O dna. A fost pe pctul. De a se sinucide pt. Ca nu mai are cu ce-si hrani animalutele

[I.Calin]

În prealabil postat de N.Priceputu

O persoană care suferă, fie şi dintr-o pricină la care nu consimţim, are nevoie de înţelegere şi ajutor, nu să-i faci o injecţie şi s-o închizi într-un spital de nebuni.

Nu asta am vrut să spun. Evident că au nevoie de înțelegere și ajutor și sunt total împotriva internării unuia într-un spital de psihiatrie dacă nu dă semne clare de agresivitate împotriva semenilor.

În prealabil postat de N.Priceputu

Poate că mulţi dintre cei cu probleme psihiatrice tocmai pentru că n-au fost iubiţi au ajuns în starea asta. Oamenii care se ataşează atât de mult de animale sunt, multe dintre ele, persoane care n-au avut parte de iubire din partea oamenilor şi care se mângâie cu afecţiunea sinceră pe care le-o oferă animalele.

Nu vreau să discut profilul psihologic al unor astfel de persoane. Un fapt este sigur: lipsa de iubire a celorlalți nu este o scuză, cel mult o explicație și ea inconsistentă. Însă, nu pot să nu fiu de acord cu afecțiunea sinceră a animalelor ca reflex condiționat de atitudinea noastră față de ele, totuși. Ș'apoi oricât de dragi mi-ar fi câinii mei nu înseamnă că-i iubesc asemeni propriilor copii. Și într-o situație limită (calamitate, catastrofă etc.) sunt convins că nu aș periclita siguranța unui om pentru a salva un animal, de pildă, dintr-un incendiu (oricâte filme documentare / artistice pe tema asta mi-ar găsi motivații.)

De fapt, ce am vrut să spun: dacă doamna în cauză s-a legat sufletește atât de mult de animalele sale (ca de altfel, oricare dintre noi de anumite lucruri care ne fac viața mai ușoară) are o problemă. Și problema ei este că nimic dar absolut nimic din avutul nostru (deocamdată, respectivele necuvântătoare sunt o proprietate ca oricare alta) nu merită investiții sufletești prea mari. Însă, e adevărat: are nevoie de ajutor. Din nefericire (sau poate din fericire pentru iubitorii "ultrapasionați" ai animalelor), nu-i sunt aproape.

Oricum, iubirea autentică și afecțiunea profundă nu o găsești în ochii animalelor oricât de blânzi ar fi aceștia!

În prealabil postat de N.Priceputu

Nu trebuie condamnaţi, ci înţeleşi măcar, dacă nu-i putem ajuta.

Nici nu o condamn. Îmi cer scuze dacă am fost perceput astfel. Cât despre înțelegere, cum, Doamne iartă-mă, să nu o înțeleg când eu însumi sunt atât de înrobit de propriul meu avut! (aici intră și cățeii)

Sunt de acord cu ce spui. Dar aici nu e vorba de problema iubirii exagerate faţă de animale, ci de o femeie care a ajuns într-o situaţie disperată şi care are nevoie de ajutor pentru a ieşi din ea, pentru a nu-şi lua viaţa. Şi-a asumat, fără voie, nişte responsabilităţi care o depăşesc; îi trebuie o soluţie. Niciun om responsabil nu ar da drumul animalelor pe stradă. Iar dacă n-are puterea să le omoare, iarăşi o înţeleg.

Şi mie îmi pare rău că nu o pot ajuta.