Sfinti militari

[IonelS]

Sfintii 40 de mucenici erau soldati crestini, aflati in slujba imparatului roman pagan Licinius. Afland despre credinta lor, Agricolae, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Refuzand, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. In cele din urma, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare in lacul Sevastiei. In aceea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. In zori, au fost scosi vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor si au fost lasati sa-si dea sufletele.
Martirajul celor 40 de soldati crestini - Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton si Aglaie - semnifica daruirea totala fata de Hristos.

Sarbatoarea crestina a Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste inceperea anului agricol traditional si a generat o sarbatoare traditionala romaneasca, Mucenicii sau Macinicii. In credinta populara in ziua mucenicilor se incheie zilele babelor, zilele capricioase ale ingemanarii iernii cu primavara, lasand loc zilelor mosilor, zile calde. De aceea, in aceasta zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, cum ar fi: lovirea pamantului cu bate sau maiuri, rostind descantece, pentru ca sa iasa caldura si sa intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.
Ziua de 9 martie, cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste pe cei 40 de Mucenici ucisi in Sevastia, are pentru spiritualitatea populara o conotatie aparte. In ziua de 9 martie, in toate comunitatile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat.

Dupa ce plugul era trecut prin foc de catre fierarul (faurul) satului, era reparat, curatat si purificat iar intre plugari se incheiau intelegeri pentru intovarasire la arat, in dimineata acestei zile plugul era scos in fata casei in mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sarbatorilor de primavara, presarat cu numeroase obiceiuri.

[IonelS]

Sfantul Atanasie Todoran s-a născut în Bichigiu, pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector de contribuţie în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie – în vârstă de 74 de ani – după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.
Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu. Nefiind preot ortodox în sat, s-a opus cu îndârjire împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi.
În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost personal la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite.
Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei.
La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirlă”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurământului de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul.
Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi!… Şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”.
Cuvintele înflăcărate ale bătrânului ce purta pe umeri mai bine de o sută de ani de viaţă au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie, aruncând armele jos, în semn de protest şi nesupunere.
La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii de nesupunere să fie pedepsiţi.
La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou „La mocirlă” din Salva, a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost executaţi prin spânzurare, „pentru aceeaşi crimă”, Vasile Dumitru din Mocod, Manu Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, iar alte nouăsprezece persoane au primit pedepse aspre pentru implicarea în revoltă; unii dintre aceştia au şi murit datorită bătăilor cu vergi.
Execuţia prin frângerea cu roata a lui Atanasie Todoran este prima ordonată şi executată de Habsburgi pe teritoriul Transilvaniei. Va urma, abia după aproape 22 de ani, tragerea pe roată a lui Horea şi Cloşca, în 1785, la Alba Iulia.
Posteritatea imediată şi cea târzie îl aşează pe Mucenicul Atanasie Todoran la loc de cinste, actul său de credinţă şi moartea martirică fiind menţionate în cântece şi poezii populare, scrisori, documente, dar şi – până astăzi chiar – în memoria vie a năsăudenilor.

[IonelS]

La 8 iunie se sărbătorea la Durostor, în provincia romană Moesia Inferior, pomenirea martirilor lui Hristos, Nicandru şi Marcian. Aceştia erau ostaşi în armata romană de la Dunăre şi făceau serviciul militar în cetatea amintită. În urma biruinţei asupra perşilor, împăratul Maximian Galeriu a îndepărtat din armată pe ostaşii creştini, în anul 298, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. El îi socotea vinovaţi de slăbirea şi decăderea Imperiului Roman.
Deoarece Sfinţii Nicandru şi Marcian au mărturisit, împreună cu alţi trei ostaşi: Pasicrat, Valentin şi Isihie şi cu veteranul Iuliu că sunt creştini,au fost aruncaţi în închisoare din porunca împăratului. După aceea au fost din nou cercetaţi, îndemnaţi şi apoi siliţi să se lepede de Hristos.
Dar ei, nevrând aceasta, au fost daţi la chinuri, înţepaţi cu suliţa, pârjoliţi în foc, aruncaţi pe cărbuni aprinşi şi bătuţi cu toiege. După toate aceste chinuri li s-a turnat saramură peste rănile deschise şi apoi au fost târâţi prin cioburi ascuţite, încât li s-au zdrobit gurile şi obrajii.
Ei însă au rămas statornici în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar împăratul, văzând că nu mai are ce face, a poruncit să li se taie capetele.
Astfel, cei doi Mucenici ai lui Hristos şi-au primit cununa cea neveştejită a măririi, pentru tăria credinţei lor.

[IonelS]

Sfantul Sava Stratilat a trait in Dacia Traiana, pe vremea imparatului Aurelian la anul 274. Cand acest imparat ordona sa treaca armatele peste Dunare, Sfantul Sava refuza sa plece, spunand ca el este crestin si prefera sa ramana cu fratii sai din Dacia Traiana. Cand regele gotilor porni persecutia contra crestinilor, Sfantul Sava primi chinuri grele si pentru ca a refuzat sa manance din carnurile jertfite idolilor, a fost lovit de unul din sclavii lui Atanaric cu lancea asa de tare, ca toti cei ce erau de fata credeau ca l-au omorat. Dar Sfantul Sava zise celui care-l lovise: „Crezi oare ca m-ai omorat?”

Poruncira atunci sa fi supus mortii. Soldatii care erau insarcinati sa implineasca aceasta porunca ziceau unul catre altul: „Omul acesta este nevinovat, de ce sa nu-l lasam sa plece unde vrea, caci ighemonul nu va sti nimic”. Dar Sfantul Sava care-i asculta cum vorbesc, le zise: „Grabiti-va iubitilor sa faceti cum v-a poruncit, ca iata eu vad dincolo de rau ceea ce voi nu puteti vedea. Vad pe cei ce au venit sa primeasca sufletul meu si sa-l duca la locul maririi; asteapta numai momentul cand va fi despartit sufletul de trup”.

Soldatii il cufundara atunci in apa Buzaului cu un fel de osie de fier amestecata cu lemn, legata de gat. Astfel isi dadu sufletul generalul Sava Stratilat. Soldatii scoasera corpul si-l lasara pe mal fara sa-l ingroape, dar crestinii impreuna cu ducele Scitiei (un mare crestin), l-a trimis in Capadocia tara sa natala cu o scrisoare unde se istorisesc chinurile sfantului si locul unde si-a dat sufletul. Scrisoarea trimisa de Biserica din Gotia catre cea din Capadocia, are urmatorul cuprins: „Aveti grija sa savarsiti Sfanta Jertfa a Liturghiei in ziua cand prea fericitul martir Sava a fost incoronat de Dumnezeu. Faceti cunoscut celorlalti frati din toata Biserica universala, apostolica, sa binecuvanteze pe Domnul care a binevoit sa preamareasca pe servitorii Sai”. Noi romanii laudam pe Dumnezeu ca a binecuvantat tara noastra prin martirizarea acestui sfant care a patimit intr-o localitate din apropierea raului Buzau, sfarsindu-si viata in apele acestui rau.

[IonelS]

Acesta a pătimit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu, care porniseră o prigoană împotriva creştinilor, printre altele hotărând să îndepărteze din armata romană pe toţi soldaţii creştini. Totodată, el a fost contemporan şi cu Sfînţii Mucenici Pasicrat şi Valetin. Astfel, la Durostor, în provincia Moesia Inferior, a fost dus la judecată în faţa dregătorului locului, Maxim, şi acest soldat veteran, pe nume Iuliu, care a fost acuzat că nu vrea să asculte de poruncile împăraţilor şi să jertfească zeilor. Maxim a căutat să-l înduplece cu blândeţe pe veteranul soldat să jertfească zeilor, arătându-i că nu este mare lucru să facă aceasta, şi că dacă va jertfi, se va bucura de o leafă substanţială. Ioan însă s-a împotrivit la toate acestea, arătând că nu banii satanei îl va determina să se lepede de credinţa sa cea întru Hristos. Apoi a avut loc o discuţie între Maxim şi Sfântul Mucenic , din care a reieşit faptul că pentru Iuliu este mai de preţ să moară pentru Hristos, decât să ţină seama de legile păgâne care îndemnau la cinstirea zeilor.
Văzând Maxim curajul şi neclintirea lui Iuliu în credinţă, a poruncit ca să i se taie capul Sfântului. Astfel, în anul 304, s-a pus capăt vieţii pământeşti a acestui veteran ostaş în oastea lui Hristos, Care L-a răsplătit pe Sfântul Mucenic cu cununa măririi dumnezeieşti.

[IonelS]

La 24 aprilie, se sărbătorea în cetatea Durostor (Silistra), din provincia romană Moesia Inferior, local, pătimirea celor doi fraţi sfinţi mucenici, Pasicrat şi Valentin. După cum aflăm din Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, aceşti doi fraţi erau ostaşi creştini din legiunea armatei romane la Dunăre, cu sediul la Durostor, sub comanda lui Avsolan, căpetenia acelui loc, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu.
Văzând aceşti doi fraţi că păgânii se închină la pietre neînsufleţite, s-au aprins de râvnă pentru adevăratul Dumnezeu şi au mărturisit cu îndrăzneală că Hristos este adevăratul Dumnezeu, iar idolii sunt materie neînsufleţită. De aceea, în 298 ei au fost arestaţi şi au fost duşi la comandantul legiunii, care le-a arătat statuia zeului Apollo şi le-a cerut să-i aducă jertfă. Pasicrat, apropiindu-se, l-a scuipat în faţă zicând „Astfel de cinstire se cuvine zeului acestuia”. Pentru aceasta păgânii l-au legat cu lanţuri de fier şi l-au dus la
închisoare. Astfel fiind întemniţat, de el s-a apropiat fratele său, Valentin, care, puţin mai înainte, de teamă, voia să jertfească zeului, tăgăduind pe Hristos, şi scăpând astfel de chinuri. Pasicrat văzându-l, l-a respins, spunându-i că este nevrednic de rudenia cu el.
Fiind cercetat din nou, Valentin l-a mărturisit de această dată pe Hristos, ca şi fratele său, iar în urma acestei mărturisiri a fost condamnat la moarte, prin tăierea capului, împreună cu fratele său. Astfel, pe când slujitorii îi duceau afară din cetate, pentru a împlini uciderea, mama acestor bravi mucenici îi însoţea, încurajându-i să fie fără de frică, şi să fie gata să sufere moartea pentru Domnul Hristos. Ajungând la locul stabilit, celor doi fraţi li s-au tăiat capetele, astfel că la vârste fragede, Pasicrat având 22 de ani, iar Valentin 30, s-au învrednicit a fi primiţi de Domnul în rândurile sfinţilor Săi. Apoi, mama lor a luat trupurile celor doi sfinţi mucenici şi le-a înmormântat cu cinste, după rânduielile creştineşti, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce i-a binecuvântat cei doi fii cu moarte mucenicească.

[IonelS]

Istoria românilor este dominată la sfârşitul sec. al XVII-lea şi primele decenii ale celui următor de puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante transformări economice, sociale, politice şi culturale.
După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, sau matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, tot aşa a existat o epocă a lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta se deosebeşte însă de celelalte prin natura metodelor politice, Brâncoveanu Vodă încheind epoca voievozilor războinici şi începând etapa negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii politici ai lumii de atunci.
Constantin s-a născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi, fiind nepot al voievodului Şerban Cantacuzino. A rămas orfan de mic, tatăl său fiind omorât în februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor, ridicaţi împotriva domniei. Astfel, Constantin a fost crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, ceea ce i-a prilejuit primirea unei educaţii alese. Copilăria şi-a petrecut-o în casele părinteşti din Bucureşti, deprinzând carte grecească şi latinească, dovedindu-se iscusit la învăţătură.
Murind cei doi fraţi ai săi mai mari, toată moştenirea părintească rămâne tânărului Cantacuzino. Se căsătoreşte cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti. În 1678, unchiul său, Şerban Cantacuzino ajunge domnitor, astfel că tânărul Constantin este înaintat vel-logofăt, cea mai înaltă treaptă a ierarhiei boiereşti. Având şi o avere însemnată, acesta avea deci o situaţie mulţumitoare. Cu toate că nu a râvnit niciodată la tronul Munteniei, a fost nevoit să primească ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind boierii ţării, împreună cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, cu toţii preţuindu-l pentru alesele sale calităţi, intelectuale şi morale.
Deşi situaţia ţării, aflată între cele trei mari Imperii aflate în conflict permanent (Habsburgic, Ţarist şi Otoman), Constantin Brâncoveanu a reuşit cu tact şi înţelepciune, să păstreze o vreme un climat de linişte şi de prosperitate. În această perioadă, voievodul s-a dedicat realizării de lucrări cu rezonanţă culturală şi spirituală, în special ctitoririi unor aşezăminte laice şi bisericeşti de mare însemnătate şi valoare spirituală şi arhitecturală. Astfel, au fost înălţate bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia, mânăstirile Hurezi şi Brâncoveni, precum şi palatul de la Mogoşoaia, care se distinge prin stilul arhitectural brâncovenesc, devenit renumit. prin aceasta, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre româneşti.
De asemenea, voievodul a trimis ajutoare şi danii substanţiale către creştinii aflaţi în afara hotarelor ţării, în Moldova, Transilvania, precum şi la Locurile Sfinte. Averea lui imensă însă, râvnită de turci, precum şi intrigile de la Curte, i-au grăbit sfârşitul. Dar astfel, voievodul şi-a încununat fruntea lui, ca şi a celor 4 feciori şi a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic şi dregător, care era şi unchiul soţiei sale, cu sfântul nimb al muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în faţa călăului.
Astfel, în apropierea Paştelui anului 1714, printr-un trimis al înaltei porţi, care sosise la bucureşti, lui Constantin Brâncoveanu i se pune pe umăr năframa de mătase neagră, semnul maziliei. A fost dus împreună cu familia şi o parte din averi la Constantinopol unde va fi închis în sumbra închisoare „Edicule” (Închisoarea celor şapte turnuri). Aici au fost ţinuţi închişi vreme de 4 luni, fiind supuşi la cele mai cumplite chinuri, fiind torturaţi pentru a mărturisi unde şi-au ascuns averile. După cele patru luni de tortură, ostaticii au fost mutaţi în închisoarea Bostangi Başa, unde erau închişi numai înalţii demnitari. Şi aici au urmat alte serii de torturi, tot în scopul jefuirii de avere. În cele din urmă, muftiul a reuşit să obţină graţierea ostaticilor, dar cu condiţia trecerii la mahomedanism. Însă bătrânul voievod va refuza cu bărbăţie şi curaj, ca şi cei dimpreună cu dânsul, drept pentru care au fost condamnaţi la moarte prin decapitare, în data de 15 august 1714. Această zi era menită să le adâncească şi mai mult durerea din suflet, fiind şi Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dar şi ziua onomastică a voievodului, care împlinea 60 de ani.
Astfel, Brâncoveanu, împreună cu toate rudeniile lui, au fost scoşi din temniţă, numai în cămăşi, cu capetele descoperite, şi purtaţi în lanţuri pe uliţele Constantinopolului, ca nişte făcători de rele. spre locul de execuţie Ialy-Kioşc, din apropierea marelui serai. de faţă erau, pe lângă şirurile de ieniceri şi mulţimea de popor îngrozită, şi sultanul Ahmed al III-lea, crudul său vizir, Gin Ali, precum şi ambasadori mai-marilor puteri europene de atunci, invitaşi special la macabrul spectacol.
Cumplita dramă n-a durat decât un sfert de ceas, după spusele unor martori oculari. Călăul i-a pus în genunchi pe toţi şase, la o oarecare distanţă unul de altul, li s-au scos bonetele, li sa îngăduit să-şi facă o mică rugăciune. Del Charo păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Sub prima lovitură de paloş a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare a lui Brâncoveanu, apoi cele ale lui Ştefan şi Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta înspăimântat, s-a rugat sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman. dar bătrânul tată şi-a îmbărbătat astfel copilul: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ.”. Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului : „Vreau să mor creştin: loveşte”, iar acesta îi tăie capul. La capătul acestor imagini cutremurătoare pentru sufletul oricărui tată, capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut dezlipi de trup la lovirea călăului, şi astfel, cei şase martiri şi-au încredinţat viaţa în mâinile Celui care fusese mărturisit.
Apoi, trupurile celor şase eroi ai credinţei au fost târâte pe uliţi şi aruncate în apele învolburate ale bosforului, iar capetele au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, după care şi ele au urmat trupurilor. pe ascuns, creştinii au adunat ce se mai putea recupera din trupurile celor şase martiri, şi le-au dus în taină de le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânăstirii Maicii Domnului, pe care domnitorul brâncovean o ajutase cu ceva timp mai înainte.
Soţia marelui domnitor a stat închisă la Constantinopol până în martie 1715. când a fost exilată la Kutai, pe malul estic al Mării negre, de unde a fost eliberată şi a venit în ţară, în 1716. Apoi, doamna Marica, în 1720, a adus în ţară osemintele soţului ei, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi înmormântate în biserica Sf. Gheorghe Nou, între mormântul lui Ion Mavrocordat şi cel al lui Grigorie Brâncoveanu. Nu s-a scris numele voievodului pe lespedea de pe mormânt de teama turcilor, dar pe aceasta se poate distinge, săpată în piatră stema Ţării Româneşti, ca semn că acolo odihneşte domnitorul acesteia.
La iniţiativa fostului patriarh Miron Cristea, în 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost strămutat din biserica Sf, Gheorghe Nou şi depus în paraclisul patriarhal, pentru a se săvârşi cuvenita slujbă de pomenire. Apoi, a doua zi a urmat o procesiune, în cadrul căreia sicriul cu cinstitele oseminte a fost purtat, în sunetele clopotelor bisericilor, de-a lungul a mai multor străzi din Bucureşti, şi repuse în biserica Sf. Gheorghe Nou, unde se află şi astăzi.
Prin aceasta, s-a dat cuvenita cinstire celui care, vreme de un sfert de veac, a ştiut să conducă în mod autonom ţara lui, deşi condiţiile vremii erau vitrege, a reuşit să ridice prestigiul cultural al Ţării Româneşti, şi mai ales, a ştiut să moară pentru credinţa străbună, în acest fel dovedind încă o dată întregii lumi că românii au avut parte şi de conducători destoinici, ridicaţi la rangul sfinţeniei. De aceea, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va trece pe cei şase martiri în rândurile sfinţilor, ca zi de prăznuire fiind stabilită data de 16 august.
Inchei eu si spun: pana si pruncii lui Brancoveanu au avut mai mult curaj decat multi din netrebnicii jurati sa-si apere neamul si tara.