Relativismul:toate religiile sunt bune

[cipri85]

1. Clipa de faţă este a bucuriei şi veseliei duhovniceşti. Căci iată, ne stau înainte doritele zile ale nunţilor duhovniceşti. Fiindcă nu greşeşte cineva dacă numeşte „nuntă” ceea ce se întâmplă acum, şi nu numai nuntă, ci şi înrolare minunată şi preaslăvită. Şi să nu socotească cineva că sunt nepotrivite cele spuse, ci să-l audă pe fericitul Pavel, dascălul lumii, care, folosindu-se de aceste amândouă modele(1), zice: „V-am logodit pe voi unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor 11, 2); iar în altă parte, după ce descrie armele ca pentru nişte soldaţi ce se avântă la război, zice: „îmbrăcaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Ef 6, 11).

2. Astăzi se face bucurie în cer şi pe pământ. Căci dacă pentru un singur păcătos care se pocăieşte se face atâta desfătare, cu cât mai multă bucurie nu se face îngerilor şi arhanghelilor şi tuturor puterilor de sus şi tuturor celor de pe pământ, pentru atâta mulţime care, într-un suflet, dispreţuieşte cursele diavolului şi râvneşte să se înscrie în turma lui Hristos?

3. Haideţi să vorbim despre mireasa care urmează să fie condusă în sfânta cămară a nunţii şi să vă arătăm bogăţia covârşitoare a Mirelui şi negrăita iubire de oameni ce o arată faţă de ea şi de ce fel de lucruri se desparte ea şi care sunt cele pe care le va dobândi. Şi dacă îngăduiţi, să cercetăm mai întâi cele referitoare la mireasă şi să vedem în ce stare este ea când Mirele o primeşte. Fiindcă mai ales în acest mod se vădeşte nesfârşita iubire de oameni a Stăpânului tuturor. Căci nefiind El îndrăgostit de chipul ei, nici de frumuseţea, nici de prospeţimea trupului, totuşi se apropie de ea. Ba mai mult, fiind urâtă şi respingătoare, plină de ruşine şi întinăciune şi, într-un cuvânt spus, cuprinsă de bubele păcatelor, aşa o duce în cămara de nuntă.

4. Dar nimeni auzind acestea de la noi să nu se coboare [cu gândul] la grosimea trupului. Căci noi vorbim despre suflet şi despre mântuirea lui. Fiindcă nici acel suflet ceresc, fericitul Pavel, când a spus „v-am logodit pe voi unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor 11,2), nu ne-a spus în chip ascuns altceva decât că a logodit cu Hristos, ca pe o fecioară neprihănită, acele suflete care s-au apropiat de dreapta credinţă(2).

5. Cunoscând acestea în amănunt, să cercetăm cu claritate urâţenia ei anterioară, ca să ne minunăm de iubirea de oameni a Stăpânului. Căci ce ar fi mai dezgustător pentru suflet(3) ca, lepădând cinstea proprie şi uitând de bunul său neam de sus(4), să slujească pietrelor şi lemnelor şi celor necuvântătoare şi celor mai lipsite de preţ decât acestea, sporindu-şi urâţenia prin grăsimea jertfelor, prin spălări sângeroase şi prin fumigaţii [aduse idolilor]. Căci de aici pleacă roiul feluritelor plăceri: chefurile, beţiile, desfrâurile şi toate îndeletnicirile ruşinoase, de care se bucură diavolii slujiţi prin ele(5).

6. Pe aceasta (6) văzând-o într-o astfel de stare, ţinută în adâncul răutăţii, goală şi diformă, neluând în seamă urâţenia ei, nici neagra-i sărăcie, nici mulţimea [şi mărimea] relelor, a primit-o [la Sine], arătându-i covârşitoarea Sa iubire de oameni. Şi o asemenea dispoziţie [iubitoare] o dezvăluie prin profetul [David], zicând: „Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău şi va pofti împăratul frumuseţea ta” (Ps 44, 12-13).

7. Vezi, cum chiar de la început îi arată bunătatea Lui, învrednicind-o pe cea atât de nărăvaşă şi care se dăduse pe sine cu totul necuraţilor diavoli, să fie numită fiică? Şi nu numai aceasta, dar nici măcar nu-i cere vreo socoteală pentru greşeli, nici preţ de răscumpărare(7), ci doar o îndeamnă şi o cheamă să-şi plece auzul şi să primească îndemnul şi sfatul şi să uite cu desăvârşire ceea ce a făcut [până atunci].

8. Ai văzut negrăita iubire de oameni? Ai văzut covârşitoarea grijă? Căci acestea, fericitul David le-a grăit atunci către întreaga lume care zăcea în rău. Iar acum noi, [găsind] bun prilej, le strigăm acestea către cei care doresc cu ardoare jugul lui Hristos şi aleargă spre această înrolare duhovnicească şi le adresăm fiecăruia dintre cei de faţă, schimbând puţin cuvântul profetic:

Uitaţi de toate cele dinainte, voi, noi ostaşi ai lui Hristos! Uitaţi îndeletnicirile cele rele! Ascultaţi şi plecaţi urechea voastră şi primiţi sfatul acesta preabun, [căci] zice: „Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău”.

9. Vezi că aceleaşi îndemnuri pe care profetul le-a adresat lumii întregi le-am adresat şi noi astăzi dragostei voastre? Căci prin faptul că zice „uită poporul tău” vorbeşte în chip ascuns despre idolatrie şi despre înşelare şi despre slujirea demonilor. [Apoi] zice „şi casa părintelui tău”, care înseamnă să uiţi de vieţuirea ta de mai înainte, care te-a adus la această hidoşenie. Uită de toate acelea şi alungă toate acele prejudecăţi ale minţii (8) tale. Căci numai dacă faci acest lucru şi te desparţi de poporul tău şi de casa părintelui tău, adică de vechiul aluat şi de răutatea în care ţi-ai cheltuit şi ţi-ai distrus toată prospeţimea (9) sufletului dimpreună cu cea a trupului, [numai atunci] va pofti împăratul frumuseţea ta.

10. Vezi, iubitule, că despre suflet este vorba? Căci dacă un trup este urât prin fire nu poate să devină cândva frumos, fiindcă Stăpânul a rânduit ca toate cele ale firii să nu se poată mişca, nici schimba (10), însă pentru suflet acest fapt este foarte uşor. De ce? Fiindcă totul ţine de liberul arbitru” şi nu de fire. De aceea şi este posibil, ca [un suflet] foarte urât şi inform să se schimbe dintr-o dată, dacă doreşte, şi să se urce la culmea frumuseţii şi să devină iar strălucit, după cum iarăşi, dacă este delăsător (12), să fie cuprins de cea mai cruntă hidoşenie. Aşadar, „va pofti împăratul frumuseţea ta”, dacă uiţi de toate acelea, adică de poporul tău şi de casa tatălui tău.

11 . Ai văzut bunătatea Stăpânului? Prin urmare, nu în zadar şi pe degeaba, când am început acest cuvânt, am numit cele ce se întâmplă [acum] nuntă duhovnicească. Căci şi în cazul nunţii sensibile, nu se poate în alt mod ca o tânără să se unească cu bărbatul, dacă nu uită de părinţi şi de doică şi nu-şi mută cu totul voia (13) ei spre mirele cu care urmează să se însoţească. De aceea şi fericitul Pavel, aplecându-se cu stăruinţă asupra acestui cuvânt, a numit faptul taină. Căci zice: „pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia lui şi vor fi cei doi un singur trup” (Ef 5, 3 1); şi după ce a primit în minte puterea acestui fapt (14), uimindu-se, a strigat zicând: „taina aceasta mare este” (Ef 5, 32) (15).

12. Şi, într-adevăr, este mare! Căci ce cuget omenesc poate să priceapă firea acestui lucru? Şi cum nu s-ar uimi cineva, dacă ia aminte la faptul că o copilă hrănită [până atunci] cu lapte şi crescută în iatac, care a avut parte de atâta grijă din partea părinţilor până a crescut, când vine ceasul nunţii, deodată, într-o singură clipită, uită şi de durerile mamei şi de orice altă grijă, uită de obiceiurile [familiei] şi de legătura dragostei, şi simplu spus [uită] de toate, iar toată voinţa ei o întoarce către acela pe care nu l-a mai văzut (16) niciodată până în acea seară? Şi atât de mare este întorsătura lucrurilor, încât acela se face pentru ea toate, şi îl socoate tată şi mamă şi mire şi oricâte ar mai spune cineva. [Ba mai mult], nici nu-şi mai aminteşte de cei care au crescut-o atâţia ani. Şi atât [de puternică] devine legătura lor, încât nu mai sunt doi, ci un [singur trup].

[cipri85]

13. Acest lucru văzându-l mai dinainte cu ochi profetici întâiul zidit (17) a spus: „aceasta se va numi femeie fiindcă din bărbatul ei a fost luată. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia lui şi vor fi cei doi un singur trup” (Fac 2, 23-24). Acelaşi lucru l-ar putea spune cineva şi despre bărbat, fiindcă şi acela, uitând de cei ce l-au născut şi de casa părintească, se uneşte şi se lipeşte pe sine de cea care s-a legat de el. Şi ca să ne arate nouă dumnezeiasca Scriptură tăria şi intimitatea18 legăturii, nu a zis „se va uni cu femeia”, ci „se va lipi de femeia lui”. Ba nici aceasta nu a fost suficient, ci a adăugat „şi vor fi cei doi un singur trup”. De aceea şi Hristos, aducând această mărturie, a zis: „încât nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19, 6). Atât de mare este unirea şi legătura, zice [Hristos], încât cei doi sunt un singur trup. Spune-mi, ce gând omenesc poate să cerceteze acest lucru, ce minte [dianoia] poate să-l tâlcuiască? Nu bine a zis acest fericit dascăl al lumii că este taină? Şi nu a zis pur şi simplu că este „taină”, ci „taina aceasta mare este”.

14. Dacă între lucrurile sensibile, [nunta] este taină şi încă mare taină”, ce ar putea spune cineva despre vrednicia acestei nunţi duhovniceşti (19)? Dar să vedem mai departe, în amănunţime, cum cele ce se întâmplă aici – dat fiind că ele sunt duhovniceşti -se săvârşesc în chip contrar celor sensibile. Pentru că în cazul nunţii sensibile, nimeni nu ar primi ca să-i fie adusă de soţie o oarecare, dacă nu s-ar interesa mai întâi de frumuseţea ei, de gingăşia trupului şi nu numai de acestea, ci mai întâi de bogăţia averii.

15. Aici însă nu este nimic de felul acesta. De ce? Fiindcă duhovniceşti sunt cele ce se săvârşesc, şi Mirele nostru, mişcat de iubirea de oameni, aleargă după mântuirea sufletelor noastre. Căci şi dacă n-ar fi cineva chipeş, şi dacă ar arăta respingător, şi dacă s-ar chinui în cea mai neagră sărăcie, dacă ar fi de origine umilă, sau sclav, sau urgisit, şi dacă ar avea o infirmitate a trupului şi ar duce povară de păcate, [Mirele] nimic nu-i cercetează cu de-amănuntul, nici nu-L interesează ceva, nici nu-i cere socoteală [pentru ceva dintre ele]. Deoarece în dar sunt şi cinstea şi harul Stăpânului şi numai una cere de la noi: să uităm ceea ce a trecut şi să arătăm o bună dispoziţie a voinţei (20) după aceea.

16. Ai văzut harul covârşitor? Ai văzut cu ce Mire se însoţesc cei ce se încred în chemare? Dar să privim, dacă vrei, şi celelalte legate de această nuntă duhovnicească. Căci după cum la nunţile sensibile se încheie contracte [referitoare la zestre] şi se dau daruri – acestea din partea bărbatului, iar din partea celei cu care se va căsători, zestrea – în acelaşi chip şi aici, se obişnuieşte să se facă ceva de acest fel. Căci trebuie ca de la cele trupeşti mintea să fie condusă spre cele dumnezeieşti şi duhovniceşti. Care sunt aici contractele referitoare la zestre? Ce altceva decât supunerea şi legămintele care urmează a fi împlinite faţă de Mire?! Şi care sunt darurile pe care le aduce Mirele înaintea nunţii? Ascultă pe fericitul Pavel, care ne arată aceasta şi ne spune astfel: „bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru Ea, ca să o sfinţească, curăţind-o prin baia apei în cuvânt, ca să şi-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată ori zbârcitură sau altceva de acest fel” (Ef 5,25-27).

17. Ai văzut măreţia darurilor? Ai văzut covârşitoarea şi negrăita iubire? „După cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru Ea”. Acest lucru n-ar accepta nimeni să-l facă: să-şi verse sângele pentru cea cu care urmează să se căsătorească. Dar Stăpânul Cel iubitor de oameni, urmând fireştii Lui bunătăţi (21), a acceptat acest lucru mare şi uimitor, din pricina grijii [iubitoare] faţă de Ea: ca prin propriul sânge să o sfinţească, încât, după ce a curăţit-o prin baia botezului, să Şi-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită. De aceea Şi-a vărsat sângele şi a răbdat crucea, ca şi nouă prin ea, să ne dăruiască sfinţirea şi să ne curăţească pe noi prin baia naşterii din nou, şi pe cei care mai înainte erau lipsiţi de cinste şi nu puteau să aibă nici o îndrăzneală (22) şi i-a înfăţişat Sieşi slăviţi, neavând pată ori zbârcitură sau altceva de acest fel.

18. Vezi cum prin faptul că a zis „O curăţă şi Şi-o înfăţişează Sieşi Biserică slăvită, neavând pată ori zbârcitură” ne arată necurăţia în care se afla mai înainte? Luând [bine] aminte la toate acestea, voi, noi recruţi ai lui Hristos, să nu priviţi la mărimea relelor voastre, nici să nu vă gândiţi la nenumăratele [voastre] păcate de dinainte. Ba chiar mai mult: socotindu-le pe acestea în amănunt, nici aşa să nu vă îndoiţi, ci cunoscând mărinimia Stăpânului, covârşirea harului, mărimea darului, [toţi] câţi aţi fost învredniciţi aici să fiţi înscrişi în cetatea Lui, apropiaţi-vă cu întreaga bună dispoziţie a voinţei şi, renunţând (23) la toate cele făcute înainte, arătaţi noua voastră stare printr-o întoarcere totală a minţii (24).

19. Şi fiindcă ştiţi bine în ce fel de stare eraţi şi cum S-a apropiat Stăpânul, necerându-vă vreun preţ de răscumpărare pentru greşeli, nici cercetându-vă păcatele, aduceţi şi voi cele ale voastre (25) şi confirmaţi nu numai cu limba mărturisirea Lui, ci şi cu mintea (26), „căci cu inima” – zice – „se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom 10, 10). Fiindcă trebuie ca şi mintea să fie întărită cu statornicie în dreapta credinţă, iar limba să vestească prin mărturisire [credinţa] neclintită a minţii.

20. Şi fiindcă temelia bunei cinstiri de Dumnezeu (27) este credinţa, hai să vorbim puţin despre aceasta, ca să punem o temelie de neclintit, şi aşa, mai departe, să facem întreaga construcţie în siguranţă. Se cuvine, aşadar, ca acei care s-au înscris în această oaste duhovnicească să creadă în Dumnezeul tuturor, Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, cauza a toate, negrăit şi de necuprins cu mintea, Care nu poate fi tâlcuit nici cu cuvântul, nici cu mintea, şi a alcătuit (28) toate cu iubire de oameni şi bunătate.

21. Şi în Domnul nostru lisus Hristos, Fiul Lui Cel Unul-Născut, Care întru toate este asemănător şi egal cu Tatăl şi având neschimbată asemănare cu El, de o fiinţă [cu Tatăl] şi cunoscut în propriu-I ipostas, Care se naşte din El în chip negrăit şi este înaintea timpului, Făcătorul tuturor veacurilor, Care în vremurile din urmă, pentru mântuirea noastră, a luat chip de rob şi S-a făcut om şi a trăit împreună cu firea omenească (29) şi a fost răstignit şi a treia zi a înviat.

22. Căci voi trebuie să aveţi fixate în minte cu maximă acurateţe acestea, ca să nu fiţi pradă uşoară înşelăciunilor diavoleşti, ci, dacă adepţii lui Arie vor să vă pună piedici, să ştiţi cu exactitate că trebuie să vă protejaţi auzul de vorbele lor şi să le răspundeţi cu îndrăzneală, arătându-le că Fiul este asemenea (30) după fiinţă cu Tatăl. Căci El Insuşi este Cel Care a zis: „după cum Tatăl scoală morţii şi-i face vii, tot aşa şi Fiul îi face vii pe cei care vrea” (In 5, 21); şi prin toate arată că are o putere egală cu Tatăl. Dacă din alt flanc Sabelie vrea să strice dogmele cele sănătoase, confundând ipostasurile, închide-ţi auzul şi faţă de acela, iubite, învăţându-l că una este fiinţa Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, trei însă ipostasurile. Căci nici Tatăl nu poate fi numit Fiu, nici Fiul Tată, nici Duhul Sfânt cu alt [nume] decât acesta, ci fiecare, rămânând în propriuI ipostas, are o putere egală.

23. [Incă] şi aceasta trebuie să se fixeze în mintea voastră, că Duhul Sfânt este de aceeaşi vrednicie [cu Tatăl şi cu Fiul], după cum chiar Hristos a zis ucenicilor: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt” (Mt 29,19) (31).

24. Ai văzut mărturisire desăvârşită? Ai văzut învăţătură neavând nici un echivoc? De acum încolo să nu te tulbure cineva introducând pe deasupra, în dogmele Bisericii, invenţiile propriilor gânduri şi vrând [astfel] să tulbure dogmele cele drepte şi sănătoase, ci fugi de însoţirea cu unii ca aceştia ca de otrăvurile vătămătoare. Căci aceştia sunt mai cumpliţi decât acelea. Fiindcă acelea provoacă doar vătămarea trupului, pe când aceştia ruinează însăşi mântuirea sufletului. De aceea se cuvine ca de la început să fugiţi de asemenea convorbiri cu ei şi mai ales, pe cât puteţi, dacă timpul îngăduie, fiind întăriţi cu mărturiile Scripturii32 ca şi cu nişte arme duhovniceşti, închideţi gura lor cea neruşinată.

25. Noi vrem ca voi să arătaţi o foarte mare rigoare33 faţă de dogmele Bisericii şi să le aveţi bine fixate în mintea voastră. Dar, fiindcă cei ce arată o asemenea credinţă se cuvine să strălucească şi prin fapte, este necesar ca şi despre acest lucru să-i învăţăm pe cei ce se vor învrednici de împărătescul dar (34), ca ei să aibă cunoştinţă că nu există un astfel de păcat, care să poată birui generozitatea Stăpânului. Ci şi dacă ar fi cineva desfrânat sau adulter sau muieratic, homosexual, prostituat, răpitor, lacom, beţiv, şi dacă ar fi idolatru, atât de mare este puterea darului şi iubirea de oameni a Stăpânului, încât El face să dispară toate acestea şi-l dezvăluie mai strălucit decât înseşi razele soarelui pe cel care arată doar o bună dispoziţie a voinţei.

26. Inţelegând covârşitorul dar al iubitorului de oameni Dumnezeu, să ne predispunem (35) deja şi spre lepădarea relelor şi spre lucrarea faptelor bune. Căci aceasta ne îndeamnă şi profetul [David], zicând: „fereşte-te de rău şi fă binele” (Ps 36,27). Insuşi Hristos, vorbind către tot omul, a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt 11,28-29).

[cipri85]

27. Ai văzut bunătate prisositoare? Ai văzut mărinimia chemării? „Veniţi – zice – la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi”. Iubitoare de oameni este chemarea, negrăită bunătatea! „Veniţi la Mine toţi”, nu doar conducătorii, ci şi supuşii, nu numai bogaţii, ci şi săracii, nu doar cei liberi, ci şi sclavii, nu numai bărbaţii, ci şi femeile; şi bătrânii, nu doar tinerii, şi cei schilodiţi şi cu mădularele vătămate, nu numai cei sănătoşi la trup, toţi veniţi. Căci aşa sunt darurile Stăpânului, încât nu face vreo diferenţă între sclav şi liber, nici între bogat şi sărac, ci leapădă toată această deosebire. „Veniţi toţi – zice – cei osteniţi şi împovăraţi”. Şi pentru ce îi cheamă? In nici un caz ca să le ceară socoteală şi să-i ducă în faţa instanţei judecătoreşti. Dar pentru ce? Ca să-i odihnească de chinul lor şi să le ia povara cea apăsătoare. Căci ce poate fi cândva mai apăsător decât păcatul? Fiindcă acesta, şi dacă am fi de mii de ori nesimţitori şi am vrea să ne ascundem de oameni, ridică împotriva noastră conştiinţa ca pe un judecător nemitarnic; şi aceea, fără încetare, se răscoală [împotriva noastră], provocându-ne continuu dureri, torturându-ne precum un călău şi ştrangulându-ne cugetul prin arătarea mărimii păcatului. Aşadar, zice că „pe cei îngreuiaţi de acesta [de păcat] şi chinuiţi ca de o povară, pe aceştia îi voi odihni, dăruindu-le iertarea păcatelor, numai să vină la Mine”. Cine este atât de împietrit, cine este aşa de tare [la cerbice], încât să nu asculte de o asemenea chemare [plină] de iubire de oameni?

28. Vezi cum îi cheamă pe aceia care şi-au cheltuit [viaţa] în fărădelegi, pe cei ce sunt împovăraţi de păcate, pe cei care nici nu mai pot să ridice capul, pe cei plini de ruşine (36) şi fără de îndrăzneală?

29. Apoi, ca să ne înveţe felul odihnei, adaugă: „luaţi jugul Meu asupra voastră”. Veniţi sub jugul Meu! însă nu vă speriaţi când auziţi de jug. Căci nici nu vă răneşte gâtul, nici nu vă face să vă plecaţi capul, ci ne învaţă să cugetăm la cele de sus şi ne arată (37) adevărata filosofic. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi”, „învăţaţi” înseamnă: plecaţi-vă auzul ca să puteţi învăţa de la Mine (38). Căci nu voi cere de la voi ceva greu. Voi, robii, imitaţi-Mă pe Mine, Stăpânul; voi, care sunteţi pământ şi cenuşă, râvniţi [să fiţi] ca şi Plăsmuitorul vostru şi Făcătorul cerului şi al pământului, „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”.

30. Ai văzut pogorământul Stăpânului? Ai văzut iubirea [Lui] de oameni cea sinceră? Nu a cerut de la noi ceva greu sau de nesuportat. Fiindcă nu a zis: învăţaţi-vă de la Mine că am făcut semne, că am înviat morţii, că am arătat minuni, [căci toate] acestea [atârnă] numai de puterea Lui. Dar ce? „Invăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”. Ai văzut cât este câştigul acestui jug, cât folos [aduce]? Cel ce a fost învrednicit să vină sub acest jug şi a putut să înveţe de la Stăpânul să fie blând şi smerit cu inima, va dobândi deplina odihnă a sufletului său. Acest lucru este începutul (39 )mântuirii noastre. Cel ce a câştigat (40) această virtute poate, fiind încă în trup, să se ia la întrecere cu puterile netrupeşti şi nu [mai] are nici o părtăşie cu cele din viaţa aceasta.

31. Cel ce imită blândeţea Stăpânului nu se mânie, nu se ridică împotriva aproapelui. Chiar dacă cineva îl va lovi, îi va spune: „dacă am vorbit rău, dă mărturie pentru [acest] rău, dar dacă [am grăit] bine, de ce mă baţi?” (In 18,23). Chiar de-l va numi demonizat, îi va răspunde: „eu demon nu am”; şi nimic din cele ce vin asupra-i nu-l va putea vătăma. Unul ca acesta dispreţuieşte toată slava acestei vieţi (41) şi nimic din cele ce se văd nu-l va atrage. Fiindcă el va dobândi alţi ochi. Cel ce este smerit cu inima niciodată nu va putea privi cu ochi rău bunurile aproapelui. Unul ca acesta nu va fi răpitor, nici lacom, nici nu va pofti vreun lucru, ci va risipi chiar şi cele ale sale, arătând multă compătimire faţă de semenul de aceeaşi fire. Unul ca acesta nu sapă căsnicia altuia, căci venind sub jugul lui Hristos şi învăţând să fie blând şi smerit cu inima, va avea întreaga virtute (42) şi va păşi pe urmele Stăpânului.

32. Să venim sub jugul cel bun şi să ridicăm povara cea uşoară, ca să putem găsi şi odihna. Cel ce vine sub jug e dator să uite orice veche obişnuinţă şi să aibă o atenţie fină a ochilor (43). „Căci cel ce se uită la femeie ca s-o poftească, deja a făcut adulter cu ea în inima lui”; încât este nevoie de asigurare sporită pentru simţul văzului, ca nu cumva prin el să se urce moartea. Şi nu numai pentru ochi, ci şi pentru limbă, de mare atenţie este trebuinţă. „Mulţi au căzut – zice – sub ascuţişul săbiei, dar nu atâţi câţi au căzut datorită limbii” (Inţ. Sir. 28, 19). [ Şi aşa], punem frâu şi celorlalte patimi care se nasc de aici, aşezăm mintea în linişte, îngrădim partea irascibilă, mânia, pomenirea răului, duşmănia, invidia, pofta nesăţioasă, toată desfrânarea, toate faptele cărnii, care sunt: adulterul, curvia, necurăţia, desfrânarea, idolatria, fermecătoria, duşmănia, cearta, pizma, beţia, chefurile.

33. Se cuvine să lepădăm toate acestea şi să ne sârguim să avem roadă Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, blândeţea, înfrânarea. Şi dacă astfel ne curăţim minţile noastre, repetând ca pe o incantaţie învăţăturile adevărate (44), vom putea deja de aici să ne [formăm] o bună predispoziţie (45) şi să fim vrednici de primirea darului măreţ şi de paza bunurilor primite [la botez] .

34. Să nu mai am grija înfrumuseţărilor exterioare, nici a hainelor scumpe, ci toată râvna să o întorc spre împodobirea sufletului, încât frumuseţea lui să fie [din ce în ce] mai strălucitoare. Să nu mai port haine de mătase – fire ale viermilor -, nici coliere de aur. Căci şi dascălul lumii, cunoscând mai ales moliciunea firii femeieşti şi grabnica alunecare a voinţei, nu a ezitat să orânduiască şi în legătură cu acestea. Dar de ce spun că nu s-a dat în lături să înveţe despre acestea? Fiindcă îndemnând în privinţa coafurilor, strigă şi zice: „nu cu coafuri sau cu aur sau cu perle sau cu haine scumpe” [să fie împodobită] (ITim 2, 9). [Crezi] că învăţându-te acestea, femeie, vrea oare să te înfrumuseţezi şi să fii lăudată de cei ce te privesc? [Chiar dacă ei te laudă], îţi [spun] că aceia sunt oameni asemenea [ţie], dar eu întreb şi pe Stăpânul tuturor. Să vedem pentru ce te va lăuda şi te va vorbi de bine?

35. De vreme ce El a lepădat acea frumuseţe care se iţeşte din coafuri, din bijuterii, din perle şi din haine scumpe, să vedem ce fel de frumuseţe îi hărăzeşte femeii? Căci această frumuseţe [produsă] de bijuterii şi haine, şi dacă pentru puţin o încântă pe cea care le poartă, cu timpul se ofileşte. Dar ce spun că se ofileşte? Inainte de a se ofili datorită trecerii vremii, aţâţă ochii invidioşilor şi-i îndeamnă pe răufăcători la furt. Iar frumuseţea pe care Insuşi o hărăzeşte nu se poate pierde, nici ofili; este veşnică – şi aici [în viaţa aceasta] rămânând împreună cu noi, dar însoţindu-ne şi dincolo – şi [pe deasupra] ne aduce multă îndrăzneală.

36. Dar trebuie să ascultăm chiar cuvintele apostolului. Aşadar, ce zice? „Această [frumuseţe] se cuvine femeilor care au făgăduit să fie temătoare de Dumnezeu, cea prin fapte bune” (l Tim 2,9). Femeia vrednică – zice – de făgăduinţa [dată lui Hristos] – [făgăduinţa] de a lucra [poruncile Lui] – se împodobeşte pe sine cu fapte bune. Făptuirea binelui să urmeze făgăduinţei [date]. Ai făgăduit să-L cinsteşti pe Dumnezeu? Lu¬crează cele plăcute Lui! Adică faptele bune. Dar ce înseamnă [împodobirea] „prin fapte bune”? Toată strânsura virtuţii constă în dispreţuirea (46) celor din veacul acesta, dorinţa pentru cele din veacul viitor, nesocotirea bunurilor [de aici], deschiderea faţă de cei săraci, îngăduinţa, blândeţea, înţelepciunea (47), pacea şi liniştea sufletului, a nu fi pornit spre slava vieţii de acum, ci a avea privirea aţintită la cele de sus şi a te îngriji necontenit pentru cele de acolo şi a te avânta către acea slavă.

37. Dar fiindcă acum vorbesc în special pentru femei, vreau să le fac îndeaproape cunoscute şi alte lucruri, încât, o dată cu celelalte [neajunsuri de care am vorbit], să lepede şi obişnuinţa vătămătoare de a-şi farda faţa, ca să nu adauge [ceva chipului], ca şi cum opera [lui Dumnezeu] ar suferi vreo lipsă, şi [astfel] păcatul să fie atribuit Creatorului. [Oare ştii tu] ce faci, femeie? [Nu ştii] că nu poţi să-ţi sporeşti frumuseţea naturală prin pudre şi rimeluri, [dar] nici să-ţi schimbi urâţenia firească? Nu vei adăuga câtuşi de puţin frumuseţii fireşti şi-o vei strica şi pe cea a sufletului. Preocuparea aceasta [pentru împodobire] este semnul unei moliciuni lăuntrice. De altfel, multă osândă (48) îţi aduni prin aceasta, întraripând ochii celor tineri, captând privirile desfrânaţilor, provocând adultere necuvenite, şi [astfel] atragi asupra capului tău [responsabilitatea] alunecării acelora.

38. Un lucru cuvenit şi de folos este să renunţi la [împodobire]! Iar dacă cele ce sunt robite (49) de acest rău obicei nu vor, măcar când vin la Biserică să nu facă aceasta. Spune-mi pentru ce să stai în Biserică într-un asemenea hal? Oare această frumuseţe o caută Cel Căruia tu vii să I te închini şi [înaintea Căruia] îţi mărturiseşti păcatele? El caută frumuseţea lăuntrică, lucrarea faptelor bune, milostenia, cumpătarea, străpungerea inimii, credinţa profundă. Iar tu, renunţând la acestea (50), degrabă provoci poticnire în Biserică celor mai slabi (51). De câte fulgere nu eşti vrednică? Eşti în port şi naufragiezi. Vii la doctor să-ţi vindeci rănile şi pleci cu ele mai mari. Ce iertare vei mai avea după acestea? Insă chiar dacă mai înainte unele erau cuprinse de delăsare faţă de propria mântuire, de azi să fie încredinţate că [trebuie] să renunţe la acest viciu. Căci dacă [Dumnezeu] nu a fost de acord să folosim hainele scumpe, cu mult mai mult [nu admite] fardurile şi rimelurile.

[cipri85]

40. Să nu socotiţi că sunt lucruri mici, nici fără importanţă, ci sunt suficiente ca să scufunde sufletul şi să-l coboare în însuşi adâncul răutăţii. Căci aceasta, aceasta este perversitatea vicleanului demon: să ne împiedece prin lucruri mărunte (s. n.). Dar voi, noi ostaşi ai lui Hristos, şi bărbaţi şi femei – căci în această armată a lui Hristos nu se face deosebire de sex – îndepărtând de acum orice asemenea obiceiuri, ca unii ce veţi primi pe împăratul tuturor, aşa să vă curăţiţi mintea, încât nici o pată să nu vă întunece gândurile.

41. Chiar dacă cineva are vreun duşman, să se împace cu el, punând în mintea sa de ce fel [de daruri] va avea parte de la Stăpân el, cel cufundat în atâtea păcate, şi să-i ierte aproapelui pornirile contra sa. Căci zice: „fiecare dintre voi să nu gândească rău faţă de aproapele în inima sa” (Zah 8,17). Dacă cineva are vreun contract şi multe dobânzi [de primit], să le rupă. Căci zice: „rupeţi contractele nedrepte” (îs 58, 6). Intr-un cuvânt, fiecare să aducă mai întâi cele din partea sa, ca să primească cu multă largheţe (53) cele din partea Stăpânului.

42. Şi mai întâi de toate instruiţi-vă limba să se cureţe de jurăminte. Nu vorbesc [doar] de jurămintele false, ci şi de cele formale şi uşuratice care sunt spre paguba celor ce le fac. Căci zice: „S-a spus să nu juri strâmb. Eu însă vă spun să nu vă juraţi deloc” (Mt 5, 33-34). Ai auzit: „să nu juri deloc”? De acum abţine-te să mai iscodeşti legile Stăpânului, încrede-te în Cel Ce a poruncit şi curăţeşte-ţi în întregime (54) mintea.

43. Să nu-ţi mai fie gândul la hipodrom şi la spectacolele nelegiuite din teatre – căci şi acelea aprind pe nesimţite desfrânarea, nici la cruda desfătare provocată de luptele cu animale. Spune-mi, ce desfătare este să vezi pe cel de un neam cu tine şi părtaş aceleiaşi firi, sfâşiat de fiarele sălbatice? Nu te înspăimânţi, nici nu te temi că se va coborî un fulger de sus şi-ţi va zdrobi capul? Fiindcă se poate spune că tu întărâţi dinţii fiarelor. Tu însuţi îţi dai aportul la ucidere prin strigătul tău, chiar dacă nu [lucrezi] cu mâna, însă [omori] cu limba (55).

44. Nu, vă rog, nu luaţi cu atâta uşurătate mântuirea voastră! Pune în minte vrednicia ta şi ruşinează-te. Căci dacă cineva care cugetă ceva măreţ despre vreo vrednicie omenească, adesea refuză să facă vreun lucru necuvenit care ar leza acea demnitate, tu, urmând să primeşti o atât de mare vrednicie, nu eşti dator să te sfieşti de pe acum? Fiindcă o asemenea vrednicie ai, încât ea te însoţeşte şi în veacul acesta şi va merge cu tine şi în viaţa viitoare. Care este aceasta? Creştin vei fi numit din pricina dra¬gostei de oameni a lui Dumnezeu; şi credincios. Iată, nu o singură vrednicie, ci două. Il vei îmbrăca pe Hristos nu peste multă vreme şi ţi se cuvine să hotărăşti şi să faci toate [ţinând cont de faptul] că Acela este totdeauna împreună cu tine.

45. [Oare] nu vezi pe cei ce cârmuiesc treburile cetăţii -deoarece poartă haine ce au însemnele împărăteşti – cât de înalt cugetă [despre ei înşişi] şi din această cauză doresc să li se dea mai multă cinste şi să beneficieze de gardă de corp? Dacă aceia, care au pe îmbrăcăminte însemnul împărătesc, pentru aceasta vor să fie respectaţi, cu cât mai mult tu, care II vei îmbrăca pe Insuşi Hristos (56)? Căci zice: „voi locui întru voi şi voi umbla împrejurul vostru şi voi fi Dumnezeul vostru” (Lu 26, 12).

46. Feriţi-vă de toate aceste rele momeli ale diavolului şi nimic să nu fie mai de cinste pentru voi decât a intra în Biserică. Şi odată cu renunţarea la bucate şi la rele să vă fie mare şi râvna pentru virtute. Şi tot timpul (57) zilei să-l împărţim astfel: o parte pentru rugăciuni şi mărturisiri (58), iar alta pentru citire şi străpungerea sufletului; şi toată râvna noastră să fie îndreptată spre convorbiri despre cele duhovniceşti. Mare atenţie trebuie să avem ca să nu fim prinşi în cursele celui rău. Căci dacă dăm seama pentru fiecare cuvânt nelucrător (59) cu cât mai mult pentru palavrele inoportune şi discuţiile lumeşti.

47. Dacă veţi gândi astfel şi vă veţi îngriji de sănătatea sufle¬tului vostru, veţi atrage şi din partea lui Dumnezeu mai multă bunăvoinţă, vă veţi bucura de şi mai multă îndrăzneală, iar noi cu şi mai mare zel vom continua învăţătura, ştiind că aruncăm seminţele acestea duhovniceşti în urechi cu o bună dispoziţie şi în pământ60 îngrăşat şi afânat. Fie ca voi să vă învredniciţi de dar îmbelşugat de la Dumnezeu, iar noi să avem parte de iubirea Lui de oameni, cu harul şi cu îndurările Unuia-Născut Fiului Său, împreună cu Care, Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[cipri85]

Omilia aceluiaşi către cei ce urmează a fi luminaţi şi lămurire clară a celor săvârşite în chip simbolic şi închipuite în dumnezeiescul botez

1. Haide iarăşi să vorbim puţin cu cei înscrişi în oastea lui Hristos, arătându-le lor şi puterea armelor pe care le vor primi şi negrăita bunătate a iubitorului de oameni, Dumnezeu, pe care a arătat-o neamului omenesc, încât aceştia, apropiindu-se cu multă şi deplină credinţă, să se bucure de o mai bogată cinstire. Gândeşte-te, iubite, la covârşitoarea bunătate [arătată de El] chiar de la început. Căci dacă pe cei care nu s-au ostenit deloc, pe cei care nu au arătat nimic de cinste, i-a învrednicit de un asemenea dar şi le-a iertat greşelile cele din toată vremea, [atunci], dacă după atâta mărinimie [arătată], aţi dori, dintr-o bună dispoziţie, să aduceţi şi voi ceva de la voi înşivă, de câtă răsplată nu vă veţi învrednici din partea iubitorului de oameni Dumnezeu!

2. In treburile omeneşti nu se vede aşa ceva niciodată, ci mulţi, adesea, după multe osteneli şi chinuri pe care le fac în nădejdea răsplătirii, se întorc acasă cu mâinile goale: fie pentru că cei de la care aşteptau răsplată sunt răuvoitori faţă de cei ce mult se ostenesc, fie că sunt răpiţi mai devreme din viaţă şi nu mai pot să-şi împlinească scopul. Dar în cazul Stăpânului nostru, nu numai că nu se întâmplă aşa ceva vreodată, ci chiar mai înainte de a începe noi ostenelile şi de a-I arăta cele ale noastre, luându-ne-o înainte, îşi arată mărinimia, ca prin multe faceri de bine să ne atragă spre ceea ce a gândit mai dinainte pentru mântuirea noastră.

3. Şi astfel, dintru început bine lucrând, nu a încetat să dea binefaceri neamului omenesc. Căci după ce l-a plăsmuit pe cel întâi zidit, de îndată, chiar dintru început, l-a sălăşluit în rai şi l-a dăruit cu acea viaţă (1) fără de chinuri, lăsându-l să se înfrupte din toate cele din rai în afară de un singur pom. Dar acela, [uitând] stăpânirea de sine şi fiind înşelat de femeie, a călcat porunca dată lui şi a batjocorit (2) o astfel de cinste.

4. Dar vezi şi aici mărimea iubirii de oameni! Căci trebuia ca pe un astfel de nerecunoscător faţă de facerile de bine primite mai înainte să nu-l mai învrednicească de vreo iertare, ci să-l scoată de sub purtarea Sa de grijă. Dar nu numai că nu a făcut aceasta, ci precum un tată preaiubitor care are un copil neastâmpărat, fiind mişcat de iubirea firească, nu-l pedepseşte pentru greşeală, dar iarăşi nici nu-l iartă cu totul, ci cumpăneşte cu măsură, ca nu cumva să se abată spre o răutate mai mare, tot aşa şi bunul Dumnezeu, fiindcă [acela] a arătat multă neascultare (3), pe de-o parte scoţându-l din acea vieţuire, iar pe de alta domolind gândul lui ca să nu păcătuiască după aceea şi mai mult, l-a pedepsit cu osteneli şi nenorociri ca şi cum i-ar fi zis:

5. Multa delăsare şi netemerea (4) te-a adus spre o atât de mare neascultare şi te-a făcut să uiţi de poruncile Mele; iar faptul că nu aveai nimic de lucrat te-a făcut să te socoteşti mai presus de propria fire – căci nelucrarea se face dascăl a toată răutatea. De aceea te pedepsesc cu osteneli şi nenorociri ca, lucrând pământul, să-ţi aduci necontenit aminte şi de neascultare şi de nimicnicia firii tale. Iar fiindcă ţi-ai închipuit lucruri măreţe şi nu ai vrut să rămâi în hotarele-ţi fireşti, îţi poruncesc ca din pământul din care ai fost luat, acolo iarăşi să te întorci. „Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac 3, 19).

6. Şi ca să-i sporească durerea şi să-l facă să simtă propria cădere, nu l-a alungat departe, ci l-a pus în apropierea raiului, astupându-i intrarea înăuntru, ca în fiecare ceas, văzându-se lipsit de acele bunătăţi din pricina neluării aminte, să dobândească o atenţie neîncetată şi să fie mai temeinic faţă de poruncile ce urmau să-i fie date spre pază. Căci, bucurându-ne noi de cele bune, nu simţim că trebuie să lucrăm vreun fel de faptă bună; dar când suntem lipsiţi de ele, dobândind o sensibilitate mai adâncă din pricina lipsei, suferim şi o durere mai mare. Aceasta s-a întâmplat —atunci şi cu întâiul zidit.

7. Insă ca să cunoşti şi sfatul potrivnic al vicleanului diavol, dar şi înţelepciunea şi bunul meşteşug al Stăpânului nostru, ia vezi, spre ce l-a împins, prin înşelăciune, diavolul pe om să facă şi ce iubire de oameni i-a arătat Stăpânul Cel purtător de grijă. Căci acel viclean diavol, pizmuindu-l pentru vieţuirea din rai, prin nădejdea unei mai mari făgăduieli, i-a răpit ceea ce avea în mână. Căci făcându-l să-şi închipuie că [poate fi] egal cu Dumnezeu, i-a atras osânda morţii. De acest fel sunt [şi acum] momelile lui: nu numai că ne depărtează de bunătăţile pe care le avem în mână, ci caută să ne azvârle şi în prăpastie. Însă chiar şi aşa, Dumnezeul iubirii de oameni nu a trecut cu vederea neamul omenesc, ci, demonstrându-i diavolului că toate câte le-a făcut sunt fără folos, iar omului arătându-i câtă purtare de grijă are pentru el, i-a dăruit prin moarte nemurirea. Poftim!? Diavolul l-a scos din rai, iar Stăpânul l-a dus în cer!? Mai mare este câştigul decât paguba!

8. Dar să revenim la ceea ce am spus la început, căci de aceea am şi spus cele de mai sus: dacă pe cel ce a fost nerecunoscător faţă de atâtea binefaceri l-a învrednicit iarăşi de atâta iubire de oameni, voi, ostaşii lui Hristos, dacă veţi fi râvnitori, arătând bunăvoinţă faţă de negrăitele daruri oferite vouă şi întru trezvie veţi păzi cele încredinţate vouă, spuneţi-mi, câtă cinste nu veţi primi de la El după ce aţi împlinit straja? Căci El Însuşi a zis: „celui care are i se va da şi-i va prisosi” (Mt 25,29). Căci cel ce [prin efort] se face pe sine vrednic de cele deja primite, pe drept se şi bucură de mai mult.

9. Toţi câţi aţi fost învredniciţi să fiţi înscrişi în această carte cerească aduceţi o credinţă fierbinte şi un cuget statornic. Căci cele ce se petrec aici au nevoie de credinţă şi de ochii sufletului, ca să nu luaţi aminte doar la cele văzute, ci, pornind de la acestea, să vă închipuiţi (5) cele nevăzute. Ochii credinţei realizează aceasta. Căci după cum ochii trupului pot să vadă doar cele ce cad sub simţuri, aşa şi cei ai credinţei doar pe cele contrare [celor sensibile]. Fiindcă ei nu văd nimic din cele sensibile, ci privesc cele ce nu se văd ca şi cum ar sta în faţa ochilor. Acest fapt este credinţa: a lua aminte la cele cele văzute. Căci zice: „credinţa este fiinţa celor nădăjduite, dovedirea celor ce nu se văd” (Evr 11, 1).

10. Ce înseamnă ceea ce spun? Şi pentru ce spun să nu iei aminte la cele ce se văd, ci să ai ochi duhovniceşti? Ca atunci când vezi scăldătoarea (6) apelor şi mâna arhiereului atingând capul tău, să nu socoteşti că aceea este doar simplă apă, nici că singură mâna arhiereului este pusă pe capul tău. Fiindcă nu om este cel ce lucrează cele ce se săvârşesc, ci harul Duhului este cel ce sfinţeşte firea apelor şi se atinge împreună cu mâna arhiereului de capul tău. Nu bine am zis că avem nevoie de ochii credinţei spre încredinţarea celor ce nu se văd, ca nu cumva să ne oprim doar la cele sensibile?

11. Botezul este şi mormânt şi înviere. Căci „se îngroapă omul vechi dimpreună cu păcatul şi învie cel nou, înnoit după chipul Celui Ce l-a zidit” (Col 3, 10). Ne dezbrăcăm şi ne îm¬brăcăm. Dezbrăcăm vechea haină, cea întinată de mulţimea păcatelor, îmbrăcăm pe cea nouă, curăţită de orice pată. Ce spun?! Îl îmbrăcăm pe Însuşi Hristos! Căci zice: „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal 3, 37).

12. Dar fiindcă momentul în care vă veţi bucura de atâtea daruri este la uşă, hai să vă explic felul şi pricinile fiecărui lucru ce este săvârşit, ca să le cunoaşteţi şi să plecaţi de aici cu mai multă încredinţare7. Trebuie să ştiţi pentru ce – după învăţătura [primită] în fiecare zi (8) – vă conducem la cei ce exorcizează prin viu grai9. Nu în zadar, nici pe degeaba se face acest lucru; ci fiindcă urmează să-L primiţi locuind în voi pe Împăratul ceresc, tocmai de aceea, după dăscălirea din partea noastră, vă iau cei rânduiţi pentru acest lucru şi, după cum o casă în care împăratul urmează să vină este bine aranjată, aşa şi ei vă curăţă mintea prin acele înfricoşate cuvinte, alungând toată meşteşugirea celui rău şi o fac vrednică de prezenţa Împăratului. Căci nu e cu putinţă, chiar dacă vreun demon ar fi sălbatic şi crud, ca, după acele glăsuiri înfricoşătoare şi după invocarea Stăpânului tuturor, să nu se depărteze de voi cu multă grăbire. Pe lângă aceasta, [exorcismul] vă aduce în suflet o mare evlavie şi vă porneşte spre multa străpungere a inimiil0.

[cipri85]

13. Iar ceea ce este minunat şi de necrezut, este că aici orice inegalitate şi diferenţă în demnităţi se destramă. Căci şi dacă ar avea vreunul funcţie socială sau strălucitoare bogăţie ori de ar fi dintr-un neam vestit, ori ar avea multă slavă în viaţa aceasta, aici este egal cu cerşetorul şi cu cel zdrenţăros, adesea si cu cel orb ori şchiop, şi nu se poticneşte de acest fapt. Căci ştie că în cele duhovniceşti toate acestea dispar şi nu se caută decât buna dispoziţie a sufletului.

14. Mare câştig aduc cuvintele şi invocaţiile acelea înfrico¬şătoare şi minunate. Iar atitudinea cu picioarele goale şi mâinile ridicate ne arată altceva. După cum cei ce suferă o robie trupească arată şi prin înfăţişare ruşinea stării în care se află, aşa şi aceştia, fiind prizonieri ai diavolului – fiindcă urmează să fie sloboziţi de sub tirania aceluia şi să intre sub jugul cel bun – mai întâi, prin înfăţişare, îşi amintesc de starea lor de mai înainte, ca să ştie de unde au scăpat şi la cine aleargă şi ca acest fapt să le fie prilej pentru o mai mare mulţumire şi dispoziţie binevoitoare.

15. Vreţi să vorbim şi naşilor voştri (11) ca şi aceia să ştie de ce răsplată se învrednicesc dacă arată multă preocupare faţă de voi, dar şi ce osândă îşi agonisesc dacă vor fi delăsători? Ia gândeşte-mi-te, iubite, oare garanţii unora în treburi băneşti nu au mai mult chin decât datornicul care împrumută bani şi [pentru care ei se pun drept garanţi]? Căci dacă cel ce este împrumutat se arată binevoitor, uşurează povara garantului său; dar dacă este răuvoitor, îi provoacă aceluia o belea şi mai mare. De aceea îndeamnă şi zice acel înţelept: „dacă garantezi [pentru cineva], socoteşte-te ca achitator al [sumei]” (Int. Is. Sir 8, 13). Dacă garanţii unora pentru sume de bani se pun pe ei înşişi în situaţia de a achita tot bănetul, cu mult mai mult garanţii în cele duhovniceşti, deoarece [garantează] că-i învaţă pe alţii virtutea, datori sunt să arate multă trezvie, îndemnând şi sfătuind, îndreptând şi având dragoste părintească.

16. Şi să nu socotească a fi neimportant ceea ce se petrece [aici], ci să ştie foarte clar că, dacă prin propria lor atenţionare îi vor conduce pe drumul virtuţii (12) pe cei [încredinţaţi lor], se vor împărtăşi de un nume bun, iar dacă se moleşesc, multă osândă vor avea. Tocmai de aceea obişnuim să-i numim pe unii ca aceştia părinţi duhovniceşti, ca ei să afle din însăşi realitatea faptelor (13) de câtă dragoste [părintească] trebuie să dea dovadă în învăţătura duhovnicească ce o dau [fiilor duhovniceşti]. Căci dacă este bine să îndrumăm spre râvnirea virtuţii pe cei care nu ne-au fost încre¬dinţaţi, cu atât mai mult datori suntem să ne împlinim sarcina faţă de cel pe care l-am primit (14) ca fiu duhovnicesc. Învăţaţi şi voi, naşilor, că, dacă veţi fi delăsători, nu mică va fi primejdia!

17. Hai mai departe să vă vorbim despre însele Sfintele Taine şi despre legămintele (15) ce se vor face între voi şi Stăpân. Căci după cum în problemele vieţii când cineva vrea să-i încredinţeze altcuiva lucrurile proprii este necesar să se facă contracte între cel ce încredinţează şi cel căruia îi sunt încredinţate, la fel şi acum când urmează să vi se încredinţeze din partea Stăpânului tuturor lucruri nu muritoare, stricăcioase şi pieritoare, ci duhovniceşti şi cereşti. Pentru aceasta se şi vorbeşte de credinţă, fiindcă nu este nimic văzut, ci toate se pot privi cu ochii Duhului. Sunt necesare contracte nu cu cerneală şi hârtie, ci întru Dumnezeu [scrise] cu Duhul (16). Căci cuvintele pe care le rostiţi aici sunt scrise în cer şi legămintele pe care le faceţi cu gura rămân neşterse în faţa Stăpânului.

18. Priveşte iarăşi aici atitudinea de robie (17)! Preoţii care vă aduc, mai întâi vă poruncesc să plecaţi genunchii, să întindeţi mâinile spre cer şi aşa să vă rugaţi, ca prin [această] înfăţişare să vă aduceţi aminte de unde aţi fost eliberaţi şi cui urmează să vă dăruiţi. Apoi, venind preotul la fiecare, cere legământul şi mărturisirea şi-l pregăteşte să spună acele înfricoşate cuvinte, pline de cutremur: „Mă lepăd de tine, Satano!”

19. Plâng acum şi greu mă tângui (18)! Căci mi-am adus aminte de acea zi în care şi eu m-am învrednicit să rostesc aceste cuvinte, dar cugetând la povara păcatelor pe care am adunat-o de atunci până azi, mi se tulbură mintea şi mă muşcă gândul văzând câtă ocară mi-am agonisit prin delăsare (19). De aceea vă şi rog pe voi toţi, să aveţi oarece mărinimie faţă de mine şi pentru că urmează să vă întâlniţi cu Împăratul – căci vă va primi cu multă dorire si vă va îmbrăca cu acea haină împărătească si vă va da, oricâte daruri şi pe care le vreţi, numai să căutăm din cele duhovniceşti – cereţi har şi pentru noi, ca să nu ne ceară socoteală pentru păcate, ci să ne învrednicească din partea Sa de iertare pentru cele făcute [după botez]. Şi nu mă îndoiesc că iubitori fiind, veţi face aceasta pentru dascălii voştri.

20. Hai să ne ţinem iar de firul cuvântului nostru! În acel moment, preotul vă pregăteşte să ziceţi: „Mă lepăd de tine, Satano, şi de trufia (20) ta, şi de slujirea ta, şi de lucrurile tale”. Puţine cuvinte, dar mare e puterea lor! Căci şi îngerii care stau de faţă şi puterile cereşti ce se bucură de întoarcerea voastră primesc din gurile voastre cuvintele şi le duc Stăpânului tuturor, şi acestea sunt scrise în cărţile cele cereşti.

21. Vedeţi prin ce înscrisuri se fac legămintele? Căci după lepădarea de cel rău şi de toate lucrurile ce se referă la el, iarăşi [preotul] vă pregăteşte să ziceţi: „Şi mă unesc cu Tine, Hristoase”. Ai văzut covârşitoarea bunătate? Doar cuvintele primindu-le de la tine îţi şi încredinţează atâta bogăţie, uitând toată reaua ta voinţă de mai înainte şi ne mai aducându-ţi aminte de nimic din cele de dinainte, ci Se mulţumeşte cu aceste scurte cuvinte.

22. Apoi, după aceste legăminte şi lepădări şi uniri – fiindcă ai mărturisit stăpânia [Lui asupra ta] şi te-ai unit cu Hristos prin cuvintele rostite – [preotul] te unge pe frunte cu mirul cel duhovnicesc (21), ca pe un ostaş ales pentru arena duhovnicească şi, punându-ţi pecetea, spune: „Se unge cutare în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

23. Căci ştie (22) că vrăjmaşul este scos din minţi, şi îşi arată colţii, şi dă târcoale ca un leu, răcnind şi priveşte pe cei ce erau mai înainte sub tirania lui cum deodată au scăpat de el şi s-au lepădat şi au trecut de partea lui Hristos, unindu-se cu El (23). De aceea, vă şi unge pe frunte şi vă pune pecetea (24), ca diavolul să-şi întoarcă ochii [de la voi]. Căci nu îndrăzneşte să vă privească în faţă când vede fulgerul ce porneşte de acolo şi îi orbeşte ochii. Fiindcă din acea clipă luptaţi şi vă împotriviţi lui şi de aceea [preotul], prin ungere, vă introduce ca pe nişte luptători ai lui Hristos în arena duhovnicească.

24. După aceasta, la vremea nopţii, vă dezbracă toate hainele şi – ca pe unii ce urmează să intraţi în cer prin isprăvile [pe care le veţi săvârşi] – vă ung (25) întreg trupul cu acel ulei duhovnicesc încât toate mădularele să fie întărite prin ungere şi de nevătămat de către armele de atac (26 )trimise de cel potrivnic.

25. După această ungere, vă coboară în apele sfinte şi în acelaşi timp îngroapă omul vechi şi înviază pe cel nou înnoit după chipul Celui Ce l-a zidit. Atunci, prin cuvintele şi mâna preotului, Se coboară Duhul Sfânt şi alt [om] se naşte în locul celuilalt, curăţind şi dezbrăcând haina veche a păcatului şi îmbrăcând veşmântul împărătesc.

26. Şi ca să înveţi şi de aici că una este fiinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, astfel este şi predania botezului. Căci preotul zice: „Se botează cutare în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, de trei ori cufundând şi ridicând capul, arătând prin acest tainic ritual coborârea Duhului. Fiindcă nu preotul singur atinge capul [botezatului], ci şi dreapta lui Hristos. Şi acest fapt se vădeşte din înseşi cuvintele celui ce botează. Căci nu zice: „eu botez pe cutare”, ci “se botează cutare”, arătând că el este doar slujitor al harului şi oferă doar mâna sa, fiindcă, pentru aceasta a fost orânduit de către Duhul. Căci Cel Ce plineşte toate este Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea Cea nedespărţită. Credinţa în Ea ne dăruieşte iertarea păcatelor şi mărturisirea ei ne aduce înfierea.

27. Iar cele ce se întâmplă după acestea sunt suficiente să ne înveţe de către cine au fost eliberaţi şi de ce au parte cei învredniciţi de acest ritual tainic (27). Căci îndată scoţându-i pe ei din acele ape sfinte, toţi cei prezenţi îi înconjoară, îi îmbrăţişează, îi sărută, se veselesc şi se bucură împreună cu ei, căci robii şi prizonierii de mai înainte, dintr-o dată devin fii liberi şi sunt chemaţi la masa împărătească. Pentru că după ce ies de acolo (28) sunt aduşi la înfricoşata masă cea plină de nenumărate bunătăţi şi gustă din trupul şi sângele Stăpânului şi devin sălaş al Duhului şi, ca unii ce L-au îmbrăcat pe Însuşi Hristos, aruncă sclipiri de jur împrejur, ca nişte îngeri pământeşti, strălucitori fiind din toate părţile şi luminând mai tare decât razele soarelui.

28. Toate acestea nu în deşert şi degeaba vi le-am spus mai devreme dragostei voastre, ci ca mai înainte de acea bucurie să rodiţi multă dorire (29), întraripându-vă deja prin nădejde şi să aveţi un cuget vrednic de cele ce se vor săvârşi, după cum a îndemnat şi fericitul Pavel: „cugetaţi cele de sus şi mutaţi-vă gândul vostru de la pământ la cer, de la cele văzute la cele nevăzute (30)”. Pe acestea (31) le vedem mai clar cu ochii duhovniceşti decât cu cei sensibili.

[cipri85]

30. Şi prin aceasta Îl veţi atrage spre o şi mai mare bunăvoinţă. Fiindcă dacă va vedea atâta grijă din parte-vă faţă de mădularele (36) voastre şi preocupaţi de mântuirea celorlalţi, vă va învrednici pentru aceasta de o mare îndrăzneală [înaintea Lui]. Căci nimic nu-L bucură aşa de mult ca noi să fim împreună-pătimitori faţă de mădularele noastre şi să arătăm multă dragoste fată de fraţi şi să ne îngrijim cu ardoare de mântuirea aproapelui.

31 . Aşadar, ştiind acestea, iubiţilor, cu bucurie şi veselie duhovnicească să vă pregătiţi pentru primirea harului ca şi voi să vă împărtăşiţi de preabogatul dar şi toţi împreună, arătând o vieţuire vrednică de har, să dobândim (37) bunătăţile veşnice şi negrăite, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care împreună Tatălui şi Duhului Sfânt, slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 viaţa biologică a lui Adam era şi ea lipsită de efort şi chinuri. 2 desemnează acţiunea de a-şi depăşi în mod nepermis, din mândrie, limitele fireşti.

3 nu înseamnă neapărat împotrivire, ci o neluare în serios şi pe deplin a poruncii, a fi distrat şi a lăsa să treacă pe lângă urechi ceea ce s-a spus, considerându-1 ca ceva nu atât de important. Poate sensul este mai degrabă de neluare aminte, de neacordare a întregii atenţii.

4 este lipsa de frică, sentimentul deplinei siguranţe, dar prin aceasta poate deveni şi al lipsei de responsabilitate şi atenţie.

5 închipuirea aceasta nu are consecinţele celei sugerate de demon (vezi paragraful 7), deşi mecanismul este acelaşi: se cere credinţă faţă de ceva nevăzut, pornind de la realitatea văzută. Criteriul de deosebire este persoana căreia îi acordăm încredere şi a cărei intenţie – bună sau rea – se dezvăluie în rezultatul faptelor sale, rezultat observat prin experienţă: realitatea morţii ca alternativă oferită de diavol şi realitatea învierii în cazul lui Hristos (paragraful 7). Dăm aici un text al fericitului Teodoret – şi el aparţinând formal aceleiaşi şcoli antiohiene, ca şi Sfântul Ioan – din comentariul la Cântarea Cântărilor, în care închipuirea are un înţeles apropiat de cel folosit aici de Sfântul Ioan: „să se observe că şi în vremea Liturghiei, când primim trupul Mirelui, îl sărutăm şi îl luăm de mână şi ne lipim cu ochii şi cu inima, şi ne închipuim o oarecare îmbrăţişare nupţială şi socotim că suntem împreună cu El, iar El ne ţine de mână şi ne sărută, dragostea alungând frica, după dumnezeiasca Scriptură” (P. G. 81, 53). A se vedea şi analizele făcute de Sfântul Ioan în cateheza a VII-a în legătură cu chinurile mucenicilor, în nici un caz nu este vorba de un act de imaginaţie, în înţelesul modern al cuvântului.

6 Termenul e acelaşi cu cel folosit pentru «scăldătoare» în cazul bolnavului de la Vitezda.

7 Rolul catehezei este de a întări credinţa şi nu atât unul strict intelectual, de a dobândi noi informaţii. 8 Oare de ce nu se mai fac în biserici cateheze zilnice sau măcar periodice referitoare la botez, căsătorie, sau despre cum să abordăm creştineşte realităţile şi problemele vremurilor de azi? Nu cumva să auzim pe Mântuitorul spunându-ne – asemenea fariseilor şi cărturarilor- în ziua judecăţii că nici noi nu intrăm, dar nici pe alţii nu i-am lăsat să intre şi să ne fie osânda îndoită.

9 A se remarca importanţa glasului în actele de exorcizare. Literal traducerea ar fi: „vă conducem la / vă lăsăm în seama, glasurilor exorciştilor”.

10 care a dat în româneşte „evlavie”, nu conţine ideea unei pietăţi sentimentale, ci din contră ea este starea străjerului ce stă pe meterzele cetăţii şi a pândarului ce îşi aşteaptă prada. Este deci o stare de maximă trezvie, stare duhovnicească asupra căreia sfântul Ioan insistă aproape obsesiv în toate cele opt cateheze. Rolul exorcismelor era şi acela de a-i face pe viitorii creştini perfect conştienţi de realitatea şi duritatea luptei duhovniceşti. În al doilea rând, starea de străpungere a inimii este esenţială pentru o reală pocăinţă (în sensul adânc de „schimbare a minţii”) şi această stare nu ne-o putem provoca singuri (doar dorinţa de schimbare a minţii este a noastră), ci este nevoie de o putere exterioară care să ne „atace” inima. Exact aşa s-a întâmplat şi cu convertirea celor 3000 de oameni la Cincizecime. Sfântul Petru le-a atins prin puterea Duhului inima şi doar apoi le-a spus „pocăiţi-vă”.

11 Acest fapt arată că naşii erau prezenţi împreună cu catehumenii la catehizarea acestora. Prin acest fapt, cei doi auzeau aceleaşi învăţături, încât fiecare ştia exact care-i sunt datoriile şi drepturile. Greaca nu avea termenul propriu-zis de „naş”, ci folosea un termen juridic ce desemna garantul ce-l lua un debitor în faţa creditorului său.

12 Imaginea oferită de textul original este foarte concretă şi personală: călăuza îl ţine de mână pe noul drumeţ şi pe măsura parcurgerii împreună a drumului -cunoscut în detaliu de îndrumător – îl atenţionează, îl mustră sau îl îndeamnă asupra pericolelor sau întâmplărilor favorabile ce pot apărea de-a lungul călătoriei.

13 La începutul paragrafului se spunea că lucrurile din Biserică sunt extrem de serioase. Naşii sunt datori să ţină cont de această realitate adâncă (şi nu convenţie religioasă, cum uneori se crede), luând aminte la cele petrecute în timpul ritualului. Pentru gândirea patristică, numirea realităţilor duhovniceşti nu este ceva convenţional ori „simbolic” (în sensul denaturat în care îl înţelege societatea modernă), ci acest nume (de “părinte duhovnicesc”) este cuvânt lucrător ce angajează pe cel căruia i se adresează şi îl face răspunzător de neîmplinirea lui. Numele de „părinte duhovnicesc” presupune nişte realităţi cutremurătoare, la care vechii creştini se raportau cu maximă gravitate şi luare-aminte.

14 Verbul folosit nu este al simplei primiri, ci: primesc pe cineva, făcându-mă garantul lui.

15 Ceea ce se pune în comun din partea ambilor parteneri, învoiala comună.

16 Formularea greacă permite analogia unu la unu a celor patru elemente: scrise „întru hârtie”, „cu /prin cerneală”, respectiv „întru Dumnezeu”, „cu / prin Duhul”.

17 Atitudinea cu picioarele desculţe şi mâinile ridicate despre care s-a vorbit mai sus.

18 Această formulare nu credem că ţine de un artificiu retoric, ci de o realitate duhovnicească mai accentuat resimţită de Sfântul Ioan în momentul când, vorbindu-le catehumenilor, şi-a adus aminte de starea analogă în care se aflase şi el cu mulţi ani în urmă. Simţirea propriei păcătoşenii nu ar trebui să fie o etalare a unei false smerenii, ci o stare lăuntrică trăită sincer (într-un acord deplin al faptelor şi gândurilor) şi care atestă că suntem pe calea cea bună. Pentru un creştin care îşi simte sincer starea de păcătoşenie, singura preocupare ar trebui să fie pocăinţa reală, schimbarea minţii reflectată în modul zilnic de a trăi şi gândi nu doar proiectată în, de multe ori, „savante” discuţii despre felurile lacrimilor etc. (dar care – trebuie s-o recunoaştem – în multe situaţii pot fi folositoare).

19 Uşurătatea cu care a trăit după botez.

20Am tradus cu trufie, respectând formularea din cărţile de cult. Totuşi termenul grec presupune mult mai mult decât trufia. El desemna cortegiile ce se alcătuiau la sărbătorile păgâne, latura exterioară ce marca acea sărbătoare. Aceste manifestări conţineau, printre altele, spectacole, cântece, reprezentări teatrale de orice natură, alaiul şi îmbulzeala feluritelor categorii sociale, manifestări sportive etc. Contextul social actual nu este diferit faţă de cel păgân antic. Trebuie doar identificate cu smerenie şi sinceritate formele sub care se camuflează astăzi vechile rituri necreştine. Lepădarea pe care o facem la botez ne-ar cere în acest caz renunţarea la multe distracţii considerate nevinovate de către majoritatea creştinilor de azi

. 21 Este vorba despre o ungere prebaptismală, nu de Taina Mirungerii.

22 Cel ce oficiază botezul trebuie să fie extrem de conştient de ce implicaţii ontologice au actele săvârşite în această taină a iniţierii creştine. Credem că nu este vorba de o cunoaştere dobândită intelectual (verbul folosit a cărui înţeles etimologic este de fapt „a văzut”), ci de o experienţă pe care însuşi a avut-o în prealabil.

23 Textul grec marchează limpede cele patru faze: a. ridicarea de sub tirania demonului

b. lepădarea de el

c. trecerea de partea lui Hristos

d. unirea cu El.

Conştientizarea maximă a întregului parcurs se face în fazele 2 şi 4. Azi nu mai facem atâta caz de aceste lepădări şi uniri tocmai din cauza moleşelii în care ne trăim credinţa şi a desconsiderării realităţii duhovniceşti: prezenţa şi acţiunea reală atât a lui Hristos, cât şi a diavolului. Aceste lepădări şi uniri de fapt se actualizează în fiecare clipă a vieţii, căci permanent suntem puşi să alegem. 24 Editorul francez dă şi alte locuri paralele unde se comentează acest ritual: „ungerea aceasta este făcută şi cu mir şi cu ulei. Mir pentru a-l unge (sufletul neofitului) ca mireasă, iar ulei ca luptător”. Într-o altă cateheză se spune: ŢHristos îţi pune pe frunte crucea”. Deci această pecete avea forma crucii.

25 Nici aici nu este vorba de Taina Mirungerii, ci doar de o ungere „întăritoare” pentru lupta duhovnicească ce va urma.

26 Acestea erau arme cu care se lovea la distanţă: săgeţi, lance, suliţă etc.

27 Acest ritual este botezul.

28 De la baptisteriu, care în perioada primelor secole cel mai adesea se afla într-o clădire anexă a bisericii.

Parintele Arsenie Papacioc: As desfiinta catolicismul