Despre iubire - extras din Profetul - Kahlil Gibran

[Fani71]

Eu stiam ca Khalil Gibran a fost crestin.
Imi place mult textul lui despre Casatorie din cartea profetul.
Nu il am acum la indemana dar cand o sa-l am o sa-l postez aici.

[Mihailc]

În prealabil postat de Fani71

Eu stiam ca Khalil Gibran a fost crestin.
Imi place mult textul lui despre Casatorie din cartea profetul.
Nu il am acum la indemana dar cand o sa-l am o sa-l postez aici.

Da, a fost creștin de rit maronit. Mă bucur că-ți place. Cuvântarea despre căsătorie o găsești în postarea nr. 19.

[adaria]

Kalil Gibran

„Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre.
El este ogorul pe care îl semănaţi cu dragoste şi îl seceraţi din recunoştinţă,
El este căminul şi masa voastră,
Fiindcă la el veniţi, asemenea flămânzilor, căutându-l pentru oaza de linişte.

Când prietenul îşi descoperă gândul, nu vă înclinaţi spre „nu”-ul sinelui vostru, nici nu-i refuzaţi acel „da” aşteptat,
Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a-i asculta inima;
Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorinţele, toate aşteptările se nasc în tăcere şi se împart într-o bucurie mută.
Nu vă întristaţi când vă despărţiţi de prietenul vostru;
Fiindcă tot ceea ce preţuiţi cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absenţa-i, precum pentru alpinist muntele apare mai desluşit văzut din depărtarea câmpiei;
Şi nu aflaţi alt ţel în prietenie decât adâncirea în spirit.
Pentru că dragostea care caută altceva decât revelaţia propriului mister, nu mai e dragoste, ci-i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.

Tot ce aveţi mai bun în voi înşivă pentru prietenul vostru să fie;
Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască şi fluxul;
Şi la ce-i bun prietenul dacă îl căutaţi doar spre pierdere de vreme?
Căutaţi-l întotdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,
Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile, dar nu şi vidul din voi,
Şi în desfătarea prieteniei, domnească râsul şi bucuriile împărtăşite.
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima îşi află dimineaţa şi prospeţimea.”

[Mihailc]

Dacă nu citim de la început riscăm să repetăm textele... vorbirea despre prieteni există deja pe topic la postarea nr. 12.

[adaria]

SCUZE ! Incerc sa imi rascumpar gresala
Eseu de Paul P.

Iubire, un simplu cuvant care trezeste nenumarate amintiri si provoaca retrairea atator clipe si aparitia a numeroase intrebari. Nimeni si niciodata nu a reusit si nici nu va reusi sa explice acest sentiment. In majoritatea cazurilor cel care iubeste isi pierde ratiunea, logica si luciditatea. Inca nu s-a gasit o cauza pentru aparitia acestei stari, nu s-a reusit a i se da o definitie adecvata. Fiecare percepe iubirea intr-un alt fel, intr-un fel total diferit, unic. O intrebare care se se intalneste in jurul iubirii este: "Poate un om sa iubeasca , pe parcursul vietii lui, de mai multe ori ??". Incepe sa-ti fie draga o persoana si-ti dai seama, sau crezi ca iubesti, dar cu timpul incepe sa-ti placa altcineva. Prin simplu fapt ca incepi sa te indragostesti de altcineva oare nu patezi sentimentul iubirii trecute? Mai poti fi sigur ca ceea ce ai simtit a fost iubire?
Dornic de a cunoaste necunoscutul si de a trai noi experiente, omul confunda sentimente de prietenie, de simpatie puternica, sau atractia fizica, cu iubirea. Apar astfel relatiile nereusite, casatoriile facute in graba, prieteniile iremediabil distruse. Nu exista om care sa nu fi suferit din dragoste. Este ciudat, insa, incapatanarea omului de a iubi, de a se indragosti, desi a suferit esecuri si a avut parte de deziluzii. Speranta de a-ti gasi fericirea iti da tarie, te revigoreaza si este infinita. Alt lucru de neinteles este ca majoritatea isi doreste sa iubeasca, sa se indragosteasca, desi aceste sentimente aduc nenumarate dureri si prea multe lacrimi. Asa cum se intreba Goethe in "suferintele tanarului Wherther" ma intreb si eu, "De ce oare ceea ce constituie fericirea unui om trebuie sa devina in acelasi timp si izvorul suferintelor lui?"
A mai ramas o intrebare pe care mai toti o au in cap la sfarsitul fiecarei relatii:" a meritat?", "merita sa iubesti?". Sincer, cred ca da. Desi "a iubi" implica "a suferi" nu cred ca un om poate sa spuna ca traieste fara sa iubeasca. Si chiar daca o face nu inteleg ce viata ar putea avea, ce multumiri? Dupa cum zicea Emil Cioran "cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omeneasca este ideea de eliberare prin omorarea dorintei". Perfect adevarat. Nu vei fi liber, lipsit de griji si suferinte daca iti infranezi dorinta si simtirile, ci doar daca le traiesti. "Viata nu reprezinta cantitatea de aer pe care o inspiri si expiri, ci momentele care iti taie respiratia."

[adaria]

Si un alt eseu

Dragostea
“Iubirea este un daimon” spunea Platon. „Iubirea nu va pieri niciodata…” spune Biblia. Si totusi, dupa cate „cercetari” s-au facut, dupa cate definitii s-au dat, dupa cate poezii i s-au inchinat, nimeni nu stie ce e dragostea! Acel sentiment care inalta si coboara, care ucide si naste in acelasi timp.

Foarte multi scriitori au prezentat dragostea in operele lor. Cu toate acestea insa, ea e definita mereu la fel si intotdeauna diferit. Asta pentru ca nici un om nu poate exprima exact in cuvinte ceea ce simte, si pentru ca dragostea nu e niciodata la fel. Nu s-au facut inca cuvinte, nu s-au inventat inca leacuri, nu s-a gasit inca cheia care sa deschida secretul iubirii.

„Dumnezeu este iubire” spun crestinii. Tot ei, identifica iubirea cu focul, deoarece mistuie suflete, dar si iadul este reprezentat tot prin foc. Atunci, iubirea nu poate fii decat partea noastra divina care ne apropie si ne desparte de Dumnezeu la fel de tare si in acelasi timp.

Desi e o definitie cruda, Schopenhauer spune ca iubirea este doar o iluzie si ca femeile au fost create doar pentru „triumful speciei”, ele dusmanindu-se, „deoarece au aceeasi meserie: dragostea”. Deci, in viziunea lui, dragostea nu e altceva decat o meserie, care produce… lumea! Aceste cuvinte te fac sa te simti mic, foarte mic, de aceea oamenii prefera sa poarte in continuare valul Mayei, valorizand astfel iluzia in care traiesc.

In lumea noastra totul este imanent, totul este intr-o continua manifestare, si cred ca singurul lucru transcendent, care a reusit sa doboare toate barierele este dragostea. Acea dragoste in stare sa provoace razboaie, in stare sa omoare fara mila in atingerea scopului sau, sa mute muntii din loc si sa desparta ape in calea ei, da, acel „lucru” care iti da aripi, care sustine lumea, care o implineste, caci fara dragoste nimic nu e…

Dragostea nu e pacat, e iertare, nu e intuneric, e lumina, nici intristare, ci fericire, dar daca stii s-o gasesti.

Iubirea va naste o lume noua, fara dezastre si nefericire, o lume paradisiaca, caci vom invata sa-L iubim pe Dumnezeu, si atunci toate culorile pamantului se vor schimba si vom deveni iar noi…
http://www.referatele.com/referate/r...ratele-com.php

[Mihailc]

“Când inima îţi este un vulcan, cum crezi că ar putea să-ţi crească flori din palme?”

“Numai atunci când veţi sorbi din râul tăcerii, veţi începe cu adevarat să cântaţi. Şi numai când veţi fi atins vârful muntelui, veţi începe cu adevărat să urcaţi. Şi numai când pămantul vă va cere ce‑i trupesc în voi, veţi dansa cu adevărat”

“Eşti liber sub soare, sub lună şi sub stele; eşti liber chiar şi atunci când nu există nici soare, nici lună şi nici stele; însă eşti sclavul celui care te iubeşte, căci te iubeşte, şi sclavul celui pe care îl iubeşti, căci îl iubeşti.”

“Iubirea lui este la fel de simplă ca a Naturii însăşi. Nu îţi cere să te conformezi, nu-ţi cere să alegi, ci te acceptă in realitatea ta – aidoma Naturii.”

“Niciodată nu ne vom putea înţelege până când nu vom fi redus limbajul la doar şapte cuvinte.”

“Dacă nu poţi să vezi decât ceea ce lumina îţi luminează şi nu auzi decât ceea ce îţi vesteşte sunetul, atunci tu nici nu vezi şi nici n-auzi cu adevărat.”

“În adâncul inimii mele

Se-aude un cântec fără versuri –

Un cântec ce trăieşte

În sămânţa inimii mele.

Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;

Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană

Şi zboară, dar nu peste buzele mele.

Cum să îl cânt?

Mi-e teamă să nu se amestece cu eternul pământesc;

Cui să îl cânt?

Căci locuieşte în casa sufletului meu

De teama urechilor pline de sensibilitate.

Când privesc în mine,

Văd umbra umbrei sale;

Când îmi ating vârful degetelor

Îi simt vibraţiile.

Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezenţa,

Aşa cum un lac reflectă stelele strălucitoare;

Lacrimile mele îl dezvăluie,

Aşa cum picăturile strălucitoare de rouă

Dezvăluie taina unui trandafir veştejit.

Este un cântec ce s-a născut din contemplaţie

Şi adus la suprafaţă de către linişte,

Evitat de larmă,

Îmbrăţişat de adevăr,

Repetat de vise,

Înţeles de dragoste,

Ascuns de trezire

Şi cântat de sufleteste cântecul dragostei.

Ce Cain sau Esaul ar putea să-l cânte?

Este cu mult mai parfumat decât iasomia;

Ce voce l-ar putea înrobi?

Este pecetluit la inimă, ca taina unei fecioare;

Ce coardă l-ar putea face să vibreze?

Cine îndrăzneşte să uneasă urletul mării

Cu ciripitul unei privighetori?

Cine îndrăzneşte să asemuiască strigătele unei furtuni

Cu suspinul unui copil?

Cine îndrăzneşte să spună cu voce tare

Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?

Ce fiinţă omenească îndrăzneşte să cânte

Cântecul lui Dumnezeu?”

[tabitha]

În prealabil postat de adaria

Si un alt eseu

Dragostea
“Iubirea este un daimon” spunea Platon. „Iubirea nu va pieri niciodata…” spune Biblia. Si totusi, dupa cate „cercetari” s-au facut, dupa cate definitii s-au dat, dupa cate poezii i s-au inchinat, nimeni nu stie ce e dragostea! Acel sentiment care inalta si coboara, care ucide si naste in acelasi timp.

Foarte multi scriitori au prezentat dragostea in operele lor. Cu toate acestea insa, ea e definita mereu la fel si intotdeauna diferit. Asta pentru ca nici un om nu poate exprima exact in cuvinte ceea ce simte, si pentru ca dragostea nu e niciodata la fel. Nu s-au facut inca cuvinte, nu s-au inventat inca leacuri, nu s-a gasit inca cheia care sa deschida secretul iubirii.

„Dumnezeu este iubire” spun crestinii. Tot ei, identifica iubirea cu focul, deoarece mistuie suflete, dar si iadul este reprezentat tot prin foc. Atunci, iubirea nu poate fii decat partea noastra divina care ne apropie si ne desparte de Dumnezeu la fel de tare si in acelasi timp.

Desi e o definitie cruda, Schopenhauer spune ca iubirea este doar o iluzie si ca femeile au fost create doar pentru „triumful speciei”, ele dusmanindu-se, „deoarece au aceeasi meserie: dragostea”. Deci, in viziunea lui, dragostea nu e altceva decat o meserie, care produce… lumea! Aceste cuvinte te fac sa te simti mic, foarte mic, de aceea oamenii prefera sa poarte in continuare valul Mayei, valorizand astfel iluzia in care traiesc.

In lumea noastra totul este imanent, totul este intr-o continua manifestare, si cred ca singurul lucru transcendent, care a reusit sa doboare toate barierele este dragostea. Acea dragoste in stare sa provoace razboaie, in stare sa omoare fara mila in atingerea scopului sau, sa mute muntii din loc si sa desparta ape in calea ei, da, acel „lucru” care iti da aripi, care sustine lumea, care o implineste, caci fara dragoste nimic nu e…

Dragostea nu e pacat, e iertare, nu e intuneric, e lumina, nici intristare, ci fericire, dar daca stii s-o gasesti.

Iubirea va naste o lume noua, fara dezastre si nefericire, o lume paradisiaca, caci vom invata sa-L iubim pe Dumnezeu, si atunci toate culorile pamantului se vor schimba si vom deveni iar noi…
http://www.referatele.com/referate/r...ratele-com.php

Frumos eseu, mulțumim !