asemenea... pretentii. Imi amintesc in 2000, cand am ajuns eu in Londra, destul de naiv, am intrebat pe cel la care tocmai ajunsesem, cam ce ar fi de munca, iar el mi-a raspuns ironic: "Pai deocamdata toate posturile de director sunt blocate sau ocupate deja, asa ca tot in constructii o sa-ti duci veacul, daca vrei sa castigi un ban bun si cinstit!" Oricum ar fi, pentru jobul de auper (ingrijire copii) nu e nici o afacere (cred ca este cel mai prost platit job dintre toate cate sunt) plus ca iti trebuiesc multe dovezi prin care sa dovedesti cine esti si ce experienta ai. Si toate celelalte variante sunt f. prost platite, iar daca scazi banii pe chirie, transport, hrana si bill-uri, esti deja in rosu. Intre timp s-au schimbat multe in sistemul legislativ si ai de intampinat o serie intreaga de dificultati, chiar daca esti bun vorbitor de engleza, esti capabil si de buna-credinta. Cat despre asa-zisul ajutor... nici nu se pune problema. In primul rand este nevoie de multi, foarte multi ani de verificare la sange, prin care sa dovedesti ca te-ai achitat de-a lungul timpului de toate obligatiile pe care le-ai avut fata de stat, si abia mai apoi eventual sa poti beneficia de ceva ajutor, dar si atunci... ti se face lehamite. In principiu, ei sunt sufocati de drogatii lor si de taietorii de frunze la caini (in majoritatea lor, negri), nascuti acolo, dar care, pentru a-i tine sub stricta supraveghere, le ofera casa si ajutor social, ba chiar si alimente. Am lucrat, prin primarie, in astfel de case, le montam bucatarii sau bai si eram socat cum de astfel de oameni primesc ajutor, in timp ce altii care vor sa munceasca si isi vad de treaba lor, sunt lasati in voia sortii.
In ce ma priveste, eu am renuntat sa mai lucrez acolo si m-am intors in tara la sfarsitul lui 2008, dar mi-am rezervat drepturile de a lucra oriunde pe teritoriul lor ca si drepturile medicale si am medicul meu de familie, acolo. Chiar de astazi intr-o saptamana sunt programat pentru o investigatie, iar ultima oara am fost anul trecut prin septembrie. Dar asta dupa o perioada de mari interdictii, cu avocati platiti care mi-au sustinut cauza, pe cand Romania nu era inca inclusa in UE...

M-am intors in Londra dupa ceva timp... Din cand in cand, sunt nevoit sa revin pentru a-mi rezolva anumite probleme. Dar mereu m-am rugat sa ma fereasca Dumnezeu sa mai fiu vreodata nevoit sa fac compromisul de a ma indeparta de tara pe perioada nedeterminata, poate chiar definitiv.
In mod ciudat, lumea e un paradox, sau eu insumi reprezint un paradox pentru lume. Am aici toate drepturile, copii au sanse infinit mai bune de a-si face un viitor, in tara toate sunt strambe de la varf si pana la baza piramidei si totusi eu ma incapatanez sa lupt acolo. Stau de vorba cu romani care au renuntat definitiv la ideea de a se mai intoarce in tara si care multumesc lui Dumnezeu pentru aceasta sansa si pentru ca si-au "salvat" copiii de sindromul maladiv care se numeste "Romania" (sunt vorbele unui profesor universitar din Iasi, care acum transporta pizza la domiciliu, dar e fericit!...) Incerc sa privesc dincolo de perspectiva pe care ne-o arata aparentele si ma cutremur. Ceva nu se leaga, in ciuda adevarului crud. De undeva, Dumnezeu este scos din ecuatie. Extrem de delicat si pe nesimtite. Nimic nu pare nefiresc, doar ca nici nu ne dam seama ca suntem pe partea cealalta a povarnisului, in alunecare libera, iar cand vom realiza, vom fi dispusi sa ne urcam unii peste altii sa mai putem ajunge in varf. Iar acel moment pare destul de aproape, daca luam seama la zvonurile ce vin dinspre Irak (sa dea Dumnezeu sa ma insel!).
E adevarat, trebuie sa fii ori naiv, ori foarte indragostit de Romania ca sa mai speri in bine, sau sa mai gasesti motive cu adevarat frumoase de a ramane acolo. Dar ce sa fac? Mie mi se pare ca acolo sunt mai aproape de Dumnezeu, unde e suferinta. Aici nu ai timp sa te gandesti prea mult la Dumnezeu. Toate zilele sunt la fel, nimic nu pare sa-ti lipseasca, iar pe Dumnezeu nu prea ai motive sa-L chemi in gandurile tale. Mantuirea este o notiune abstracta, stii ca trebuie sa faci lucruri bune, ca sa-ti fie bine, dar cu suferinta... fie la altii... E adevarat ca nu trebuie sa ne-o dorim, dar poate ca prin ea, reusim sa ne cunoastem pe noi insine si sa intelegem care-i menirea noastra?