Despre bioterapie

În prealabil postat de kiralina

In orasul meu exista un cabinet de terapie sujoku,adica acupunctura coreeana.si acolo s-au vindecat cazuri pe care nici o terapie nu le putea ameliora:o doamna cu un deget negru de cangrena si-a salvat degetul,unui domn cu parkinson de ani de zile i s-a stopat evolutia bolii prin aceasta terapie,o doamna cu migrene vechi si dese a scapat definitiv de ele,dupa ce incercase tot.si atunci de ce aceasta terapie asiatica e de la dracu?ca suntem noi batuti in cap si nu vrem sa pricepem ca dumnezeu,in diversitatea lui,a creat n forme de terapie,pentru a vedea si in asta geniul lui si dragostea lui ptr noi?nu putem fi atat de inapoiati mintal incat sa dam la o parte ce e bun pe motiv ca....ne lucra dracul!in fond,acupunctura debloaca propriile noastre energii,care din diverse motive nu mai circula cum trebuie!unde e dracul?ooooooooooooooofffffffffffff!

Cate dreptate aveti, stimata doamna! Din pacate, unii se cred mandatati de Dumnezeu (?!?) sa vitupereze orice nu inteleg.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de misteria

"Cea mai prăpăstioasă cale e să te sprijini pe tine, pe mâinile tale, pe mintea ta:"

Da, dar la fel de periculos îmi pare să te iei dupa tipare care au fost vizibil depăşite, refuzînd să accepţi evidenţa ! Îmi pare un regres , ori Dumnezeu sigur doreşte ca noi copiii Lui sa fructificam mereu zestrea daruită cu generozitate. Cred în efectele benefice ale medicinei naturiste de exemplu, am văzut nenumărate efecte ale aplicării ei . Sunt convinsă ca dacă Omul şi-ar corija gîndirea , nenumărate boli ar dispărea. Felul în care gîndim şi accţionăm ne "consacră" anumitor boli.

Sunt foarte frumoase cuvintele şi înţelepte şi eu sunt de acord cu ele, dar pentru a nu fi extremişti să ne gândim că mai periculos este să luăm tot ce zboară că se mănâncă şi tot ce este ştiinţă că este adevărat. Noi creştinii, suntem chemaţi la discernământ şi în ştiinţă şi cu atât mai mult în religie. Medicina naturistă este minunată, dar din păcate nişte şarlatanii au luat numele ei. Noi pe acest forum ne străduim să le deosebim.
Bolile sunt influenţate nu numai de gânduri ci şi de simţiri şi de cuvinte. Dar cel mai mult le influenţează credinţa şi păcatele.
Vă mulţumesc pentru completare. Orice nuanţă este binevenită, vă mai aşteptăm aici în hora doritorilor de adevăr.

În prealabil postat de Mihai36

In anii 90 dupa revolutie Academia a intrebat ROR daca acupunctura este ceva corect din punctul ei de vedere , In acea vreme cercetarea romaneasca mediacala inca nu studiase cazuistica acupuncturii.
Dupa vreo 3 luni s-a primit raspuns din partea patriahului BOR in care se preciza ca acupunctura este in regula - pe baza studiilor practicii ei facuta de Biserica.
Dupa vreo doi ani insa BOR a intors foaia si a negat primul raspuns spunind nu ca este ceva rau cu siguranta ci doar ca poate fi ceva rau si ca este ceva nesigur cerind respingerea ei.

Dupa care evident ca lumea medicala care deja facuse intre timp studii cazuistice a cerut mai multe explicatii referitoare la primul raspuns si la al doilea iar cu fiecare explicatie raspunsul -lipsit de amanuntele tehnice cerute -se radicaliza si mai mult pina acolo incit medicina romaneasca era acuzata de blasfemie moment in care evident dialogul a incetat.

Unul dintre raspunsurile intermediare absolut de neinteles pentru lumea medicala a fost ca "daca am accepta acupunctura am accepta existenta chakrelor" mai cu seama ca cercetarea de granita rusa in acele vremuri tocmai confirma la nevel de experti existenta chakrelor -puse in evidenta prin mai multe experimente paralele.

Dragul meu atât de mult te-ai obişnuit să fi neserios în citările tale din Sfintele Scripturi încât nu mai putem să credem nimic din cele ce le scri. Te rog, când faci astfel de afirmaţii să le argumentezi cu citate şi trimiteri, altminteri nu le putem considera decât minciuni cu scop de hulă care poate poate că ar prinde vreun fraier în plasă. Aşteptăm cu toţii dovezi, documente ca să începem să te mai şi credem, toate le interpretezi pe dos, după cum te taie capul... deja tăiat.
Despre chakre şi dracupunctură vom vorbi mai detaliat la capitolele următoare dedicate lor, cum ştiinţa de azi demonstrează neştiinşificul acestor credinţe păgâne. Toate la vremea lor.

În prealabil postat de Theodor_de_Mopsuestia

Cate dreptate aveti, stimata doamna! Din pacate, unii se cred mandatati de Dumnezeu (?!?) sa vitupereze orice nu inteleg.

Iar alţii se cred mandataţi de papă să accepte orice, ca să fie consideraţi largi în gândire şi inimoşi în simţire.
Păcat însă că le lipseşte discernământul. Dacă şi-au mutat nădejdea mântuirii lor din mâinile lui Hristos în mâinile unui înlocuitor, din Creator în creatura papă, dacă nu discern ce e bine pentru sufletele lor, nici cruce nu ştiu să-şi facă cum trebuie, ce să mai dorim să discearnă prin păienjenişul cel încâlcit al înşelării, atât de subtil ţesut de păianjenul nevăzut prin toate domeniile.
Nu putem decât să le plângem de milă.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

http://www.crestinortodox.ro/liturgi...xa-123778.html
A. POTRIVIT INVATATURII ORTODOXE, SUFLETELE AJUNSE IN IAD DUPA MOARTE
nu suporta chinuri materiale sau un foc material, conform unei invataturi dezvoltate mai ales in teologia catolica. E vorba mai mult de neputinta sufletelor de a-si indrepta dorinta spre comuniunea cu Dumnezeu ca bun spiritual, ramanand intr-un continuu regret ca nu se mai pot bucura de placerile materiale sau ale orgoliului cu care s-au obisnuit in mod exclusiv. In acest sens, Sfantul Ioan Damaschinul afirma: "Spunem ca chinul acela nu e nimic altceva decat focul poftei nesatisfacute” , altfel spus cand spune ca focul iadului consta in poftele care nu-si gasesc materia pentru a se satisface.
Sfântul Isaac Sirul afirma de asemenea ca ”este greșit sa gândim ca păcătoşii din iad sunt lipsiți se dragostea lui Dumnezeu.” Dumnezeu da dragostea tuturor insa puterea dragostei actioneaza in doua feluri: acealasi foc, iubirea lui Dumnezeu, ce arde in inimile credinciosilor, se preschimba in experienta celor care o resping, in focul iadului.
Sfantul Macarie Egipteanul lamureste starea sufleteasca a unora si a celorlalti, astfel: "Precum imparatia intunericului si pacatul stau ascunse in suflet pana in ziua Invierii, cand chiar si trupul celor pacatosi este invaluit in intunericul ce sta inca ascuns in suflet, tot asa si imparatia luminii si chipul ceresc care este Iisus Hristos lumineaza in chip tainic sufletul si straluceste (stapaneste) in sufletul celor sfinti".

Sfantul Vasile cel Mare explica de asemenea: "Domnul este un fel de loc care cuprinde in Sine pe cei drepti: asa ca dreptul care se gaseste in acest loc in chip necesar se simte bine dispus si vesel. De altfel si dreptul este un fel de foc al lui Dumnezeu, atunci cand primeste pe Dumnezeu in el. Cel pacatos harazeste locul acesta diavolului".
Iadul in aceasta perspectiva este inteles ca prezenta a lui Dumnezeu experiata de o persoana care, prin libera alegere, respinge dragostea Sa. Este torturat de dragostea lui Dumnezeu, tortura de a fi in prezenta eterna a lui Dumnezeu fara a fi in comuniune cu El.
Dragostea dumnezeiasca este focul care nu se stinge niciodata, iar dispozitia si suferinta sufletului in prezenta lui Dumnezeu, pe care Il respinge, este "viermele neadormit”.

Va urma cu
B. ESENTA IADULUI SI POSIBILITATEA UNUI IAD ETERN

[Mihai36]

"Cel care crede ca stie nu a cunoscut cum trebuie."

Cunoasterea cum trebuie este cea prin proprie experienta nu din auzite sau citite cit mai ales din revelatie proprie daca nu chiar prin darurile de stiinta si inaintevedere.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de Mihai36

"Cel care crede ca stie nu a cunoscut cum trebuie."

Cunoasterea cum trebuie este cea prin proprie experienta nu din auzite sau citite cit mai ales din revelatie proprie daca nu chiar prin darurile de stiinta si inaintevedere.

Iată un caz de nevindecat. Cine crede ca cel de mai sus.

Dragul meu logica ta, de a nu da crezare celorlalţi, (aducând împotriva lor argumentele pe care ar trebui să le foloseşti pentru a-ţi demonstra că nu poţi da crezare nici măcar ţie), îmi arată că de fapt tu te consideri infailibil, prooroc şi deţinător al adevărului absolut. Dar aceasta contrazice Sfânta Scriptură care scrie:

Ps.115:2. Eu am zis întru uimirea mea: “Tot omul este mincinos!”

Deci şi tu!!!
Tot ce am argumentat eu a fost susţinut prin trimiteri la Sfânta Scriptură. Tu nu trimiţi acolo ci doar te bazezi pe nişte simţiri, care le numeşti ale Duhului Sfânt, dar care, după experienţa Ortodoxă de luptă împotriva Satanei, experienţă de mii de ani, prin mii de sfinţi şi insuflată cu adevărat de Duhul Sfânt este o minciună. Satana te minte în simţurile tale ca să te facă, cum a şi reuşit, să crezi că:

Fac.3:5 Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.

Calea care tu o propui este să nu credem în Biserică ci în tine, deci eşti mai mare ca Biserica, deci decât Trupul lui Hristos, şi deci şi decât însuşi Hristos. Însă pentru că tu nu te-ai răstignit pentru mine eu nu pot să cred în tine ci în Cel răstignit pentru mine Hristos care mi-a poruncit:

Matei 18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.


Dragul meu, ştiu că nu vrei să fi detronat de pe scaunul de atotcunoscător şi primitor de Duh Sfânt pe care te-ai suit, dar dacă vrei să te mântuieşti, vino la Hristos, renunţă la tine, şi vezi-ţi păcatele iar nu virtuţile. Este păcat să te osteneşti toată viaţa şi apoi să-ţi dai seama că ai fost înşelat.
Cu durere şi dragoste, Alexandru


Acum îmi cer iertare că nu o să mai intervin pe forum sub formă de dialog deoarece fierbe în mine cartea despre viaţa Bătrânului meu Traian, mare făcător de minuni şi fiu iubitor al Bisericii, plin de discernământ, care m-a crescut pe mine în Ortodoxie şi m-a scăpat de ciuma ei numită zelotism. O să revin după şi dacă voi termina această carte, dacă îmi va ajuta Dumnezeu. Până atunci voi mai posta doar materialele care deja le-am pregătit. Cu mila lui Dumnezeu cred că acoperă vreo trei ani de postare săptămânală. Dar ştim noi care e voia lui Dumnezeu?


PS
Da, ştim! ORTODOXIA! Ultimul cuvânt al Bătrânului meu, înainte de a se duce la Domnul, a fost: „Biserica e vie!”. Şi aşa este, Biserica Ortodoxă (iar nu orotodoxismul desprins de Biserică) este singurul şi adevăratul Trup al lui Hristos şi este Vie precum şi Dumnezeu este Viu, căci are viaţă de la El, trăieşte viaţa Lui.

Cu durere, dragoste şi acum o să fie şi dor, (mă iertaţi toţi cei care poate v-am supărat), Alexandru

PPS dacă apare vreo problemă vă rog să mă anunţaţi pe mesageria privată. Vă mulţumesc.
__________________

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern

http://teologie.do.am/news/esenta_ia...2010-11-21-451



In cadrul intelegerii raiului si a iadului, ramane sa se raspunda la intrebarea: de ce, in urma judecatii lui Dumnezeu, cei ce pleaca din aceasta viata fara credinta in El, deci fara o deschidere spre comuniunea cu El si prin El cu ceilalti oameni, trebuie sa ramana vesnic in iad? De ce aprecierea lui Dumnezeu fata de acestia, sau aceasta stare a lor constatata de Dumnezeu, dupa moarte, are drept consecinta permanentizarea lor eterna in aceasta stare?

Caci se pune intrebarea: oare cei ce pleaca de aici in aceasta situatie cad intr-o stare de nefericire mai mare decat cea de aici? Nu au posibilitatea sa intre vreodata in comuniune cu Dumnezeu si deci sa fie scosi din iad?

Invatatura Bisericii despre putinta scoaterii din iad a unora, in rastimpul dintre judecata particulara si cea universala, permite un raspuns potrivit la aceasta intrebare. Conform acestei invataturi, cei ce se duc in iadul de dupa judecata particulara cu o anumita credinta, deci fara o atitudine total contrara comuniunii cu Dumnezeu, vor putea ajunge in situatia ca virtualitatea capacitatii de comuniune prezenta in ei sa fie actualizata. Deci acest iad implica doua posibilitati: posibilitatea de a fi etern pentru unii si neetern pentru altii.

Fara sa se poata spune in mod sigur pentru cine va fi etern si pentru cine nu va fi etern, exista in principiu pentru unii din ei posibilitatea de a nu fi etern.

Dar taina libertatii nu permite sa se poata spune ca iadul va inceta pentru toti sa fie etern. Cei care nu vor putea iesi din iad pana la judecata universala nu vor mai putea iesi in veci din iad.

Dar pe ce se bazeaza faptul ca cei ce vor fi lasati in iad prin judecata universala vor ramane vesnic in el, odata ce Dumnezeu nu inceteaza niciodata de a fi un Dumnezeu iubitor si odata ce aceia vor pastra in veci o anumita libertate? Se bazeaza pe prestiinta lui Dumnezeu, in baza careia Dumnezeu stie sigur ca aceia nu vor raspunde in veci ofertei Lui de iubire, fie pentru ca nu vor vrea, fie pentru ca si-au creat prin refuzul total al comuniunii din viata pamanteasca si din rastimpul intre judecata particulara si cea universala o astfel de stare, ca nu mai sunt capabili sa accepte o comuniune cu Dumnezeu. Sfantul Ioan Damaschin socoteste ca lipsa vointei de a dori pe Dumnezeu se acopera cu "neschimbabilitatea" patimasa in care se afla cel din iad. Propriu-zis dupa moarte sunt "neschimbabili": in bine, cei din rai si in rau cei din iad.

Taina faptului ca unii vor putea fi scosi din iad pana la judecata universala si ca altii nu vor iesi in veci din el, ci vor trece in iadul vesnic, impreuna cu cei ce vor trece din viata, acolo, in momentul sfarsitului lumii, este o taina a libertatii omului si o taina a putintei de invartosare a lui intr-o libertate negativa imposibil de depasit, si nu o putem patrunde noi.

Pentru mintea noastra e tot asa de posibil ca cei din iad sa vrea sa iasa din el, sau sa nu vrea. Numai Dumnezeu poate patrunde si cunoaste de mai inainte aceasta taina si noi nu avem ce face decat sa credem ceea ce ne-a spus El prin Revelatie, ramanand sa aflam numai la judecata din urma care anume dintre oameni vor fi trimisi in iadul vesnic.

Berdiaeff admite un iad care consta din refuzul comuniunii cu Dumnezeu, dar el crede ca acesta e un iad subiectiv, nu ontologic, si declara ca e cu neputinta sa dureze vesnic. Dar pe langa faptul ca aceasta inseamna o rationalizare a libertatii umane, afirmarea lui nu tine seama de faptul ca de la o vreme nu se mai poate separa intre subiectiv si ontologic. Un fel stramt de a gandi, de a simti, de a privi lucrurile si pe oameni, creeaza in firea omului o anumita stare ontologica, desfigureaza spiritul profund si nici crestinismul nu spune ca iadul e numai o imprejurare exterioara chinuitoare, nu si o lume de spirite desfigurate, incremenite in rau, intr-un mod sucit de a privi realitatea.

Contributia factorului subiectiv - sau chiar imaginativ, fantasmagoric, la sustinerea chinurilor iadului, o indica Sfantul Ioan Damaschin cand spune ca focul de acolo consta in poftele care nu-si gasesc materia pentru a se satisface. Caci pofta nesatisfacuta chinuieste prin neputinta de a da imaginilor placerii o consistenta reala si, pe masura ce se prelungeste neputinta de a le da o realitate, ele isi sporesc aparentele fermecatoare, iar prin aceasta, si puterea chinuitoare, data fiind neputinta de a afla ipostasurile reale corespunzatoare. Lipsa materiilor in stare sa satisfaca poftele este elementul obiectiv al chinurilor iadului. Iar efervescenta fantasmagorica a poftei, intretinuta de aceasta lipsa, este elementul subiectiv.

Iata cuvantul Sfantului Ioan Damaschin: "Spunem ca chinul acela nu e nimic altceva decat focul poftei nesatisfacute. Caci nu poftesc pe Dumnezeu cei ce au dobandit neschimbabilitatea in patima, ci pacatul. Dar acolo nu are loc savarsirea reala a raului si a pacatului. Caci nici nu mancam, nici nu bem, nici nu ne imbracam, nici nu ne casatorim, nici nu adunam averi, nici pizma nu ne satisface si nici un fel de rau. Deci poftind si neimpartasindu-se de cele ale poftei, sunt arsi de pofte ca de foc. Dar cei ce poftesc binele, adica numai pe Dumnezeu, Cel ce este si exista pururea, si se impartasesc de El, se bucura pe masura poftirii lor, pe masura careia se si impartasesc de Cel dorit".

Aceasta inseamna ca sufletele ajunse in iad dupa moarte nu suporta chinuri materiale sau un foc material, conform unei invataturi dezvoltate mai ales in teologia catolica. E vorba mai mult de neputinta sufletelor de a-si indrepta dorinta spre comuniunea cu Dumnezeu ca bun spiritual, ramanand intr-un continuu regret ca nu se mai pot bucura de placerile materiale sau ale orgoliului cu care s-au obisnuit in mod exclusiv. Ele nu pot capata gustul bucuriilor spirituale, care au ca esenta comuniunea cu Dumnezeu, realitatea personala si consistenta (ipostatica) suprema.

Iadul e un dublu rau: vointa de a savarsi pacatul si durerea neputintei de a-l savarsi. E o atasare la pacatul ce nu mai poate fi savarsit material si deci un refuz de cautare a bunurilor spirituale. Prin neputinta omul e scos chiar si din relatia cu lucrurile, sau dintr-o relatie egoista, trecatoare, cu alta persoana. Toate legaturile lui cu realitatea ii sunt taiate. El duce o existenta fantasmagorica, de cosmar. E inchis total in groapa singuratatii. Numai demonii si poftele sale il musca asemenea unor serpi. Se poate spune, ducand mai departe aceasta idee, ca subiectivitatea sa crescuta monstruos il face sa nu mai vada realitatea altora. Nu mai poate avea nici macar contacte patimase, fugitive, cu ei. Imaginatia sa subiectiva acopera si realitatea obiectelor, caci le socoteste prea modeste pentru imaginatia sa. El cade intr-un fel de existenta de vis in care totul se haotizeaza intr-un absurd fara nici un sens, fara nici o consistenta, fara nici o cautare de iesire din el, fara nici o speranta de iesire.

Totul e urmare riguroasa si invartosata a pacatelor facute in viata. Sfantul Maxim Marturisitorul a descris in cateva pagini de mare plasticitate aceasta stare: "Daca nu am obisnuit ochii, urechile si limba sa priveasca, sa auda, sa graiasca dupa fire, ca rezultat vom avea intunericul si tacerea cea mai grea". Daca nu am dezvoltat comuniunea, vom avea tacerea tuturor. Daca nu am cautat sensul adevarat al lucrurilor si persoanelor, vom avea minciuna si absurdul; vom avea "viermele urii" pe care l-am cultivat. Daca ne-am legat viata de lucrurile trecatoare, aceasta isi va pierde consistenta impreuna cu cele ce au trecut ca fumul. Daca nu am stins focul poftelor cu infranarea, vom arde in el, neavand cu ce sa-l potolim. "Pentru focul placerii vom avea focul gheenei; pentru intunericul nestiintei si pentru ratacirea trecatoare, nestiinta vesnica". Pentru inaltimea mandriei desarte si a distractiilor, prabusirea cea mai de jos si tristetea continua. Din toate partile ne vor inconjura minciuna si nesinceritatea serpuitoare pe care am cultivat-o.

Chinurile nu vor consta atat intr-o singuratate simpla, cat intr-o singuratate impusa de o vecinatate chinuitoare. E o singuratate pe care ti-o aperi de serpii care te asalteaza. Nu consta numai in lipsa unei comuniuni. Caci daca am fost noi serpi pentru ceilalti, vor fi acum ceilalti serpi pentru noi. "Si mai chinuitor si mai cumplit decat orice chin este sa fim pururea impreuna cu cei ce ne urasc si cu cei pe care-i uram... si despartiti de Cel ce ne iubeste si pe Care il iubim". E singuratatea in care esti tinut de fetele dusmanoase si urate ale celorlalti, fara sa poti sa-ti eliberezi vederea si cugetul de ele. E o singuratate lipsita de interiorizare si de o clipa de pace, intretinuta de lipsa oricarui cuvant de iubire si de intelegere, inconjurata de batjocura si ura tuturor. Toti ii chinuiesc pe toti; toti se apara de toti.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Florensky spune ca omul inchizandu-se in sine se altereaza in asa masura, ca nu mai e o realitate obiectiva pentru altii.

Obisnuindu-se sa nu mai vibreze cand spune tu, omul nu mai vibreaza nici cand i se spune tu. Se ingroapa intr-o totala indiferenta, intr-o moarte fata de orice relatie. El nu mai spune decat "eu, eu, eu". "Acela pentru care nu mai exista nici un tu, nu mai e nici el un tu pentru altii". El nu mai e nici pentru Dumnezeu un tu si nici Dumnezeu nu mai e pentru el un Tu. El a devenit o coaja (Schale), cum isi numeste H.P. Blavatsky spiritele, o "piele", fara substanta, ceva iluzoriu, pur subiectiv, dar tocmai de aceea se afirma numai pe sine, cu disperare. Cel care nu cunoaste alta realitate si se cramponeaza de eu-ul propriu ca unica realitate, fara sa o poata avea nici pe aceasta intr-un mod satisfacator, e obsedat de eu mai mult ca de o fantasma.

El a iesit din realitate "in intunericul cel mai dinafara", unde nu vede nimic. Un tu adevarat, o realitate obiectiva nu i-o poate da decat comuniunea cu Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat omului puterea pentru ea, dar dezvoltarea ei depinde si de contributia lui. Omul nu si-o poate da singur, tocmai pentru ca aceasta inseamna ca se afirma pe sine, nu vrea sa iasa din sine, uitandu-se pe sine, ca sa existe cu adevarat afirmat de altii, intrucat ii afirma si el pe altii; ca sa existe prin Dumnezeu, afirmand pe Dumnezeu.

S-ar putea pune intrebarea: de ce nu li Se arata Dumnezeu acestora in toata lumina Sa, ca ei sa o vada si sa iasa din atitudinea de refuz a comuniunii cu El? De ce ii lasa Dumnezeu "in intuneric"? Prezenta lui Dumnezeu nu e o realitate exterioara, ca sa se impuna ca atare, ci se ofera ca un Tu iubitor; iar ca atare, nu poate fi sesizat decat prin deschiderea smerita si plina de dor la iubire. Dar se intampla fenomenul curios ca cel ce-si apara autonomia se indarjeste mai ales in refuzul de a accepta pe cineva care, prin iubirea cu care se ofera, il face sa-si dea seama ca de oferta aceasta depinde adevarata lui existenta.

Nu poate admite cel invartosat in mandrie asa ceva, caci nu poate admite ca cineva il poate iubi cand el nu poate. El ar putea admite realitatea unuia care depinde de el, dar nu pe cineva care i se descopera ca cel care depinde prin nesfarsita lui iubire. Dar cel pe care-l admite, cu orgoliul ca admitandu-l ii da el aceluia existenta, nu mai vrea nici el sa i se daruiasca. Astfel Dumnezeu nu i Se poate face evident ca persoana iubitoare celui ce nu vrea sa-L primeasca in aceasta calitate. Numai celui ce-L doreste pentru iubirea Lui, i Se arata ca iubire. De aceea Sfantul Isaac Sirul a spus ca iadul este o pedeapsa a iubirii.

Celorlalti le este prezent sub acoperamantul rigorilor care apar intr-o viata lipsita de iubire, sub urmarile dureroase ale unei astfel de vieti. Chiar lucrurile in care vrea sa-si caute acela placerea isi pierd din ce in ce consistenta, pentru ca si ele sunt un dar al lui Dumnezeu si nu pot fi avute din plin decat de cel ce-L are pe Dumnezeu prin iubire. Amandoua acestea le spune Sfantul Ioan Damaschin: atat ca cei ce doresc pe Dumnezeu il au, cat si ca cei din iad, care s-au invartosat in nedorirea lui Dumnezeu si doresc numai lucrurile care le pot oferi placeri, nu au nici pe Dumnezeu si nu le mai au nici pe acestea. Au cazut intr-un gol total. E ceva ce incepe inca din viata pamanteasca, macar in forma ca cel ce nu mai are pe Dumnezeu nu mai simte de la o vreme placere nici de lucruri. Propriu-zis, cine are pe Dumnezeu are totul, cunoaste adancimea tuturor. "Cel ce doreste primeste. Cel bun dobandeste cele bune... Si dreptii, dorind pe Dumnezeu si avandu-L, se bucura vesnic; iar pacatosii, dorind pacatul si neavand materiile pacatului, sunt chinuiti, ca rosi de vierme si consumati de foc, neavand nici o mangaiere; caci ce este chinul claca nu lipsa a ceea ce se doreste? Pe masura dorului, cei ce doresc pe Dumnezeu se bucura, si cei ce doresc pacatul sunt chinuiti".

Sau: "Aici miscandu-ne pofta spre altele si dobandindu-le macar in parte, ne indulcim cu ele. Acolo insa, cand "Dumnezeu va fi totul in toate", nemaifiind nici mancare, nici bautura, nici vreo placere trupeasca, nici vreo nedreptate, cei ce nu vor avea nici placerile obisnuite si nu vor avea nimic nici din Dumnezeu, se vor chinui in mare durere, fara ca sa produca Dumnezeu chinul, ci noi insine pregatindu-ni-l".

Avem deci paradoxul ca afirmarea persoanei este un bine, dar afirmarea ei egoista, in afara comuniunii cu Dumnezeu, Persoana suprema, este un rau. Cei din iad se afla in acest paradox. O spune Sfantul Ioan Damaschin, in raspunsul la intrebarea: de ce nu distruge mai bine Dumnezeu pe cei ce vor persista in chinurile vesnice, decat sa-i lase sa se chinuiasca astfel?

A fi, oricum, e mai bine decat a nu fi deloc, este raspunsul lui. Iar fiintarea este un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu isi manifesta iubirea Sa oferind etern existenta celor din iad. El arata si in aceasta valoarea indelebila a persoanei umane. Daca i-ar mentine numai pe cei din rai, n-ar arata ca respecta pe om chiar cand I se opune; ca deci ii respecta libertatea. Cei din iad sunt in felul lor si ei o marturie a unei valori ce le-o acorda Dumnezeu. Dumnezeu ii tine prin existenta lor si pe acestia intr-o anumita legatura cu Sine. El lasa in existenta si pe cei ce-L neaga. Prin aceasta El manifesta o chenoza. Pe de o parte Dumnezeu nu-i poate scoate din starea lor de invartosare, dintr-o libertate care-L neaga. Caci pentru aceasta ar trebui sa-i priveze de libertate. Pe de alta, nu vrea sa-i nimiceasca; aceasta ar fi o alta dispretuire a existentei si a libertatii lor. intre aceste doua laturi ale alternativei, care ar manifesta o mai redusa bunatate a lui Dumnezeu si un mai mare dispret al libertatii lor omenesti, Dumnezeu alege sa-i mentina in atitudinea lor de refuz fata de Sine.

S-a spus ca o astfel de solutie ar introduce tristetea chiar in viata interna a lui Dumnezeu; de aceea s-a oferit solutia mantuirii universale. Dar aceasta nu s-ar putea realiza fara nesocotirea libertatii umane.

Solutia mentinerii lor in starea de eterna neimplinire poate nu ar fi mai rea ca o mantuire fara comuniune in libertate. Dar ea are avantajul ca, acceptand-o, Dumnezeu accepta nu numai tristetea de a nu-i vedea pe toti in fericirea comuniunii cu Sine, ci manifesta si maretia generozitatii daruirii lor cu o existenta intr-o vesnica opozitie fata de Sine si un respect al libertatii care face din om fiinta cea mai minunata.

Chiar si existenta diavolului ca existenta este o valoare, in calitatea ei de dar al lui Dumnezeu, va spune cu indrazneala Sfantul Ioan Damaschin. La intrebarea manicheului de ce a mai facut Dumnezeu pe diavol, stiind ca va deveni rau, el raspunde: "Pentru covarsirea bunatatii l-a facut pe el, caci a zis: il voi lipsi si Eu pe el, cu totul, de bine si-l voi lipsi de subzistenta, fiindca se va face rau si va pierde toate bunurile date lui? Nicidecum. Ci chiar de va fi rau, Eu nu-l voi priva pe el de participarea la Mine, ci ii voi da lui un bine: participarea la Mine, prin existenta, ca, chiar daca nu va voi, sa participe la Mine, prin existenta. Caci nimeni altul nu retine si sustine cele ce sunt in existenta, decat Dumnezeu. Caci existenta e un bine si e darul lui Dumnezeu... Toate cele ce sunt au existenta din Dumnezeu... Deci cei ce au macar existenta, au participare partiala la bine, intr-un grad ultim. Deci e un bine in existenta diavolului si prin existenta el participa la bine". Sau: "Dumnezeu ofera pururea diavolului cele bune, dar acesta nu vrea sa le primeasca. Si in veacul viitor tuturor le da cele bune. Caci este izvorul din care izvorasc cele bune. Dar fiecare participa la bine precum s-a facut pe sine capabil".

Desigur, judecata lui Dumnezeu cu efecte eterne ascunde un mare mister. Un mister la inaltimea realitatii om si Dumnezeu. Misterul cel mare pe partea omului este ca poate sta vesnic in fata atator semne ale existentei lui Dumnezeu si in mijlocul celor mai grele suferinte, in monotonia insuportabila, si totusi sa-L conteste, sa nu incerce solutia iesirii din ele prin acceptarea comuniunii cu El. El poate accepta mai degraba lipsa de sens, absurdul in toate, decat sa accepte sensul prin Dumnezeu. Aceasta, din marea ispita a autonomiei sale. Omul isi apara aceasta autonomie, pentru ca prin ea crede ca poate face orice, isi poate satisface toate dorintele, care l-au robit devenind patimi. Sfantul

[Mihai36]

În prealabil postat de ALEXANDRU ANASTASIU

Iată un caz de nevindecat. Cine crede ca cel de mai sus.

Dragul meu logica ta, de a nu da crezare celorlalţi, (aducând împotriva lor argumentele pe care ar trebui să le foloseşti pentru a-ţi demonstra că nu poţi da crezare nici măcar ţie), îmi arată că de fapt tu te consideri infailibil, prooroc şi deţinător al adevărului absolut. Dar aceasta contrazice Sfânta Scriptură care scrie:

Ps.115:2. Eu am zis întru uimirea mea: “Tot omul este mincinos!”

Deci şi tu!!!
Tot ce am argumentat eu a fost susţinut prin trimiteri la Sfânta Scriptură. Tu nu trimiţi acolo ci doar te bazezi pe nişte simţiri, care le numeşti ale Duhului Sfânt, dar care, după experienţa Ortodoxă de luptă împotriva Satanei, experienţă de mii de ani, prin mii de sfinţi şi insuflată cu adevărat de Duhul Sfânt este o minciună. Satana te minte în simţurile tale ca să te facă, cum a şi reuşit, să crezi că:

Fac.3:5 Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.

Calea care tu o propui este să nu credem în Biserică ci în tine, deci eşti mai mare ca Biserica, deci decât Trupul lui Hristos, şi deci şi decât însuşi Hristos. Însă pentru că tu nu te-ai răstignit pentru mine eu nu pot să cred în tine ci în Cel răstignit pentru mine Hristos care mi-a poruncit:

Matei 18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.


Dragul meu, ştiu că nu vrei să fi detronat de pe scaunul de atotcunoscător şi primitor de Duh Sfânt pe care te-ai suit, dar dacă vrei să te mântuieşti, vino la Hristos, renunţă la tine, şi vezi-ţi păcatele iar nu virtuţile. Este păcat să te osteneşti toată viaţa şi apoi să-ţi dai seama că ai fost înşelat.
Cu durere şi dragoste, Alexandru

Referitor la biserica versetele respective nu se refera la dogma sau cunoastere -pentru ele exista alte versete- ci doar la moralitate .
Caci daca toti sint mincinosi la fel de mincinosi sint si cei care fac dogmele. deci de ce as urma alti mincinosi si nu calauzirea lui Iisus?

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de Mihai36

Referitor la biserica versetele respective nu se refera la dogma sau cunoastere -pentru ele exista alte versete- ci doar la moralitate .
Caci daca toti sint mincinosi la fel de mincinosi sint si cei care fac dogmele. deci de ce as urma alti mincinosi si nu calauzirea lui Iisus?

Nicăieri nu spune în Sfânta Scriptură că Biserica este mincinoasă ci stâlpul şi temelia Adevărului:

I.Tim.3:15. Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului.

Tu fiind om eşti mincinos, oamenii care fac dogmele sunt mincinoşi, dar Biserica aceea care nu face dogmele ci le primeşte de sus este Adevărată. Ortodocşii nu au făcut dogmele ci le-au primit de sus, în Biserică iar nu personal. Sfintele Sinoade ale Bisericii din toată lumea nu sunt adunări de revelaţii personale care pot fi mincinoase ci au primit dogmele lui Hristos, fără schimbare, care sunt ceea ce a crezut Biserica dintotdeauna, universal şi în consens. Dacă ar fi fost posibil ca tu să primeşti de la Iisus ceva mai presus de ce primeşte Biserica ar fi spus în Sfânta Scriptură tot omul e mincinos mai puţin Mihai36 şi/sau Biserica şi Mihai36 sunt stâlpul şi temelia adevărului. cum nu scrie aceasta şi nici că Biserica este stâlpul şi temelia moralităţii atunci noi te credem pe tine mincinos iar nu pe Hristos. Singura Biserică păstrătoare a învăţăturilor de la început este Biserica Ortodoxă. La tine dacă vine "Iisus" să te înveţe altceva decât învaţă pe Biserica Ortodoxă să fi convins că este antihrist.
Iar dacă nu eşti cu atât mai rău pentru tine.
Iisus cel adevărat nu se contrazice pe Sine.

Doamne ajută!