Nicolae Steinhardt - 22 de ani de la trecerea la cele vesnice

[cristiboss56]

În prealabil postat de costel

Sa fii in celula cu catolici si tu sa alegi sa te botezi la ortodocsi, spune mult despre cat de minunata este Ortodoxia.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.

Site-ul nostru are o scurta autobiografie , ce merita citita :http://www.crestinortodox.ro/editori...rdt-88862.html

“Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.

Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său.

Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi.

Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor.

Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori…

Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.

Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie,de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci!

Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci!

Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus.

Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă.

O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă.

Grăsimea este profesorul grasului.

Viciul este profesorul viciosului.

În viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţile noastre…

Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart, este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul.

Acum ştiu, am aflat şi eu…” Nicolae Steinhardt

[cristiboss56]

În prealabil postat de Melissa

“Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.

Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său.

Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi.

Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor.

Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori…

Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.

Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie,de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci!

Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci!

Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus.

Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă.

O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă.

Grăsimea este profesorul grasului.

Viciul este profesorul viciosului.

În viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţile noastre…

Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart, este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul.

Acum ştiu, am aflat şi eu…” Nicolae Steinhardt

Multumim Melisa ! Mult adevar in toate cele scrise aici . Aceste cuvinte merita tiparite peste tot ( la locul de munca , in scoli . . . ):" Viciul este profesorul viciosului . In viata noastra nu exista profesori mai severi decat viciile si incapacitatile noastre " . . .

[cristiboss56]

Ziua de azi , ne reaminteste ca pe 12 iulie 1912 s-a nascut in Pantelimon , Bucuresti , scriitorul , filozoful , juristul si monahul Nicolae Steinhardt.
Vesnica lui pomenire !+

[cristiboss56]

" Numai cand facem binele dobandim ceva ce raii nu pot avea : linistea si pacea "

"Adevarul ne face liberi "

"Biruinta nu-i obligatorie . Obligatorie e lupta ".

" Daruind lumina o vei dobandi si tu ".

"Minunea face parte din viata reala , ea e o componenta a lumii ".

"Credinta ne da bucurie pentru ca ne pune brusc de acord cu ce este real ".

[cristiboss56]

http://www.teognost.ro/fotografii/foto_Steinhardt.htm

[laurastifter]

Doamne ajută!
În primul rând, felicitări pentru iniţierea acestui topic dedicat părintelui Nicolae Steinhardt, unul dintre mărturisitorii credinţei din perioada comunistă.
În continuare, voi posta una dintre cele mai frumoase şi educative predici din volumul "Dăruind vei dobândi" - Crez ortodox - un text scurt, dar de o deosebită profunzime, în care monahul de la Rohia îşi rezumă concepţia de viaţă.

"Cred în Sfânta Treime. Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.
Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.
Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; cred în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.
Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.
Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.
Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.
Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.
Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.
Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu I-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.
Mulţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Slavă lui DUMNEZEU pentru toate !!!"
Sursa online: www.ortodoxiatinerilor.ro

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe părintele Nicolae Steinhardt!

[cristiboss56]

Monahul şi scriitorul Nicolae Steinhardt, cunoscut şi sub numele de Nicoale Delarohia, autorul cărţii „Jurnalul Fericirii”, apărute postum, a fost catalogat, în cadrul comemorării a 28 de ani de la moartea sa, drept un „creştin altfel” de către profesorul Ştefan Iloaie, care a fost pentru o perioadă scurtă de timp ajutorul monahului în organizarea bibliotecii Mănăstirii Rohia.

„Părintele Nicolae a fost un om special, a fost un creştin altfel, un creştin care trăia în Hristos mult mai profund decât alţii, aşa l-am perceput pe când eram elev seminarist la Cluj, fiind invitat de părintele Vasile, acum stareţul Mănăstirii Rohiţa, să-l ajut în perioada vacanţei la ordonarea bibliotecii din mănăstire. (…) Am cunoscut un om aparte şi nici nu aveam să-mi dau seama cum mă va influenţa, iar mult mai târziu mi-am dat seama că experienţa sa din închisoare l-a marcat, însă surprinzător e că în cartea sa, ‘Jurnalul Fericirii’, spune că doreşte să se întoarcă în închisoare. Să-ţi doreşti din nou închisoare? Cred că ideea libertăţii şi ieşirea dintr-o închisoare mică în una mai mare, comunistă poate că a fost o povară. (…) Realitatea este că el s-a convertit la creştinism în închisoare,” a spus Ştefan Iloaie.
În context, conf. univ. dr. George Ardeleanu de la Universitatea din Bucureşti, autorul studiului monografic şi al lucrării de doctorat „N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii”, apărut la editura Humanitas în anul 2009, a susţinut că procesul convertirii la ortodoxism a fost unul complicat, dar determinat de ajungerea sa în închisoare, în urma unui proces politic din cunoscutul lot „Noica” din perioada comunismului.
„Convertirea la Steinhardt de la iudaism (în ortodoxie – n.r.) a fost foarte dificilă. (…) Procesul convertirii începe cu mult timp înaintea ajungerii în închisoare. A fost o convertire dificilă cu multe momente de indecizie, angoase, nelinişti, şi n-a fost o convertire rapidă. Steinhardt intră în închisoare cu o mare incertitudine, mare indecizie, ori experienţa închisorii este cea care produce decizia. Momentul ajungerii în închisoare este cel care-l eliberează de o parte a indeciziei. În închisoare, decide să se boteze şi faptul se produce la două luni de la încarcerarea sa (…) şi botezul are loc în celula 18 a închisorii Jilava prin anii ’60”, a precizat George Ardeleanu.
Comemorarea Monahului Nicolae Delarohia – „Am intrat în închisoare orb şi ies cu ochii deschişi…” a fost găzduită de Catedrala episcopală „Sfânta Treime” din municipiul Baia Mare, în prezenţa a numeroase persoane care l-au cunoscut pe acesta, călugări ai Mănăstirii Rohia şi numeroşi elevi ai Seminarului teologic local. În aceiaşi zi, atât la mormântul lui N. Steinhardt de la Mănăstirea Rohia, cât şi la începerea evocării din Catedrala episcopală, a avut loc slujba parastasului în memoria fostului monah.
Nicolae Steinhardt a ajuns în anul 1973 la Mănăstirea Rohia, îndemnat de filozoful Constantin Noica, iar în anii ’80 este primit oficial în monahism prin grija fostului stareţ al mănăstirii, fostul arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului, Justinian Chira. Pe toată durata şederii în mănăstire, dar şi în timpul când părăsea lăcaşul de cult, acesta a fost urmărit de securitate, filat, fotografiat şi înregistrat. Dosarul său de urmărire a fost închis abia spre sfârşitul anului 1989, arată documentele CNSAS consultate de specialişti.